La un pahar de Coena

După amiază se lăsase o ceaţă scîrboasă. Dealurile din jurul oraşului dispăruseră în pîclă, vîntişorul de dimineaţă slăbise, iar cerul întreg apărea ca o cupolă imensă, cenuşie şi uniformă.

Ceaţa zdrenţuită rătăceşte în vîrtejuri domoale pe malul pustiu al Bahluiului. Umblu hai-hui şi simt din spate duhul lui uleios, răsuflînd greoi din gura-i putredă, galben-lutoasă. Şoseaua înecată în ceaţă pare nesfîrşită, ca un coridor subteran dintr-un coşmar. Trag în piept cu lăcomie unica ţigară zilnică, studiind de fiecare dată chiştocul, şi mă gîndesc la cazul meu. Caut idei, argumente, dar nu găsesc. Dacă apuci o mîţă de coadă şi o învîrţi prin capul meu, n-are de ce se agăţa - nici tu argumente, nici tu idei, nici tu o intuiţie genială. Nimic. În astfel de situaţii merg la, ai ghicit, Zoiosu. Aşa fac şi acum.

Şi crîşma pare oarecum tristă. Titi, profesorul machitor, se plînge că are un ficat în pioneze, probabil cel mai naşpa ficat din sud-estul Europei. Doctorul Plămădeală i-a spus că abia aşteaptă să-i facă autopsia, să vadă cu ochii lui, nu numai la raze, o asemenea minunăţie. Pensionarul cu fes începe să se pipăie în partea dreaptă. Apoi începe să-l pipăie pe pensionarul fără fes: Da, dom'le, sub coaste se simte ficatul umflat şi blestemata asta de fiere. Toţi clienţii sînt apucaţi ca de o revelaţie: încep să se pipăie şi să se compătimească. Brancardierul Jănică de la spital le arată cum se procedează în cazul unui pipăit ştiinţific, ştie el de la doctori. Şoferul de la Prefectură rîde, că el nu se teme, ficatul lui beat e apărat, stă ca-n formol. Mă trezesc şi eu vorbind că ficatul nostru, al clienţilor vechi şi fideli, e umflat ca un fel de stigmat sau aşa cum cavalerii aveau podul palmei ros de la sabie. Trebuie să ne mîndrim cu ficatul umflat, marca de onoare a crîşmei Zoiosu!
- Lasă, nene, că purceaua-i moartă, zice Titi, nu vreau ca ficatu' meu să ajungă obiect de studiu pentru studenţii lui dom' doctor Plămădeală. Gata, eu trec pe lăptic şi pe iaurţel. Un Coena, doamna Gina!

Jănică brancardierul se preface că vomită şi strigă:
- Şi eu un Coena. Mare!
- Şi noi vrem iaurt! strigă pensionarul cu fes şi cel fără. Ridic şi eu un deget:
- Şi eu!

Doamna Gina stă cu ţîţele rezemate (sau revărsate?!) pe tejghea şi se cruceşte:
- De unde să vă dau iaurt?
- Cum, Gina - face mirat şoferul de la prefectură - nu ştii că s-a dat ordin ca toate localurile să aibă în stoc lapte şi iaurt?
- Doamne, sînteţi nebuni!

Geluţu de la Metro se ridică:
- Cîţi sînteţi? şi începe să ne numere cu degetul.
- Cred că toţi vrem iaurţel.
- Mie mi-era silă să mănînc iaurt de cînd eram copil, dar acuma, din solidaritate, pune-mă şi pe mine cu un Coena, zice un bodyguard.

După zece minute, Geluţu se întoarce cu două sacoşe pline cu cutii de Coena. Prima i-o dă doamnei Gina:
- Din partea casei!

Primim cutiile de plastic cu iaurt.
- Banii jos! Şi-un comision pentru băiatu', face Geluţu.
- Uite aşa faci avere, Geluţule, azi un leu, mîine un leu, pînă ce-ţi moare o mătuşă bogată şi-ţi lasă averea, comentează şoferul prefectural.

Începem cu toţii să mîncăm iaurt cu nişte lopăţele plate de plastic. Ca să mai alunge stînjeneala, Titi, profesor de matematică de felul lui, calculează cu glas tare cîte beri Becks intră în cutiile de Coena.
- Vedeţi să nu-mi daţi iaurt pe jos, strigă doamna Gina autoritar, că pute după aia a înăcrit o lună de zile.
- Da, da, aşa-i! confirmă pensionarul fără fes. Am scăpat acasă odată o sticlă de lapte pe jos şi a duhnit, domnule, săptămîni întregi.

În timp ce lopătam cu lopăţelele în cutiile de plastic, intră un client: rebegit, cu părul vîlvoi şi ochii roşii. Se vede că e machitor fruntaş de felul lui.
- Ce doriţi? îl întreabă domna Gina.
- Păi... ăăăă... un Coena.