Arhitectură şi regalitate 1866-1881-2016 - Stilul Carol II

Un Bucureşti monumental, "eroic" se ridica în aşa numitul Stil Carol II, cum se grăbiseră să numească lăudătorii vremii maniera locală a clasicismului epurat mussolinian. Pandantul său "civil" era însă Bucureştiul modern; unii cercetători, legănaţi de visări dulci şi senine, încercând să îndrepte trecutul spre a-l putea idealiza, îl numesc de-a dreptul modernist^[1]. Bulevarde, de felul celui numit Magheru / Bălcescu astăzi, bordate de îndelungi block-haus-uri, apar în anii treizeci ca din pământ şi dau seama mai degrabă despre un mod de viaţă al boemei aristocraţiei tinere decât despre vreun "proiect total, politico-estetic, de rescriere a realităţii", aşa cum definea undeva Boris Groys încercarea avangardei - a celei arhitecturale constructiviste în primul rând - de a inventa, construind pe ruinele celei vechi, o realitate alternativă. Cu perspectivele lor lungi date de benzile continui de ferestre, cu garsonierele lor duble, fără bucătărie (blocul Scala) sau cu intrare separată pentru servitori (în blocurile făcute de Marcu însuşi), ele ar putea sugera - şi, aşa cum am arătat deja, chiar o fac - o masivă apetenţă pentru modernitatea care era încă un fenomen marginal şi în Occident.

Desigur, există exemple de arhitectură modernistă şi în Bucureşti, iar unele dintre vilele lui Marcel Janco sau Horia Creangă sunt grăitoare din această privinţă. La scara producţiei arhitecturale a vremii, ele sunt cantitativ insignifiante însă; ca poziţie în oraş ele sunt discrete şi lipsite de influenţă urbanistică (în felul în care multe din capodoperele modernismului american sunt ascunse de pădurile din Pennsylvania); ca tehnică de construcţie şi materiale întrebuinţate vilele autohtone zise "moderniste" sunt de o fiinţă cu oricare dintre vilele mai puţin "progresiste" dimprejurul lor; în fine, ca poziţie socială a destinatarilor lor, ele sunt marginale (chiar dacă este vorba despre o marginalitate opulentă, la vârf, sau despre una etnică) şi, deci, incapabile să inducă asupra societăţii vreo influenţă modelatoare. Duiliu Marcu era deja un arhitect de mare prestigiu şi agreat de curtea regală spre a da chip proiectului lui Carol II de a rescrie din temelii capitala României. 1937 este anul în care Şcoala de Război va fi inaugurată cu mare pompă în prezenţa regelui şi a Marelui Voievod Mihai. Clădirea relua teme dragi acelui oficial stille littorio din Italia fascistă, promovat deja de nume celebre acolo: Piacentini (la clădirea Senatului Universităţii din Roma), sau Michelucci. Şi, ca şi pieţele lui Piacentini, planul de urbanism al Bucureştilor din 1935, la care lucrase floarea arhitecturii şi urbanismului româneşti, preconiza rescrierea din temelii a structurii urbane a târgului medieval proliferat acromegalic care erau, sunt încă, Bucureştii. Intervenţiile majore în ţesutul urban medieval, considerat "haotic" (din perspectiva unui regim de ordine şi control societal totalitar) urmăreau un proces de upgrading urbanistic: "îndreptarea" reţelei stradale, monumentalizarea edificiilor autorităţii statale aşezate în pieţe ample, destinate paradelor de masse şi aducerea la zi a serviciilor comunale. În definitiv, acest remake arhitectural al apuse(ne)i severităţi imperiale putea la fel de bine - par a fi conchis arhitecţii vremii şi Marcu în prima lor linie - să ilustreze "renaşterea" fascistă ca şi pe cea românească, devreme ce şi poporul român se revendica dintr-un acelaşi scenariu mitic originar, chiar dacă localizarea lui nu era centrul ultim al fostului imperiu, ci acele ultime limes dacice.

Prin urmare, de la Piaţa Victoriei, de la noul Palat al Ministerului Afacerilor Externe - care va fi înlocuit confuz-pitorescul Palat Ştirbey (o răzbunare regală pe un personaj drag Reginei Maria?) - şi până la Şcoala de Război, un bulevard major, unul din multele preconizate, urma să străbată capitala României, flancat cum se va fi aflat de colonade şi pilaştri de felul celor (mai timpurii) de la Senatul Universităţii (azi Facultatea de Drept, arh.Petre Antonescu), sau de felul celei de la Palatul Victoriei însuşi (arh.Duiliu Marcu). Şi de ce nu? Au nu visau în acea vreme nume importante ale culturii româneşti ca bulevardele capitalei să fie monumental-marmoreene (George Călinescu), sau, oricum, bordate de trotuare ascunse în penumbra colonadelor (propuse de principesa Martha Bibescu)? La Banca Crissoveloni, vizavi de corpul vechi al Băncii Naţionale din Bucureşti, ca şi la blocul care anturează Biserica Kretzulescu, lângă Palatul Regal, prinţul şi arhitectul G.M.Cantacuzino încearcă să aducă în capitala ţării o referinţă romană alta decât aceea venită, mai târziu, pe filiera unui stille littorio mussolinian. Grigore Ionescu, istoricul de excepţie al arhitecturii din România şi excepţionalul arhitect interbelic, crede că GMC era influenţat de renaşterea italiană. Eu cred că GMC dorea să aducă latinitatea şi în organismul urban bucureştean, nu numai în limbă. Tema originilor romane şi latine devine astfel, în cadrele României Mari (din perioada interbelică) o modalitate de a merge direct la origini (prezumate şi / sau asumate prin mitologia istorică), în locul referinţelor medievale. Un nou proces de construcţie naţională avea nevoie de o mai nobilă şi mai veche poveste a etnogenezei. Aşa se face că referinţele lui GMC sunt la precedente romane de prestigiu, precum, la Kretzulescu, insula romană, cu care dorea, de altfel, să anvelopeze biserica ridicată în tradiţia brâncovenească, dar după moartea lui Brâncoveanu. Cu alte cuvinte, o mănăstire în miezul capitalei României, una ortodoxă, lângă palatul regal, dar invocând latinitatea, nu Bizanţul. Spre deosebire de Şcoala de Fete a lui Mincu, incinta de la Kretzulescu avea să trimită nu la caracterul mignon, mai degrabă minimal, deşi bogat decorat, al mănăstirii ortodoxe medievale, ci la arhitectura albă, marmoreană, imperială, a Romei antice.