Pe stîlpul lunecos

Nu m-am dat de ceasul morţii cînd am plecat din sat, mă săturasem deja de caii lui taică-miu şi de muncile grele ţărăneşti, cînd paşti vitele apucate de streche, în durligile goale şi desculţ printre şteapuri, şi mergi la coasă la nici şaişpe ani, seara vii frînt acasă şi nu îţi mai arde de romanţa "de ce m-aţi dus de lîngă voi / de ce m-aţi dus de-acasă", aşa că am plecat la oraş cu inima uşoară, ca flăcăul care pleacă seara la fete, fluierînd sau mestecînd în dinţi un fir zemos de iarbă, aşa credeam atunci, abia mult după aceea mi-am dat seama că nu e aşa simplu, că nu e destul să laşi opincile la barieră şi gata, atunci însă n-am lăsat prea multe regrete în urmă, tata a strîmbat el din nas, că rămînea fără o mînă de muncă în gospodărie, dar nu s-a căinat aşa de tare, că, la drept vorbind, nici nu prea mai avea ce munci, îi luaseră ăia de la colhoz pămîntul şi vitele, aşa că...

Am făcut o calificare de trei luni şi am început munca la Combinat încă de la construcţia acestuia, pe urmă au venit salariul, bani mulţi, pe care taică-miu nu-i vedea nici într-un an de zile, "ce prost erai să fii, Fănică - mi-am zis - dacă rămîneai acasă la coada vacii"; acuma belfeream, umblam după fete, beam vîrtos, iar munca era floare la ureche comparativ cu ce era la tata acasă, într-o dimineaţă (să mă iertaţi, deşi n-are rost să mă scuz, că scriu aşa otova, dintr-o suflare, fără prea multe semne de punctuaţie, dar nici Talmudul nu are semne de punctuaţie, iar una din cele mai bune cărţi pe care am citit-o, am numit Lecţii de dans pentru vîrstnici şi avansaţi de Bohumil Hrabal, e tot aşa, dintr-o bucată, nu se pune decît un singur punct - la sfîrşit, fiindcă, cititorule, totul depinde de dispoziţia sufletească a celui care citeşte), cum spuneam, într-o dimineaţă directorul m-a găsit beat mort adormit pe o cisternă de două mii de litri, uzina acceptase ca cisterna să fie umplută cu vin de la ceapeuri, fiindcă se făcuse vin mult în anul acela, iar ceapeurile nu mai aveau unde să-l depoziteze, iar noi, gaşca noastră adică, ne-am dus la furat, am deschis o vană, pe care cu greu am reuşit s-o închidem mai apoi, după ce s-au scurs sute de litri, am luat în canistre, dar nu le-am mai putut căra, ni s-au îngreuiat picioarele de atîta băutură, ne-am aşezat şi am adormit cu tot cu paznicul, pe care-l mituiserăm, mă rog, îi dădusem de băut şi lui, eu eram cel mai comic, aşa mi-au spus gherţoii după, sforăiam chiar pe capacul cisternei, ne-au luat zece la sută din salariu, dar atît.

Făceam tot felul de isprăvi, într-o noapte de Anul Nou, la uzină, una, femeie măritată, s-a îmbătat, căci se bea crunt în uzină în noptea sfîrşitului de an, şi a inceput să strige rîzînd ca proasta:
- Cine mă fute, băi?

Ne-am distrat la început, pe urmă, văzînd invitaţiile repetate ale nesatisfăcutei, că avea un ofticos de bărbat vai de capul lui, îl chema Pătru, dar noi îi ziceam Pătură, că era ca o cîrpă, Bulache şi Calic, parcă şi Ottonel, nu mai ţin minte, au dat-o după un strung şi i-au îndeplinit cu plăcere dorinţa, că erau încălziţi şi ei, iar a doua zi de dimineaţă muierea nu ştia exact ce i s-a întîmplat, golanii o salutau foarte respectuos:
- Surîmîna, stimată doamnă! iar ea stătea ca pălită cu leuca.

