Am înflorit o poveste aiuristică la ziar cu subtitluri de genul: "Controvesatul om de afaceri Vartanian...", "Martorii se contrazic", "O misterioasă maşină albastră". Abia peste două zile am găsit un fir. Parcurgînd lista proprietarilor de chevrolet-uri albastre metalizat din oraş, mi-am dat seama de un lucru: Vartanian era colecţionar de timbre, deţinea chiar şi un "Cap de bour", timbru evaluat la 50.000 euro şi pe care, am aflat de la şef, îl ţinea veşnic în buzunarul de la piept. Dar şi domnul Mocîrţă era colecţionar de timbre şi... proprietar de maşină albastră. Şi chevrolet! Şi metalizat! Hopa! Bucuria descoperirii mi se dezumflă, cînd aflu, la nici două ore după descoperirea mea, că Robertino, băiatul lui Mocîrţă, care în ziua cu pricina ieşise în oraş cu maşina lui taică-său, a fost arestat. Am hotărît totuşi să merg la Mocîrţă: dacă nu aflu nimic, măcar îmi iese de un reportaj!
*
Şi iată-mă-s la vila balşoaie şi crăcănată a domnului Mocîrţă, ştab la partidul continuator de nădejde al fostului Partid. Mă gîndesc pe unde să abordez vila aflată pe o alee în pantă. Are o poartăăă! Mă simt în situaţia puricelui, care vrea să facă sex cu o elefăntoaică. Asta-i treaba cu noii îmbogăţiţi: înainte sărea pîrleazul la căsuţa lui din Cucuieţii din Deal, acum îşi face, frate, o cogeamite poartă hîdă, cu ţepoaie din fier forjat, să le intre în cur ălora care vor să le fure averea.Pe cînd mă chiteam în fel şi chip, iată că chevrolet-ul albastru metalizat căutat trece fîşîind pe lîngă mine şi intră pe poarta vilei, care se deschide automat. Apoi poarta se închide. Mă aflu puţin în susul pantei şi văd curtea vilei ca-n palmă. Şoferul, un ins de vreo patruzeci de ani, cu o caschetă cenuşie fistichie, trage maşina pe pajiştea încă verde de lîngă poartă, iese din maşină, o ocoleşte agale şi loveşte anvelopele cu nişte bocanci enormi de schi. Se vede că nu vrea să le verifice, ci îi face plăcere să le lovească. Şterge parbrizul cu mîneca, cască, trage în piept mirosul de benzină şi de ulei fierbinte, se uită la ceas. Fumează o ţigară, apoi rupe mucul în două şi îl aruncă într-un vas mare din beton în care se ofileau câteva tufănele.
Nu mă hotărâsem încă ce să fac, cînd iese din casă o bătrînică gîrbovită cu o găleată în mînă. Începe singură să-i spună şoferului:
- Mă duc la Răduleşti să iau apă de la fîntîna lor. Cu apa asta de robinet eu nu pot să fac mîncare. Trebuie apă curată, ca să faci o zamă ca lumea.
Şoferul se-ntoarce spre ea şi zâmbeşte zeflemitor. Bătrînica iese printr-o portiţă din zid, pe care nu o văzusem până atunci. Era mascată de viţe cu frunze lucioase de luleaua turcului. Bătrînica porneşte pe stradă în jos. După vreo cincizeci de metri intră într-o curte. Apoi aud roata cu coarbă de la fântână, după care bătrânica iese pe poartă cu găleata cu apă. Mă apropii şi îi spun:
- Daţi-mi voie să vă ajut!
- Mulţumesc.
- Mergeţi singură la apă? Aveţi vreo şaizeci, a?
- Optzeci pe muche, maică, optzeci pe muche.
- Mulţi înainte, mătuşă...
- Ileana.
- Ileana... Da' nişte nepoţi ceva nu se găsesc să vă ajute?
Şi mătuşa Ileana atîta aşteaptă. Se vede că nu prea are cu cine să vorbească. Începe să se plîngă cu glas scăzut: Că, după ce-a murit noră-sa, fiu-său a scăpat copiii din mînă. El umblă toată ziulica cu partidul lui, iar băiatul îşi face de cap - l-au arestat! Iar Manuela, s-a făcut o raucă: umblă cu băieţi, îi răspunde urît lui taică-său. Sare cu gura şi la ea. Uite, chiar azi dimineaţă: "Bunică, zice, vezi că, dacă te mai prind că te bagi în frigider şi mănînci din finetti, îţi dau una în bot de nu te vezi". Na, poftim!
