Romanele scrise de Zeruya Shalev, o prozatoare foarte preţuită şi multipremiată din Israel, au generat, în România, o adevărată comunitate de cititori devotaţi, câştigaţi cu totul de anvergura poveştilor ei, de bogăţia psihologică pe care o explorează atât de nuanţat în romane, de luciditatea cu care analizează indivizi surprinşi în cursul unor complicate tangaje existenţiale. I-au apărut, pînă acum, în limba română, Soţ şi soţie şi Fărâme de viaţă, ambele traduse de Ioana Petridean, la Editura Polirom, Thera, roman apărut la aceeaşi editură şi tradus de Any Shilon, şi Viaţa amoroasă, de altfel primul roman al ei tradus în limba română tot de Ioana Petridean, în colecţia "Raftul Denisei", la Editura Humanitas Fiction. Durere este cel mai recent roman al Zeruyei Shalev, al cincilea, tradus din ebraică de Gheorghe Miletineanu şi apărut la Editura Polirom, în această primăvară. Este o poveste centrată pe un moment dificil din viaţa unei femei din Ierusalim, Iris, care, la zece ani după ce trăieşte oroarea unui atac terorist, în urma căruia rămâne cu dureri de adâncime, ajunge să se întâlnească cu iubitul ei din tinereţe, un om de care a fost legată printr-o dragoste simbiotică, dar care a părăsit-o atunci când se aştepta mai puţin. Abandonul acesta, de la sfârşitul adolescenţei, a lăsat urme dureroase şi i-a dirijat din umbră deciziile viitoare, Iris neputând să integreze, cu adevărat, acest sfârşit în viaţa ei. Căsătorită, cu doi copii adolescenţi, protagonista romanului Durere îşi analizează şi îşi cumpăneşte deciziile într-un moment de cotitură, în care alegerea ei poate afecta mai multe vieţi: ale copiilor şi ale bărbatului cu care e căsătorită de foarte mult timp.
Zeruya Shalev se întâlneşte joi, 2 iunie 2016, cu cititorii din România, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest, de la Romexpo. Evenimentul este programat de la ora 18.00, la Scena din Pavilionul C4, iar alături de scriitoare vor participa Simona Sora, Mihaela Dedeoglu, Bogdan-Alexandru Stănescu şi Marius Constantinescu, în calitate de moderator. Această întâlnire a fost organizată cu sprijinul Editurii Polirom şi al Ambasadei Israelului în România, Zeruya Shalev fiind inclusă în delegaţia de scriitori care reprezintă Israelul ca ţară invitată de onoare a celei de a XI-a ediţii Bookfest. Între 1 şi 5 iunie 2016, la Salonul de la Romexpo vor fi prezenţi scriitori foarte reprezentativi pentru spaţiul literar din Israel: Fania Oz-Salzberger, Meir Shalev, Dror Mishani, Roni Oren şi Gil Hovav. Zeruya Shalev este, alături de ei, o voce care a trecut de mult graniţele ţării sale, cărţile ei fiind traduse în întreaga Europă.
Alina Purcaru: Aţi spus adeseori că, în ficţiune, preferaţi să abordaţi subiecte noi şi nu să vă bazaţi pe propria experienţă. Cu toate astea, în Durere, scrieţi despre un accident foarte asemănător cu cel prin care aţi trecut dumneavoastră, când aţi fost victima unui atac terorist. Ce v-a făcut să vă răzgândiţi şi să reveniţi, prin culoarul ficţiunii, la o experienţă personală?
Zeruya Shalev: Prefer, într-adevăr, să-mi fac personajele să acţioneze bazându-mă pe imaginaţie, şi nu pe memorie, dar, în anumite situaţii, combinaţia dintre cele două opţiuni este cea care generează o sursă de inspiraţie unică. În Durere, am scris despre rănile suferite după un atac terorist, ceva ce am trăit eu însămi. Numai că am scris despre asta la aproape zece ani distanţă de momentul când s-a întâmplat, după ce am procesat cele petrecute într-un mod care mi-a permis să pun evenimentele în perspectivă. În plus, am creat o protagonistă care e foarte diferită de mine - are un caracter şi o poveste de viaţă care nu seamănă cu ale mele. Întâlnirea ei cu un asemenea moment a fost, aşadar, altceva comparativ cu ceea ce am trăit eu.