Pe vremea aceea zona nu fusese încă ocupată cu fabrici şi uzine, era aproape ca la ţară, stăteam în gazdă cu Ilie, Bulache şi Calic, toţi patru la o familie de mahalagii cu o casă prăvălită şi vai de capul ei, dacă strănutai mai tare, riscai s-o pui la pămînt, locul era înconjurat cu un lan de porumb, am găsit într-o zi prin preajmă o fată cam şuie, eh, fată, poate-n urechi să mai fi fost fată, dar aşa vine vorba, una şuie, cum spuneam, care lucra la Combinat, am tras-o mai cu voie, mai fără voie în porumb şi ne-am rînduit la ea în vestita poştă naţională, aşa cum citesc ziarul pensionarii cu venituri mici, dîndu-l de la unul la altul.
- Du-te la ei, măi omule - a zis gazda, o babă cam puturoasă, am văzut că folosea la bucătărie o cîrpă făcută dintr-o bucată de chiloţi din ăia numiţi gogoşari, ştergea oalele cu ea, dar era şi bisericoasă, că tare mai ştia să ţină sărbătorile - uite ce fac băieţii ceia.
- Lasă-i să se descarce. Ce treabă ai tu? Vrei să sară într-o bună zi pe tine? Ţi-ar plăcea, a? Mă-ta-n cur! i-a răspuns bărbatu-său, nea Aurel, om de treabă, mergeam cîteodată la una mică cu el.

După un timp, am constatat cu toţii că facem tot mai greu pipi, luaserăm blenoragie de la ştoarfa aia, Combinatul de Fibre Sintetice se mai numea pe golăneşte Combinatul de Fete Sifilitice, că erau multe otrepe pe acolo, Bulache, mai fricos de felul lui, a zis că am cacarisit-o, gagiilor, să mergem la spital, aşa că am mers la un doctor, doctorul ne-a lăsat în seama unei asistente, care ne-a lecuit în cîteva săptămîni, după mai multe vizite ale noastre la spital, iar după ce mi-a trecut boala, am fost chemat de asistentă acasă la ea, mă preţăluise ea la tratament, şi a urmat o partidă de sex "pe cinste", mă întorceam la gazdă cu diverse alimente oferite de asistentă, pe care le împărţeam băieţilor, m-am dus aşa în fiecare săptămînă vreme de vreo trei luni, pînă ce asistenta a fost mutată cu serviciul în alt oraş, ducă-se! mi se cam acrise de ea, sexul era atunci cel mai important lucru din viaţa mea, sublim aş putea spune, omora cel mai bine, mai bine chiar ca alcoolul, truda şi scîrba traiului zilnic, care mă cuprindea periodic ca o apă neagră, dar nici chiar aşa, frate, ca animalele, începusem să intuiesc mizeria chestiunii, relaţia cu Lidia, asistenta, m-a făcut să întrezăresc chestia asta.

Băutul şi umblatul după fete pentru o călărire "pe cinste" erau preocupările noastre zilnice şi de căpătîi, iar acest "pe cinste" era idealul găştii, caramaderia noastră era de la sine înţeleasă: munceam împreună, mergeam la crîşme păduchioase împreună, gustul promenadelor pe străzile centrale îl învăţam împreună, iar la furat de fructe în livezile de pe dealurile din apropierea Combinatului mergeam tot împreună, fiindcă stomăcelul nostru de ţărănuşi orăşenizaţi cerea fructe, pe care nu le prea găseam la cantina uzinei; tot aşa, vizitam des pieţele alimentare, fiindcă acolo, fără să ne dăm seama atunci, întîlneam lumea ţărănească, mirosurile de acasă, puteam să ne dăm drumul la gură, vorbeam ca acasă, glumeam gros, cum a făcut Calic odată:
- Dă-mi, ţaţă, un castravete murat.
- Cît de mare să fie?
- Cît o pulă de cal, ne stricam de rîs în timp ce zarzavagioaica, lipoveancă credinciosă, roşie toată, îşi pleca ochii şi-şi făcea cruce.

