Aş putea să încep interviul asta cu o biografie din aia plictisitoare dar cumva simt că e mai bine aşa. Simina e unul dintre cei mai tari oameni pe care îi cunosc. Nu ştiu cum să o spun altfel. E genul ăla de om pe care l-aş suna la 5 dimineaţa dacă aş avea o problemă. Genul care ar putea să fie spion de fapt şi nimeni să nu ştie. Nu mi-ar fi greu să cred că de fapt a salvat lumea în secret de câteva ori. E genul de om cu care simţi că o să fie bine.
Vlad Bălan: Cu ce te ocupi?
Simina Zidaru: Creaţie, publicitate la MullenLowe.
V.B.: Cum ţi s-a părut facultatea?
S.Z.: Am întâlnit nişte oameni foarte tari acolo. Unul dintre ei e domnul Cârlan, profesorul cu care mi-am dat şi lucrarea de licenţă. El e un om care realmente încearcă să schimbe ceva în şcoala românească. La el, nu merge şi-aşa.
V.B.: În ce sens încearcă să schimbe ceva?
S.Z.: E foarte exigent. Şi cu tine, şi cu el. Şi e foarte pregătit.. La lucrarea de licenţă chiar eram îngrijorată. Nu prea ştiam la ce notă să mă aştept, că are o reputaţie de note mici. În cele din urmă am luat un 9. 9 e super.
V.B.: Cum arată o zi din viaţa ta în timpul săptămânii?
S.Z.: Mă trezesc târziu pentru că stau aproape de muncă. Încerc să fac de seara tot ce-ar trebui să fac dimineaţa. În 10 minute sunt gata. Apoi merg la birou unde stau până seara. La prânz mănânc mereu cu sora-mea; lucrăm în acelaşi loc. Seara ies dacă am chef. Dacă nu, stau acasă cu Ionutz, pisica mea. Nimic special.
V.B.: Zi-mi de tine în liceu.
S.Z.: Am fost într-o trupă de teatru, ACT Bacău. Colegii de trupă de atunci mi-au rămas în continuare cei mai apropiaţi prieteni. Organizăm un festival de teatru, ID Fest, la Bacău. E extraordinar ce se întâmplă acolo. Aduceam 200 de tineri din toată ţara. Noi, de capul nostru.
Şi eram şi foarte îndrăgostită. Am avut o poveste de dragoste foarte frumoasă pe toată perioada liceului. Ştii iubirea aia pe care visează toţi s-o aibă în liceu? Eu am avut-o. Puneam bănuţi pe şinele de tren, ne ţineam de mână, ne pupam.
V.B.: Şi mai vorbiţi?
S.Z.: Normal. Suntem prieteni foarte, foarte buni.
V.B.: Te-ai despărţit vreodată urât de cineva?
S.Z.: Nu m-am despărţit aşa. Mai degrabă m-am certat aşa cu oameni. Mă cert rău că-s pasională, îs moldoveancă. Scot uneori nişte expresii de mă mir şi eu.
V.B.: Mai zi-mi de liceu...
S.Z.: Teatru făceam în liceu. Şi citeam mult. Eram mică şi foarte rockeriţă şi supărată pe viaţă. Şi băieţoasă. Mă tundeam singură pentru că ştii, fiind rocker, trebuie să faci lucrurile într-un anumit fel. Sau punkistă, nu ştiu exact ce voiam să fiu. Ceva periculos oricum. La un moment dat, săraca mama chiar se întreba dacă o să rămân toată viaţa aşa. Da' n-am rămas. Prin a XII-a am dat-o în cealaltă extremă. Eram numai pe tocuri, machiată tot timpul, păr cu placa. Ce era pe faţa mea, să te ferească Dumnezeu! Aveam un kil de fond de ten. Atunci voiam să fiu mai domnişoară. Şi tot atunci a fost şi apogeul rebeliunii mele:)
V.B.: Cum ai intrat în trupa de teatru?
