Este unul dintre cei mai iubiţi scriitori pe care i-a dat generaţia '80, un prozator care şi-a cucerit cititorii cu povestiri şi romane sofisticate şi care şi-a redefinit stilul, de la un titlu la altul, aşa cum foarte puţini au reuşit s-o facă. Romanul său Medgidia, oraşul de apoi (Editura Cartea Românească) rămâne printre cele mai iubite cărţi apărute în ultimii ani, iar noul roman, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, publicat în 2015 la aceeaşi editură, deschide o breşă în trecutul mult mai recent: zorii tranziţiei şi amestecul fostei Securităţi în lumea presei, dar şi a primelor afaceri. Cristian Teodorescu a povestit despre eforturile cerute de aceste cărţi, atât de diferite, despre descoperirile pe care i le-au prilejuit, dar şi despre volumele care le vor continua: Cartea copiilor şi un nou roman, care completează lumea din Medgidia.
Alina Purcaru: În Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, oferiţi cititorilor acces în bucătăria unei publicaţii nouăzeciste a cărei apariţie presupune conexiuni cu fosta Securitate. Cât de indigest a fost acest subiect pentru dumneavoastră? Cum lucrează un prozator cu "materie neagră"?
Cristian Teodorescu: Cu puţine excepţii, securiştii şi-au băgat adânc coada în publicaţiile apărute după 1989. (Fiindcă în cele dinainte se aflau cu arme şi bagaje.) Îmi aduc aminte cum securiştii ofereau subiecte, pe surse, făceau dezvăluiri şi le furnizau gazetarilor dispuşi să-i asculte materia primă pentru diverse scenarii. Securiştii deveniseră necesari, tactic, chiar şi pentru partidele istorice, încât însuşi Corneliu Coposu a închis ochii atunci când în PNŢCD au intrat şi câţiva foşti securişti notorii. Aşa că, pentru mine, această faună a securiştilor a fost şi un prilej de a vedea cine şi de ce a fost cu ei, înainte şi după 1989. Dar asta, recunosc, nu imediat, fiindcă pe moment, adică în zorii anilor '90, nu aveam o imagine limpede a treburilor foştilor securişti, şi de unde era să ştiu că, în timp ce presa jubila că a dispărut Securitatea, ei strângeau rândurile? De-abia după ce am văzut că se băgaseră în afaceri, unii, alţii în politică, mi-am dat seama că lucrau împreună şi că, deşi Securitatea dispăruse, securiştii se reorganizau. "Materie neagră"? Nu e vorba decât de un amestec pestriţ şi unsuros în care securiştii se transformau din tovarăşul cu gradul cutare - căpitan, maior, colonel sau ce era ipochimenul -, cu stelele la vedere, ori travestit în civil, în domnul cutare, cu carte de vizită de om de afaceri sau de politician. Toţi ăştia îţi inventau şi marionete, milionarii de carton care acceptau acest rol, milionarii de carton, unii de-a dreptul imbecili, care, atunci când dădeau de bani şi voiau să-şi proclame independenţa faţă de cei care-i manevrau, erau lăsaţi să pice, iar în locul lor apăreau alţii mai docili.
A.P.: A fost mai dificilă scrierea acestei cărţii comparativ cu lucrul la Medgidia, oraşul de apoi? Ce aţi descoperit scriind-o?
C.T.: Nu că mai dificilă, ci de-a dreptul chinuitoare. Medgidia e o cronică a unor vremuri apuse, în care lucrurile s-au aşezat de mult. Am scris-o în câteva luni. Fiecare povestire (capitol) îmi ieşea dintr-o suflare, de parcă lucrurile se organizaseră de cine ştie când la mine în cap şi nu aşteptau decât să le pun în pagină. Şoseaua Virtuţii, în schimb, e echivalentul unei operaţii în care deschizi toracele pacientului, bănuind că suferă de ceva nasol, dar fără să ştii cu precizie de ce anume boleşte. Cu ocazia asta, din aproape în aproape, analitic, nu pe impresii, am căpătat certitudinea că lumea în care trăim e mult mai bolnavă - cronic bolnavă - decât îmi imaginam.
