sfîrcuri scrijelind aerul străzilor de sub armura de pînză, buci ca merele legănate pe craci lungi, laoconice salbe pe gîtul privirilor apucăcioase, mirosul pestriţ al capului înşurubat pe trecere, vara densă aproape amară de atîtea holbări mă destramă din puţinul în care mai sunt, negreşit acestea-s cuvintele.
terasa cu prieteni statul la pîndă, contradicţia între mine şi juruinţele din fiecare dimineaţă, acum e amiază. înregistrez doar o cîtime din strada flendurîndu-se prin aburul vîscos al cerşelii de sine. ar fi trebuit să stau ceva mai retras în faţa peisajului japonez din sufragerie. o oază de linişte spunea scuturându-şi părul cel negru, adînc, era atît de frumoasă ca o şopîrlă, nu atît de lunecoasă pielea-i mătase fîşîind, cît capu-i turtit uşor, de smuls uimirea de la lumea indiferentă şi gleznele-i tăioase în papucii stilaţi. vorbea despre artă ca de o iubire cu sine, ca despre degetele şiroind între labii ţipate din aşternuturile-i scumpe de mătase. da, vroia să ne spună doar că are lucruri mai scumpe ca noi, bieţi poeţi atîrnaţi de o halcă de bere.
pe la şase mi se făcuse greaţă de atîta artă digerată în văzul verii.