La un moment dat însă Destinul sau Dumnezeu, spune-i cum vrei, face din ochi şi se hlizeşte pe seama ta: "Hai să-l sucesc puţin şi s-o ia de-acuma înainte pe alte drumuri" - aşa s-a întîmplat cu mine...

După ce am venit din armată, am să-ţi povestesc şi despre asta mai încolo, am început să mă simt puţin deasupra camarazilor mei, nu ca lider, că nu aveam calităţi de... leadership, cum se zice acuma în noua limbă de lemn europeană, vedeam însă altfel lumea, vedeam că există şi altfel de oameni, căci începusem să casc ochii, să mai citesc cîte ceva, măcar ziarele, alea puţine şi mincinoase de pe vremea aia, şi alte dorinţi obscure se năşteau în sufletul meu, simţeam un fel de depărtare faţă de vechii camarazi, mă urcasem puţin pe stîlpul ăla alunecos şi mă uitam la ei cu un zîmbet aproape victorios, iar depărtarea asta mă făcea să le văd defectele şi să le ironizez cînd aveam ocazia; simţeam cu un al nu ştiu cîtelea simţ şi că băieţii începuseră să fie la fel de depărtaţi de mine, nu-mi puteau răspunde cu aceeaşi monedă, dar ironia îi atingea, desigur, şi atunci mă înjurau cum le venea la gură.
- Atîta ştiţi, să mă înjuraţi! le ziceam zîmbind.
- Dacă-ţi mai văd rînjetul ăsta pe moacă, mi-a zis odată Bulache, să ştii că te pocnesc, zău! iar zîmbetul meu i-a zis "de mai mult nu eşti capabil".

Cînd vorbeau la cîrciumă ceasuri întregi despre fotbal, mă mutam la altă masă în mod ostentativ, mă enerva la culme obiceiul lor, "de mârlani" le ziceam, de a cumpăra lozuri în plic cu pachetul, ca să arate că ei, vezi Doamne, vîntură bani cu lopata şi îi aruncă ca pe nimica, iar odată, cînd Sile, cel mai căpos din gaşca noastră, i-a dat zece lei unui ţigănel de vreo zece ani, murdar şi gălbejit de la tutun, ca să-şi arate puţica la nişte cucoane, l-am alungat pe puradel cu cîteva şuturi în fund, şi era să mă bat atunci cu Sile, noroc că ne-a despărţit Ilie ţiganul, că aşa îi ziceam, "băi, ţigane", fiindcă era ţigănos la faţă, dar el tot repeta "nu-s ţigan, băi, am acasă la mine la Golăeşti un frate alb-alb, ca laptele de alb", şi Ilie ne-a despărţit, că el era mai calm de felul lui şi bun la suflet, cînd aveai nevoie de ceva te ajuta, bun de pus la rană era Ilie, da.

Pe urmă am primit o garsonieră de la Combinat, iar aici, încă de la început, nu i-am primit pe băieţi pentru chefurile lor, uite aşa mi-a venit mie! mă închideam zile întregi în garsonieră şi citeam, n-aveam preferinţe, citeam cu toptanul ce-mi cădea în mână, iar după un timp m-am înscris la liceul seral, m-am gîndit să o fac pentru "categorie", adică să primesc o categorie de muncă în plus, ca să-mi crească salariul, dar acum, privind retrospectiv, trebuie să spun că mai era ceva greu de definit, poate era nevoia ţăranului, care, învăţat numai cu şiacul, vrea să pipăie şi catifeaua; la liceu era o altă lume, cu profesori, care erau altceva decât inginerii lui cam otova de la uzină, şi care mă atrăgeau, mi-a plăcut în mod deosebit de o profesoară de franceză bine educată, Doamna Nedelea la care învăţam cu sîrg, ea era Doamna, aşa-i spuneau toţi, Doamna şi atît, celelalte profesoare erau doamna cutare, doamna cutare, ea însă era Doamna, discutam cu ea, îmi mai dădea cîte-un sfat, dar cu discreţie, parcă se temea să nu mă supăr, să nu-mi sară ţandăra, mi-a împrumutat cărţi, aşa am făcut pasiune pentru Baudelaire şi pentru Villon, mă simţeam şi eu puţin ca vagabondul medieval, am învăţat pe de rost versuri din cei doi poeţi, iar acum mă întîlneam tot mai rar în afara serviciului cu vechii prieteni, pentru mine timpurile acelea nebune trecuseră, mi se golise sufletul cum ai deşerta o căldare de rahat în Cîcaina, dar atunci cînd se termină ceva, trebuie să ne gîndim că ceva începe, şi a început.