A.P.: Cum vedeţi continuarea proiectului ficţional deschis prin Cartea Câinelui?
C.T.: Cartea copiilor e mai senină, până la un punct, decât Cartea Câinelui. Asta din cauza naivităţii inevitabile a puştilor din carte. Numai că, pe măsură ce cresc, aproape toţi fac descoperiri din ce în ce mai neplăcute despre lumea adulţilor. O lume care pe unii dintre ei o refuză brutal, dacă nu se adaptează la "regulile" ei. Cartea copiilor e totuşi o carte a speranţei şi a dorinţei de schimbare, chiar dacă unii dintre ei se apucă de coţcării, ca adulţii, pe care uneori îi şi întrec în inventivitate când e vorba de driblarea legii.
A.P.: Aţi avut, aveţi nevoie de documentare pentru lucrul la Şoseaua Virtuţii? Ce presupune şi cât de simplu vi se pare accesul, fie şi prin filtrul memoriei personale, la perioada agitată a anilor '90?
C.T.: Când am început să scriu la acest roman, nu ştiam, că de fapt, lucram la al doilea volum, Cartea copiilor. Atunci m-am documentat asupra istoriei cartierului Militari. Asta n-a fost mare lucru. Când însă m-am apucat de Cartea Câinelui, singura mea grijă a fost să nu exagerez în ceea ce scriam, deşi de multe ori mi s-a părut că, de teamă să nu par neverosimil în ceea ce povesteam, n-am fost suficient de realist. Dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de ei, anii '90 par tot mai neverosimili. Sau, cum îmi spunea un vecin din bloc, după ce a citit Cartea Câinelui: "Mai că nu-mi vine să cred că ni s-au întîmplat toate astea!". În Cartea copiilor, temerile acestea nu există. Iar, în calitate de cronicar al anilor '90, prefer să fiu acuzat că am exagerat, de către cei care s-au recunoscut în primul roman şi de către cei care se vor recunoaşte în cel de-al doilea, decât să-mi reproşeze cititorii obişnuiţi, în special cei tineri, că m-am făcut că plouă faţă de adevărata înfăţişare a acelor vremuri, care sunt suficient de apropiate încât cititorii să-şi poată da seama din propria lor experienţă dacă ceea ce le povestesc are, într-adevăr, legătură cu viaţa noastră cea de toate zilele. În Şoseaua Virtuţii, marea mea problemă n-a fost şi nu e să inventez poveşti în spiritul vremii, ci să integrez poveştile vremii în povestea pe care o scriu.
A.P.: Puteţi numi, concret, la ce anume vă referiţi prin aceste poveşti ale vremii?
C.T.: Poveştile câtorva averi făcute la repezeală în anii '90, faţă de care basmele cu bogăţii dobândite brusc, din O mie şi una de nopţi, par nimica toată. Şi ale unor cariere în afaceri şi în politică, care şi ele par de necrezut, deşi cei ce mai ţin minte întâmplările acelor ani poate că ştiu altele şi mai şi.
A.P.: Cum aţi descrie reacţiile stârnite de Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui în comparaţie cu Medgidia, oraşul de apoi? Aţi avut senzaţia că cititorii aşteptau o nouă Medgidie?