A.P.: Există câteva elemente în romanul dumneavoastră care îi aduc cititorului în minte o povestire scrisă de Marguerite Duras, Durerea, iar ele subîntind ideea de pierdere, aşteptare şi suferinţă. Aţi avut în minte un soi de dialog cu acest text?
Z.S.: Din păcate, nu am citit încă Durerea de Marguerite Duras, dar se poate să fi fost influenţată de alte cărţi ale ei pe care le-am parcurs. Dar promit să o adaug în topul listei cu cărţi pe care e obligatoriu să le citesc.
A.P.: Acţiunea romanului dumneavoastră Durere are loc în două oraşe: Ierusalim şi Tel Aviv. Cum vă raportaţi la fiecare dintre ele şi cum vă hrănesc scrisul?
Z.S.: De mai bine de 30 de ani, Ierusalim este oraşul meu şi are o influenţă profundă asupra scrisului meu. Chiar dacă, teoretic, poveştile mele s-ar fi putut petrece la Roma, Paris sau la Bucureşti, pentru mine, Ierusalimul este o sursă de inspiraţie şi de bruiaj, în acelaşi timp - tensiunea, extremele, istoria mereu prezentă, greutatea şi melancolia -, toate pot să inspire, dar să te şi paralizeze. Tel-Aviv e mult mai uşuratic şi mai hedonist, un oraş mai modern, nu la fel de legat de trecut. Alma, fiica de 21 de ani a protagonistei mele, Iris, se mută la Tel Aviv să scape de acasă şi să fie independentă, dar descoperă că un oraş mare poate fi periculos.
A.P.: Personajul dumneavoastră principal, Iris, trece printr-o criză: e prinsă între dorinţele ei secrete, personale şi datoria faţă de familie şi copii. S-ar putea spune că este vorba despre o temă foarte veche, însă circumstanţele aparte o individualizează profund şi o înconjoară de neprevăzut. A fost dificil pentru dumneavoastră să abordaţi aşa un subiect?
Z.S.: Iris se trezeşte prinsă într-un conflict care este, într-adevăr, foarte asemănător cu criza de factură clasică - situaţia în care individul e constrâns să aleagă între loialitatea faţă de familie şi marea poveste romantică, o realitate care pare să cuprindă totul, dar pe care îl percep şi ca fiind foarte diferit de aceasta. Eitan nu e un bărbat oarecare, un donjuan care încearcă să seducă o femeie măritată. El e băiatul pe care l-a iubit în tinereţe, cel care a abandonat-o şi a aruncat o umbră mare şi persistentă asupra vieţii ei. Conflictul nu este aşadar, între familie şi dragostea ei pentru altcineva, ci între dragostea totală, simbiotică, dragostea care nu acceptă existenţa individuală şi un model mai matur de iubire, care îţi permite să creşti şi să te dezvolţi. Iris nu a ales, cu adevărat, niciodată, iar asta e şansa ei să o facă. Nu este vorba despre şansa de a-l iubi din nou pe Eitan, aşa cum poate părea la început, ci de oportunitatea de a alege, pentru prima dată în viaţa ei.
A.P.: V-a fost teamă de ceva anume, în timp ce aţi lucrat la acest roman? A fost mai greu de scris decât celelalte cărţi ale dumneavoastră?
Z.S.: Scrierea unui roman presupune, de fiecare dată, teamă şi anxietate, trăite în acelaşi timp cu sentimentul de bucurie şi de mulţumire. A fost o mare aventură să scriu Durere. M-am identificat foarte mult cu protagonista mea şi i-am simţit cu totul durea. Tocmai pentru că ea e fermă şi condusă de spirit practic, momentul în care începe să piardă controlul asupra propriei vieţi a fost deosebit de dramatic şi de dificil pentru mine.
