Tita Chiper: Stimate domnule profesor, ce perspective s-au deschis pentru intelectualitate în anii '60, cu deosebire în domeniul "ştiinţelor exacte" - cum li se spune?
Solomon Marcus: Până prin 1956 era o interdicţie aproape totală de a călători în afara ţării. Începând cu '56 a apărut posibiliatea să călătorim în ţări socialiste. Bibliotecile primeau puţine publicaţii ştiinţifice occidentale, iar oamenii de ştiinţă occidentali ne vizitau foarte rar. În '56 s-a întâmplat un miracol: s-a putut organiza la Bucureşti cel de-al IV-lea Congres al matematicienilor români, cu participarea unui număr destul de mare de figuri prestigioase, din Vest şi din Est deopotrivă. Nu ne venea să credem că-i avem în faţă pe unii dintre cei mai mari matematicieni germani, francezi, italieni. Aceasta se întâmpla într-o perioadă în care ne aflam încă sub semnul luptei împotriva cosmopolitismului, iar articolele ştiinţifice, pentru a fi publicate într-o limbă occidentală, aveau nevoie şi de o versiune în limba rusă.
T.C.: În ce măsură eraţi informaţi asupra literaturii ştiinţifice occidentale?
S.M.: Contactul nostru cu lumea ştiinţifică occidentală se făcea în bună măsură prin intermediul ruşilor: ei traduceau masiv cele mai valoroase articole şi cărţi occidentale de matematică. Am învăţat limba rusă pe cărţi de matematică - pentru a putea supravieţui din punct de vedere ştiinţific. În 1956 am început să public în reviste străine. Manuscrisele primeau aprobarea Institutului de Matematică al Academiei şi erau expediate în plicuri cu antetul acestuia.
T.C.: "Ştiinţa burgheză" - cum fusese etichetată atunci - nu mai era "nocivă" dacă se traducea în ruseşte?
S.M.: Sloganul luptei împotriva cosmopolitismului ceda treptat locul altui slogan, cel al revoluţiei tehnico-ştiinţifice, componentă a construirii socialismului şi comunismului. Mi-am depus lucrarea de diplomă în 1949 - erau citate acolo mai multe nume de matematicieni străini. Lucrarea a stat luni de zile la rectoratul Universităţii Bucureşti ca să se verifice atent cine sunt aceşti potenţiali duşmani ai României, dacă străinii citaţi nu sunt cumva anticomunişti etc. A trebuit ca profesorii Stoilow, Moisil şi Miron Nicolescu să dea în scris că numele citate aparţin unor persoane onorabile, care n-au avut "manifestări duşmănoase" la adresa regimului nostru democrat popular. Era perioada în care revistele cu nume latineşti nu mai puteau să apară, în contrast cu ţări socialiste nelatine, ca Polonia şi Ungaria, unde principalele reviste continuau să poarte nume în latină.
T.C.: Când a început politica de cadre bazată pe criterii politice?
S.M.: La sfârşitul anilor '50 şi începutul anilor '60 numeroşi tineri de mare valoare erau discriminaţi din motive de dosar. Absolvenţi străluciţi, care fuseseră reţinuţi la catedre ca preparatori sau asistenţi, fuseseră eliminaţi, alţii nici măcar nu au putut pătrunde în viaţa universitară. Unii dintre aceşti tineri de mare valoare şi-au găsit refugiul la Institutul de Matematică al Academiei. Acolo, fiindă nu exista activitate didactică, exigenţele ideologice erau ceva mai laxe. Mai era ceva: în primul rând a contat personalitatea celor care conduceau Institutul, unde director era profesorul Stoilow, iar director adjunct era profesorul Vrănceanu. Curios, situaţia contrasta cu aceea de la începutul anilor '50, când, deşi criteriile ideologic erau foarte severe, profesori bătrâni, formaţi înainte de război, puteau încă decide care dintre absolvenţi merită să fie reţinuţi la catedră. Am devenit atunci asistent al profesorului Miron Nicolescu. Dar numai câţiva ani mai târziu, în 1953, criteriul dosarului m-a împiedicat să devin aspirant (echivalent cu ceea ce azi numim doctorand) cu scoaterea din producţie.