Murise de ciroză dom' maistru, nea Miron, şi am mers cu toţii la înmormîntarea lui, iar cînd m-am întors seara acasă şi m-am culcat frînt de oboseală şi deprimare, m-am trezit brusc - se auzea un scîncet la uşă, era Lenuţa, nevasta "de-a doua" a lui nea Miron, locuiam în acelaşi bloc din Bularga, nu-i dădusem prea mare atenţie pînă atunci, o femeie cu vreo zece ani mai mare ca el, cu nasul mare, de pasăre tristă, plantat sub nişte ochi smiorcăiţi, i-am văzut ochii roşii şi i-am spus să intre, apoi m-am aşezat toropit de somn pe pat, dar ea s-a aşezat în braţele mele, îşi răsucea o şuviţă de păr şi ofta, zicea că viaţa nu mai are nici un sens pentru ea, că-i vine să-şi facă felul, că îi trec tot felul de chestii negre prin cap, eu voiam să-i răspund cu bancul ăla cu Iţic, ce crezi că i-a trecut lui Iţic prin cap? un glonte uite atîta de mare, dar m-am abţinut că de! era necăjită, că aşa tot zicea, îs necăjită, măi Fănică, nimeni nu mă înţelege, mă rog, texte din astea; drept să spun, în loc să mă preocupe nefericirea ei, simţeam cu oarecare dezgust mirosul acru de eructaţii de sugar emanate din halatul ei, că Lenuţa avea copil mic, bănuiam unde vor duce lacrimile ei, dar nu aveam nici un chef, amestecul persistent de mirosuri - de mîncare arsă din garsoniera lui şi de lapte acrit din halatul ei - m-au făcut s-o iau deodată în braţe şi să o urc aproape în fugă pe scări, ca lupul cu oaia înşfăcată de la stînă, pînă pe acoperişul blocului, pe scări n-am întîlnit pe nimeni, doar nişte mîţe suprasexuale gemînd ca din gură de şarpe, am închis chepengul greu de fier şi am rămas singuri pe acoperiş, am smuls halatul de pe ea, l-am aruncat cît colo şi ne-am înşurubat frenetic direct pe gudronul cald de peste zi, apoi am rămas mult timp lipiţi, uitîndu-ne abulici la bolta cerească înstelată.

A fost prima şi ultima dată cînd am simţit ceva faţă de ea, dar chiar şi atît a însemnat ceva pentru mine: o boare de iubire numai a mea, nu ştiu cum să explic, dar, ca să mă esprim poeticeşte, paradisul bolţii noastre cereşti era impracticabil, nu mă puteam înălţa în el, aşa cum la bîlci nu m-am putut urca pe stîlpul acela uns cu seu de oaie, cu slănină, dracu' mai ştie cu ce, în vîrful căruia era înfiptă o raţă friptă, aluneci mereu în jos din cauza unsorii, a laptelui acrit, a mîncării arse sau, cine ştie, a putorii de urină venită din ţevile plesnite, a soartei astea de vieţaş la puşcăriile lui Dumnezeu, va trebui să mai creşti, să faci bătături, ca să te poţi cocoţa pe stîlpul unsuros şi bălos, ca să-i înveţi toate proptelele, toate şteapurile, pe care ai început să le deprinzi încă din copilărie, micile ridicături susţinătoare dar şi aspre, al naibii de aspre, de care să te prinzi cu ghearele şi cu dinţii, pînă ce vei cunoaşte, dacă vei cunoaşte, adică dacă ai norocul şi glagoria ca să cunoşti stîlpul acela de brad, arborele vieţii, învaţă, Fănele, învaţă, să te caţări pe stîlpul alunecos, fără să te uiţi prea insistent în jos spre puhoiul pestriţ de oameni, ca să nu ameţeşti şi să nu cazi.