C.T.: Eram sigur că cititorii vor un echivalent al Medgidiei, cu toate poveştile de acolo. Dar dacă aş fi scris Cartea Câinelui la fel ca Medgidia, aş fi obţinut, poate, o carte mai uşor de citit, dar mi-aş fi reproşat, după aceea, că mi-am stricat romanul de dragul aşteptărilor cititorilor, care vor să te regăsească, într-o carte nouă, ca pe cel pe care-l ştiau, nu să fii cu totul altfel decât în cea de dinainte. Dar cum cititor sunt şi eu şi mi-am propus, cu mulţi ani în urmă, să scriu cărţi pe care mi-ar plăcea să le citesc, mă simt mai bine dacă răspund, mai întâi, propriilor mele aşteptări. Cartea Câinelui, spre deosebire de Medgidia, cu cele peste o sută de capitole şi tot atâtea povestiri ale ei, e o povestire care n-are decât un singur capitol, ceea ce pe unii i-a contrariat. Când a apărut Medgidia însă, au fost destui care, la început, nu voiau să accepte că era vorba de un roman, altfel decât cele de până atunci. Poate că şi Cartea Câinelui - deşi pare un pic mai greu deocamdată - va fi primită ca un altfel de roman, aşa cum am încercat să fie când l-am scris. Mă bucur, fireşte, când criticii, în special cei tineri, scriu de bine despre acest roman, sau când mă sună câte un autor, clasic în viaţă, să-mi spună că i-a plăcut cartea mea, la fel cum îmi pică prost să văd cum o carte, nu neapărat asta, pică în malaxorul stupid al luptelor pentru putere din lumea literară. Dar, cum ar zice Radu Cosaşu, "Ce putem face, domnule!? Trăim sub tirania gustului şi a micilor afaceri de întâietate literară!".
A.P.: Vă gândiţi să reluaţi, într-o formă sau alta, subiectele de care v-aţi apropiat în Medgidia?
C.T.: N-o să fie o continuare, ci un roman înrudit cu Medgidia, despre ardelenii care au venit în Regat, în primele decenii ale secolului 2000. Unii, ca bunica soţiei mele, de la care ştiu o mulţime de lucruri de atunci, au ajuns în Bucureşti, alţii în Legiunea Străină sau în America. Cel de-al doilea soţ al bunicii Danielei a întemeiat prima casă de ajutor reciproc a ceferiştilor din Bucureşti, care avea şi un departament, "Cucuveaua", care oferea şi servicii funerare membrilor săi. Când a murit, la 96 de ani, bunica Danielei, la uşa lor au apărut doi tipi în vârstă: "Suntem de la Cucuveaua!". Soacra mea le-a refuzat serviciile, care prevedeau, printre altele, transportul decedatei cu un dric tras de doi cai mascaţi. Dricul rezistase peste 50 de ani, din anii '30, când fusese cumpărat de la Viena. Mai poate fi văzut şi azi, asigurând transporturi de specialitate, pe străzile Bucureştiului.
A.P.: În 2015, anul în care aţi publicat Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, au apărut foarte multe romane substanţiale, consistente, în aşa fel încât s-ar putea spune că romanul a monopolizat anul literar 2015. Ce explicaţie găsiţi pentru acest fenomen?
C.T.: De unde să ştiu? Cred că aşa s-a întâmplat, pur şi simplu, nu că romanul, ca gen şi ca, să zicem, destin al prozatorilor români, a decis că în 2015 trebuie ca nu ştiu câţi autori să publice aşa ceva. Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că a venit vremea romanelor despre acest sfert de secol care a trecut din istoria României. La începutul anilor '90, se vorbea interminabil despre noile cărţi ale noilor vremi, care, ce să vezi, întârziau să apară. Iar cele care apăreau erau la fel de schematice ca literatura primilor ani de comunism. Doar că realismul socialist fusese întors pe dos, cu un oportunism la fel de greţos ca în poezia şi proza anilor '50, aşa că, de la romanele cu activişti şi proletari model, s-a ajuns la romane cu disidenţi şi persecutaţi politic, oneste, sper, în intenţii, dar avortate artistic. Ca să nu mai vorbesc despre o parte din proza memorialistică a vremii, care, susţineau autorii, stătuse mulţi ani la sertar, dar care conţinea inadvertenţe stridente, ce te făceau să bănuieşti că fusese manufacturată după 1990.