T.C.: În ce măsură v-aţi putut racorda la viaţa ştiinţifică internaţională?
S.M.: Anii '50 şi '60 instaurează primatul paradigmei informaţionale, ilustrat prin discipline noi, ca informatica, cibernetica, teoria informaţiei. Începuseră să se lămurească unele dintre tainele codului genetic, se vorbea despre teoria codurilor, teoria comunicării, pentru a nu mai vorbi de emergenţa structuralismului. Unele dintre acestea, precum cibernetica şi structuralismul, fuseseră calificate ca reacţionare.
T.C.: Explicaţi, vă rog, situaţia structuralismului.
S.M.: În Occident apăruse structuralismul, pe filieră lingvistică mai întâi, ca dezvoltare a unor idei anterioare, din prima jumătate a secolului XX. Dar în "lagărul socialist" nu putea fi introdus pe această filieră; o teză de doctorat a lingvistului Emanuel Vasiliu fusese blocată tocmai din acest motiv. De structuralism era totuşi nevoie ca de aer, fiind un pas decisiv spre alianţa lingvisticii cu disciplinele informaţionale şi computaţionale, alianţă ale cărei consecinţe au fost considerabile. În această mişcare m-am încadrat şi eu şi am prins un loc chiar în primele rânduri, fiind recunoscut ulterior ca unul dintre iniţiatorii lingvisticii matematice. Din considerente de ordin strategic, aceste preocupări nu erau ataşate de lingvistică şi de literatură, de umanistică, erau ataşate de "revoluţia informaţională", de care se vorbea în toate documentele de partid ale acelor timpuri. Abia spre sfârşitul anilor '60 legătura cu umanistica a putut fi accentuată.
T.C.: Faptul că veneaţi dinspre ştiinţele exacte către umanistică nu prefigura şi un front intelectual mai larg, solidar către deschidere, reafirmarea elitelor, către schimbare?
S.M.: M-am bucurat atunci de ocrotirea a doi savanţi, matematicianul Gr. C. Moisil şi lingvistul Al. Rosetti, care au sprijinit cu trup şi suflet această mişcare, la care s-a raliat ulterior şi Tudor Vianu (e drept, datorită prestigiului lor şi acceptării unor compromisuri, câştigaseră şi suportul organelor de partid). Pe această bază am reuşit să introducem în România, împreună cu colegul Emanuel Vasiliu, cursuri de lingvistică matematică predate şi la Facultatea de Matematică şi la Filologie. La începutul anilor '60 mi-a apărut primul (probabil) curs de lingvistică matematică din lume. A fost cerut imediat pentru a fi tradus la Paris, la New York, la Moscova şi la Praga. Aceste traduceri au devenit de fapt versiuni cu totul noi faţă de ediţiile româneşti. Ele s-au făcut însă cu mare dificultate, au întâmpinat numeroase piedici.
T.C.: Se repeta, cumva, aventura tezei de licenţă, din perioada luptei contra cosmopolitismului din deceniul şase?
S.M.: Cartea mea, Lingvistica matematică, a apărut în 1963 (ediţia a doua în 1966) la Editura Didactică şi Pedagogică, sub formă de curs. Am trimis personal nişte exemplare în locurile unde ştiam că se cultivă aceste preocupări. O editură din Paris, Gauthier Villars, a scris editurii româneşti, cerând aprobarea de treducere. Editura noastră nu mi-a comunicat nimic. Dacă nu era Gr. C. Moisil care, cu spirirtul lui sfredelitor, a risipit această "tăcere programată", poate că nici nu aş fi aflat de solicitarea francezilor. Am intrat în legătură directă cu editura din Paris şi volumul a apărut. Editura Academic Press, din New York, mi s-a adresat direct mie şi lucrurile au mers bine. Editura Nauka din Moscova a tradus o combinaţie a versiunilor americană şi franceză. N-am mai avut acelaşi noroc cu o altă carte a mea, publicată un an mai târziu la Editura Academiei, Gramatici şi automate finite (1964), şi care a fost cerută de aceeaşi editură Academic Press din New York, spre a fi tradusă în engleză. La această solicitare, Editura Academiei nici măcar nu a răspuns. Nu am înţeles de ce editura americană nu s-a adresat autorului, ca în cazul cărţii mele anterioare. Când am aflat, după peste un an, nu se mai putea face nimic: "pierdusem cursa", am ratat momentul; apăruseră între timp şi alte cărţi cu profil asemănător.