Ajungem la poarta acoperită de luleaua turcului. Bătrînică dă să-mi ia găleata.
- Lăsaţi. O duc pînă la la uşă, zic, prefăcîndu-mă că nu o observ pe bătrîna, care voia să mă refuze.
Intrăm în curte. Şoferul, cu cascheta fistichie dată pe ceafă, şade pe o bancă chiar lîngă maşină şi fumează.
- Bună ziua. Frumoasă maşină aveţi!
Şoferul se ridică brusc, rupe nervos în două mucul şi îl aruncă în vasul cu tufănele. Apoi scrîşneşte ceva printre dinţi către bătrînă:
- Ţi-am spus să...
Bătrîna dispare cît ai clipi. Apoi şoferul către mine:
- Vă rog să ieşiţi imediat, aici nu este voie.
- Stai, omule, am ajutat-o pe mătuşa.
- E proprietate particulară, spune pe un ton rece. Părăsiţi curtea imediat.
Dau să mai spun ceva, dar vine replica lui fără echivoc, ca să zic aşa:
- Cară-te!
Pare grozav de ameninţător: cu bocancii enormi şi răscrăcărat. Mă retrag fără nici o vorbă, deşi îmi ard palmele. Ah, ce l-aş mai fi plesnit!
*
De-abia seara ajung acasă. O, serile în cătunul din Bularga! Te confrunţi, inevitabil, cu junimea trezită hormonal: motociclişti noctambuli claxonind nimfete, cupluri lubrice, dezinhibat active pe banca delabrată din faţa blocului, mici vocalize de hărţuială erogenă în apropierea cutiei poştale. Nu lipseşte, bineînţeles, promiscuitatea euforică din coridoare. Bivoli în maiouri slinoase curtează lumpene şui, iar pensionarii par că nu mai digeră ambianţa propriilor locuinţe şi bîntuie prepostum holurile cu aerul unor veterani de penitenciar...În fine. Mă întind în pat. Gînduri peste gînduri mi se zbat anapoda prin cap ca peştii într-o vîrşă. În vînzoleala de peste zi se adunaseră destule. Iar eu trebuie să... trebuie să scot ceva din această învălătuceală de gînduri... Instinctul îmi spune că sînt pe aproape...
Trec la metoda spionilor kaghebişti: Dacă ai informaţii, reţine cît mai mult, de preferinţă tot. Apoi destinde-te profund, topeşte-te ca o bucăţică de gheaţă într-un lac de pădure cu apă cristalină. Lasă-te moale, împrăştie-te în spaţiu, ca nimic să nu te tulbure. Dă la o parte problemele şi frămîntările, lasă sunetele din afară să treacă pe lîngă tine. Uită tot-tot. Să nu ai în cap nici un fel de gînduri, dar nici un fel... doar imaginea (dar mai ales senzaţia!) unui lac într-o pădure: liniştit, curat, adînc, cu apa clipocind abia auzit în iarba moale de pe malul jos.
Relaxează-te deci adînc, tot mai adînc. Apoi, după ce ai atins adîncul, întoarce-te încetişor înapoi. Iar cînd te întorci în această lume, cînd toate se restructurează în memorie, încearcă să exprimi toate cele întîmplate într-un singur cuvînt. Ai umblat toată ziua ca un năuc, s-au adunat atîtea în capul tău. Dar acum e noapte, pînă şi viermătul din blocoteţe s-a ogoit. Întinde-te moale, cască molcom şi dizolvă-te, spulberă-te. Apa lacului să fie curată-curată, iar nisipul de pe fund să fie aproape alb.
Şi, iată, mă conving încă o dată că scăldatul acesta într-un lac prezumtiv dă roade. Un gînd străfulgeră, iese brusc la suprafaţă: BOCANCII! Simt euforia unui campion, care a înotat mult pe dedesubt, iar acum sparge victorios pînza apei: BOCANCII!
Pun mâna pe telefon, fac numărul maiorului Bontea şi îi expun concluzia mea. A doua zi primesc un telefon de la maior.
- Dom'le, eşti mare! L-am arestat şi a decartat tot într-un sfert de oră. Cum dreac' ţi-ai dat seama că e şoferul?