A.P.: Sunteţi autorul unor volume de proză scurtă şi un fan declarat al genului. Vă mai tentează ficţiunile pe porţiuni mici sau vă concentraţi doar pe roman?
C.T.: De vreo trei ani public în Caţavencii, nişte povestiri ultrascurte, într-o rubrică pe care am botezat-o "Futilităţi literare", povestiri cu scriitori, în paralel cu romanele la care scriu. Aşa că îmi văd în continuare de treabă şi cu proza scurtă, care, pentru mine, e un viciu, doar că n-am mai publicat-o în volum.
A.P.: Sunteţi un cititor fericit cu ceea ce vă oferă literatura română astăzi? Vă lipseşte, ne lipseşte ceva, în acest "teritoriu"?
C.T.: Întrebarea dumneavoastră e atât de frumoasă, încât mai că mă lasă fără cuvinte. Dacă aş fi un cititor fericit cu ceea ce citeşte, şi, slavă Domnului, citesc în continuare, cu plăcere, aş renunţa să mai scriu. Ca scriitor, nu-mi fac griji să astup găurile din şoseaua literaturii române contemporane şi nici nu mă întreb care sunt ele. Din punctul meu de vedere, cititorul ar trebui să aştepte marile romane ale acestor vremi. Dar poate că mai e nevoie de timp pentru asta.
A.P.: Prin câteva reeditări recente şi serii de autor, cum sunt cele dedicate lui Gheorghe Crăciun şi lui Mircea Nedelciu, generaţia '80 începe să fie recuperată, din punct de vedere editorial, cu acte complete. Ce duceţi cu dumneavoastră din acest pluton şi la ce aţi renunţat, pe parcurs?
C.T.: Când e vorba de prieteni, daţi-mi voie să rămân şi azi în plutonul cu care am pornit la drum! Mai ales că această recuperare despre care vorbiţi şi care mă bucură, ar trebui să cuprindă mai mulţi optzecişti. La poezie, alături de Madi Marin, mi-ar plăcea să-i văd "recuperaţi" şi pe Ion Stratan şi pe Traian T. Coşovei, doi poeţi extraordinari, fără de care nu-mi pot imagina nici o discuţie la obiect despre generaţia '80. Iar la proză, ar trebui să-i aducem în faţă pe Sorin Preda şi pe Ioan Lăcustă, aceşti mari prozatori care după 1990 au intrat într-un, cum se zice, nemeritat con de umbră. Chiar dacă se publică multe romane, n-avem chiar atât de mulţi romancieri care să-şi merite numele, încât să-i lăsăm uitării pe Sorin Preda şi pe Ioan Lăcustă.
A.P.: Cum vă menţineţi în formă creativitatea şi interesul pentru ceea ce scrieţi?
C.T.: Nu mă întrebaţi, fiindcă nici eu nu ştiu. Chiar dacă mă aşez zilnic în faţa computerului. Sunt zile în care am impresia că scriu extraordinar, şi asta se cunoaşte şi în relaţiile mele de familie sau cu prietenii. Am chef de vorbă, trec peste diverse mici nemulţumiri, stârnite de unul sau de altul ori de întâmplările zilei. Atunci sunt de un optimism de-a dreptul deplasat. Când însă stau degeaba în faţa computerului, devin greu de suportat, îmi sare ţandăra din orice şi sunt de-a dreptul apocaliptic. E şi o chestie de temperament aici şi, cine ştie, poate că astfel îmi încarc bateriile. Dar în relaţia cu mine însumi, din cauza asta, de multe ori mi se întâmplă să mă suport cu foarte mare greutate, încât atunci când mă aşez la masa de scris şi văd că îmi merge bine, mă simt de parcă aş încerca să-mi ispăşesc păcatele adunate în zilele când nu-mi iese nimic.