T.C.: În deceniul şapte aţi avut vreodată senzaţia că s-au întâmplat şi lucruri ireversabile în bine, că pericolele prin care aţi trecut în perioada dogmatică nu se mai pot repeta?
S.M.: În primăvara 1961 a murit profesorul Simion Stoilow. Peste câteva luni a murit şi Dan Barbilian, poetul Ion Barbu. Cu puţină vreme înainte, la Casa Oamenilor de Ştiinţă, Stoilow a ţinut un discurs pe care toţi l-am simţit ca pe unul testamentar. Era vizibilă, chiar dacă neexplicită, marea lui dezamăgire faţă de speranţele pe care şi le pusese în 1944 în noul regim. În anii '30 fusese un democrat convins, om de stânga, antifascist, militase în presă împotriva ascensiunii extremei drepte la noi în ţară. Spera că societatea care urma să se edifice după război va fi una a dreptăţii şi a democraţiei. În a doua parte a anilor '50, după Congresul matematicienilor din '56, părea însă clarificat: aşteptările sale fuseseră înşelate. N-a renunţat însă la ceea ce credea el că trebuie făcut: mergea cu tot soiul de jalbe la C.C., să i se acorde o plecare în străinătate unui tânăr, să fie promovat un altul, să primească locuinţă un al treilea etc. Se zbătea pentru lucruri care, deşi normale, deveniseră imposibile. La una din aceste audienţe la C.C. i s-a şi făcut rău; la scurt timp, a murit. Ulterior, după ce trecusem prin deceniul şapte, atât de lăudat ca un timp al liberalizării, la fel avea să se îmbolnăvească profesorul Miron Nicolescu, atunci când a aflat despre desfiinţarea Institutului de Matematică. La câteva luni după aceea, în iunie 1975, a decedat. Începea marele calvar al matematicii româneşti.
T.C.: Anul 1968 cum l-aţi simţit?
S.M.: Colegii mei şi cu mine cred că ne-am lăsat mai puţin păcăliţi decât alţi intelectuali. În 1967 s-a organizat la Bucureşti Congresul internaţional de lingvistică, în 1968, Congresul internaţional de romanistică. Erau, toate acestea şi multe altele, semnale adresate Occidentului, ca să putem obţine anumite avantaje. În 1967 am făcut prima mea călătorie în Vest, la Paris, unde-mi apăruse o carte. A trebuit să merg în numeroase audienţe, să ofer garanţii, a fost nevoie să intervină profesorii Moisil şi Miron Nicolescu. Într-un timp - nu-i aşa? - de mare liberalizare. Când am fost invitat în Canada, în 1971, mi s-a lansat zvonul că nu mă mai întorc şi era să ratez premiul Academiei; l-am recuperat în ultima clipă, în februarie 1972.
T.C.: Am putea numi anii '60 "vremea pericolelor aţipite"?
S.M.: Formula vă aparţine. Oricum, spiritul ei mi se pare destul de exact.
(Interviu preluat din volumul: Solomon Marcus, Răni deschise 4 - Dezmeticindu-ne, Editura Spandugino, 2013. Interviul a fost publicat iniţial în Dilema veche, nr 421, 23-29 martie 2001)
Citiţi un fragment din această carte.