După vreo lună de trai să zicem comun cu Lenuţa, că mă mutasem la ea, nu ştiu dacă ţi-am spus, ne-am despărţit, de la sine, nu-i mai puteam suporta nasul ca un cîrlig de vagon, îmi plesnea capul cînd auzeam orăcăielile lu' ăla mic şi ieşeam furtună trîntind uşa şi mergînd la bere cu cei din vechea gaşcă, iar ea stătea acasă, îngrijea copilul, făcea de mîncare, deretica şi pe urmă se lăsa încetişor pe un scăunel la fereastră, îşi răsucea la nesfîrşit o şuviţă de păr, că multe luni după aia auzeam în vise pîrîitul enervant al şuviţei ei, stătea-stătea în apartamentul ăla împuţit şi se uita cu ochii mari, goliţi spre nicăieri, aşa cum vezi prin magazine vînzătoare plictisite priviiind ca curcile-n lemne sau cum zice Bacovia, o pală lucrătoare, aruncă o privire în zarea de azur, avea o prietenă pe palier, una Nuţa, altă proastă şi asta! venea pe la ea, beau cafea, trăncăneau mierte-fierte, iar la un moment dat mi-a zis că nici nu mai au ce discuta, stăteam ca bătut în cap auzind aşa ceva, dar şi mai tare m-a enervat chestia asta, plus că ea începuse să prindă frică de mine, dar şi, sînt sigur, mă ura, fiindcă, eu aşa cred, una din sursele urii este prostia, dar mai tare decît ura ei era teama, cînd mă vedea venind de la servici, era destul să-mi arunce o privire, ca să înceapă să plîngă, că şi eu eram cătrănit rău, mereu eram nemulţumit de ceva, mi se învîrtoşase sufletul, cum ne zice la Biblie să nu fim, căutam motive de nemulţumire cu lumînarea!

Imediat după asta m-am îndrăgostit la liceu de o fată din altă clasă, vreo lună de zile am umblat după ea, dar n-am îndrăznit s-o abordez, umblam după ea pe stradă, intram după ea prin magazine, gîndindu-mă că poate mă recunoaşte în calitate de coleg de şcoală, dar fata nu m-a recunoscut, odată am intrat într-un magazin după ea şi, cînd am văzut că fata întorcea pe toate părţile o pereche de chiloţei, mi-am dat seama că intrasem la un raion de lenjerie pentru femei, am ieşit în fugă, cu obrajii în flăcări.

Pînă la urmă am abordat-o, fata era zîmbăreaţă şi permisivă, o chema Graţiela, am mers la o cofetărie de mahala, ştii, cum erau pe vremea lui Ceaşcă, cu prăjituri năclăite şi cu muşte bîzîind pe deasupra lor, am povestit în cîteva vorbe despre viaţa noastră, Graţiela a terminat repede, era ţesătoare, stătea la cămin de nefamilişti, se înţelegea bine cu fetele, îi plăceau filmele, mergea la ştrand, pe-acasă nu mai mergea că era certată cu ai ei, eu am bolmojit cîteva lucruri despre mine, că merg tot mai scrîşnit la servici, nu am nici un orizont, dacă aş avea glas să cînt, mi-aş lua o chitară în spate ca Woody Guthrie, rula atunci un film despre viaţa lui, sau ca Vîsoţki şi aş cutreiera ţara cîntînd This Land is your Land sau despre deţinuţii din Magadan.
- Ai face tu asta? m-a întrebat Graţiela cu ochii măriţi de mirare.
- Ei, zic aşa, i-am răspuns, că, într-adevăr, planurile mele de plecare erau vagi, nu mă urneam decît cu mintea, mai mult nu puteam în sensul ăsta şi n-am putut niciodată, să fiu aşa ca Kerouac în On the Road, nu, nu, frate, n-am avut atîta... tărie? cum să-i zic? dar dor de ducă am avut întotdeauna, asta fără doar şi poate, cum se zic basarabenii.