A.P.: Iris este profesoară şi o mamă care trăieşte, pentru un timp, eşecul de a nu-şi putea ghida propria fiică. Credeţi că un astfel de eşec ar fi arătat diferit dacă personajul dumneavoastră ar fi fost bărbat? Cu alte cuvinte, credeţi că oamenii au tendinţa să aştepte lucruri diferite de la mame decât de la taţi, de la profesoare decât de la profesori, de la scriitoare decât de la scriitori?
Z.S.: Da, chiar şi în ţările relativ moderne, există, în continuare, inegalitate între femei şi bărbaţi, nu doar în ceea ce priveşte aşteptările societăţii, dar şi în ceea ce aşteptăm noi de la noi. Iris, de exemplu, este directoarea unei şcoli şi lucrează mai mult decât soţul ei, dar, în acelaşi timp, aşteaptă de la ea să fie şi mamă cu normă întreagă şi simte că e vina ei pentru problemele fiicei. Din păcate, autoarele sunt, în continuare, privite diferit decât bărbaţii. Este cu mult, mult mai uşor să le etichetezi scrierile ca fiind comerciale sau chick-lit. Dar lucrurile se schimbă şi văd transformări care vor continua, sper eu, să micşoreze disparitatea.
A.P.: Aţi ştiut, de la început, cum se va termina povestea?
Z.S.: Nu am avut nicio idee despre cum se va termina această carte. Orice era posibil. Prefer să scriu fără să ştiu de la început cum se va desfăşura povestea. E ca atunci când conduci noaptea folosind numai faza scurtă, când vezi doar un pas în faţă şi nu ştii care e destinaţia finală. În acest fel, le permit personajelor să crească pe măsură ce ajung să le cunosc mai bine şi să înţeleg ce e bine pentru ele. Este un proces de durată care cere libertate totală şi la care nu poţi să ai acces dacă eşti prins între limitele unei intrigi prestabilite.
A.P.: Aţi venit de câteva ori în România şi aveţi fani devotaţi. Percepeţi vreo diferenţă între modul în care vă sunt citite cărţile aici, raportat la alte spaţii culturale?
Z.S.: Le sunt foarte recunoscătoare cititorilor mei fideli din România şi sunt, de fiecare dată, fericită să-i întâlnesc din nou. Trebuie să recunosc că nu am sesizat diferenţe dramatice ale cititorilor din foarte multele ţări pe care le-am vizitat, în special în Europa. În Israel, în Turcia, în Germania sau în România, întâlnesc oameni care sunt interesaţi de lumea emoţiilor şi vor să o exploreze, oameni care caută o experienţă emoţională semnificativă. Aceste întâlniri mă fac foarte fericită.
A.P.: Cum ştiţi care e următoarea poveste pe care o veţi spune?
Z.S.: În mod normal, îmi ia cel puţin un an până să încep să scriu o carte nouă, şi apoi nu ştiu niciodată ce urmează să se întâmple. Ideea romanului Durere s-a născut din nişte gânduri despre trecut, despre felul în care oamenii sunt atraşi de propriul trecut - uneori cu o forţă mai mare decât cea cu care ar fi dispuşi să se gândească la viitor. Am încercat să creez cea mai dramatică întâlnire dintre o femeie şi trecutul ei.
A.P.: Cum vă cultivaţi creativitatea? Este cititul, de exemplu, esenţial pentru scrisul dumneavoastră, există altceva de care aveţi nevoie pentru a vă concentra asupra muncii dumneavoastră de romancieră?
Z.S.: De-a lungul anilor, am învăţat că cel mai bun stimulent pentru scris este scrisul. Nu gânditul la scris sau vorbitul despre asta şi nu călătoriile sau cititul. Cititul e, desigur, important şi foarte hrănitor, dar când scriu, am mare grijă cu cititul. Nu vreau să mă influenţeze, nu vreau să fiu atrasă înspre altceva sau să mă simt intimidată. În cazul meu, scrisul a venit întotdeauna natural, lucru pe care încerc să-l conserv, în ciuda faptului că devine un pic mai greu odată cu trecerea timpului.