Şi pe urmă i-am recitat Graţielei din Villon: Dites-moi où, n'en quel pays,/ Est Flora la belle Romaine,/ Archipiades, ne Thaïs,/ Qui fut sa cousine germaine,/ Echo, parlant quant bruit on mène/ Dessus rivière ou sur étang,/ Qui beauté eut trop plus qu'humaine?/ Mais où sont les neiges d'antan? şi i-am spus toată poezia, iar ea a bătut din palme:
- Vai, ce nostim! vorba asta "nostim" o spunea mereu, ce înseamnă în româneşte, ce înseamnă? m-a întrebat, iar eu i-am recitat:
- Balada doamnelor de altădată/ Pe unde-s, prin ce ţări de vis,/ Flora, romana-ncîntătoare,/ Alcibiada sau Thais,/ Echo, dînd zvonuri chemătoare/ Pe stînci şi ape spre liman,/ Frumoasă de pereche n-are?/ Dar unde-i neaua din cel an?// Dar înţeleapta Helois?/ De dragu-i, cît a pătimit/ Pierre Abelard la Saint Denis,/ Scopit şi-apoi călugărit./ La fel, Doamna ce-a poruncit/ Să se înece Buridan/ În sac şi-n Sena azvîrlit?/ Dar unde-i neaua din cel an?// Regina Blanche ca floarea-nvoaltă/ Cîntînd cu voce descîntată,/ Betris, Alis, Berte cea înaltă,/ Erembourg, doamnă-n Maine odată,/ Lorena Jeanne, nevinovată/ De englezi arsă la Rouan,/ Unde-s, Fecioară preacurată?/ Dar unde-i neaua din cel an?// Prinţe, nu întreba pe unde,/ Nici de al vremilor noian,/ Doar un refren îţi va răspunde:/ Dar unde-i neaua din cel an?

Voiam să-i mai explic unele chestii din poezie, dar mi-am amintit ce zicea Doamna, că poezia nu trebuie explicată, ci simţită, şi oricum Graţiela nu părea prea interesată, doar a zis că-i frumoasă şi că recit nostim, pe urmă ne-am oprit într-un scuar, pe o bancă sub un copăcel rahitic, nisipul de pe alee era amestecat cu mucuri de ţigări, cu hîrtii unsuroase, cu resturi de mîncare, nişte cotarle leşinate de foame se uitau cu ochi blînzi şi urduroşi la noi, dar n-aveam gîndul la acestea, mă uitam la ea şi-mi simţeam inima mîngîiată, soarele asfinţitului de vară o lumina din spate, în lumina strălucitoare a razelor orbitoare vedeam mişcarea buzelor ei, bretelele aurii ale bluzei, expresia schimbătoare a ochilor, auzea vocea ei, îi simţeam mîinile, care mă atingeau din întîmplare... dar nu vedeam nici mîinile ei, nici trupul ei - nimic, decît aureola strălucitoare din jurul ei, şi lumina se răspîndea peste tot - asupra copăcelului aplecat molatic, asupra tufelor triumfătoare de tuia, asupra cîinilor aurii amuşinînd în continuare prin nisip... aveam o asemenea pace în suflet, că nu găsesc cuvinte să o spun.

Pe urmă ne-am plimbat pe stradă, printre blocoteţele alea ceauşiste, gri-prăfoase, am discutat, iar cînd treceam pe lîngă garsoniera mea, Graţiela mă întrebă:
- Aicea stai? Nu intru şi eu la tine? eu eram puţin cam jenat, na, cameră de holtei, nu prea aranjată.
- Hai, poftim! zic totuşi.
- Vai, nostim! bate din palme Graţiela.

Cum a intrat în cameră, Graţiela a şi început să se dezbrace:
- Hai să ne...

Am rămas blocat, mi-au trebuit clipe bune pînă să-mi revin:
- Fă, proasta pămîntului, pentru mine erai Maica Domnului, înţelegi? Maica Domnului erai!

I-am dat două palme şi am dat-o afară. Proasta! Proasta pămîntului!