S.Z.: Aveam un prieten, Dragoş Mihai, mai mare ca mine, care îmi tot povestea de teatru, de festival. În momentul în care intri la liceu auzi lucrurile astea. Am avut de ales între două trupe şi m-am dus cu ACTu. Am dat audiţii. Era un proces foarte serios ca să poţi să intri în trupa de teatru. Nu oricine putea face parte din mişcarea aia. Aveam ateliere cu şefii trupei de atunci. Erau marii boşi. Ei erau a zecea, noi eram a noua. Cred că am zis şi o poezie sau o povestire. Nu mai ţin minte. Imita cumva admiterea la UNATC.
Odată cu intrarea în trupa a început un capitol foarte important al vieţii mele. Acolo şi la festivaluri, la T4T, la Ideo Ideis, la Suceava, am cunoscut unii dintre cei mai tari oameni din viaţa mea. Chestia asta cu teatrul în liceu îţi formează un tip de curiozitate, un fel de a fi. Înveţi să lucrezi în echipă şi asta poate fi ceva tare complicat în perioada aia. Când eşti în căutări, eşti mai individualist.
Îmi aduc aminte că citeam toţi în clasa a X-a Stanislavski, Munca actorului... Ne adusese Horia Suru de la Cluj un singur exemplar. Nimeni nu înţelegea nimic, dar cumva era important.
Eram toţi copii serioşi. Şi cu şcoala, zic. Noi chiar învăţam, eram elevi buni, olimpici, şi în timpul nostru liber rupeam Sala Studio de la Teatrul Bacovia din Bacău. Cred că de aia ne şi susţineau şi ai noştri şi profii. Ştiu că aveam nişte planuri foarte mari cu trupa şi cu festivalul. Într-a XI-a am fondat asociaţia "Ingenious Drama". Atunci eram şi preşedinta festivalului ID Fest. Eram cam dictatoare în perioada aia.
V.B.: Zi-mi nişte locuri pe care le frecventaţi în Bacău
S.Z.: Sala de repetiţii de la Vrânceanu, unde ne-am petrecut cele mai multe seri şi weekenduri. Teatrul Bacovia. Subway, barul unde mergeam după repetiţii şi ne întorceam toţi acasă mini-scrumiere. Şi acasă la fiecare dintre noi, la Tudor, la Gabi, la mine... Tu casa es mi casa.
V.B.: Şi după?
S.Z.: După am zis: "Asta e meseria vieţii mele. Trebuie să dau la actorie". M-am pregătit un an de zile în Bucureşti. Făceam naveta cu candidaţii la arhitectură în fiecare weekend. În anul ăla cred că m-am schimbat cel mai mult. De la cum mă machiam, cum mă ascundeam după breton, până la cele mai intime lucruri despre care nu vorbisem niciodată. Mă întâlneam des şi cu doamna Coca (Bloos) pe atunci. Eram apropiate. Îmi tot zicea: "Nu da la actorie. Nu îţi face porcăria asta."
V.B.: Asta îmi zicea şi mie, dar mă gândeam "Nu ştii tu!"
S.Z.: Asta era şi în capul meu, îţi dai seama. Şi a venit ziua admiterii. Cred că a fost una dintre cele mai oribile experienţe din viaţa mea. Nu ţi-am zis cum a fost la mine la admitere?
V.B.: Nu, chiar nu ştiu.
S.Z.: Am fost ultima, că mă cheamă cu Z. M-am dus cu doi prieteni foarte buni. Am zis poeziile. Mie mi se părea că totul merge super. Asta până la un moment dat când m-a oprit un domn şi m-a întrebat dacă toată viaţa mi-am dorit să fiu băiat. Poate o fi fost o întrebare cheie pentru că auzisem şi de abordarea asta. Nu ştiu. Eu chiar aveam încredere că sunt super în regulă. Eram foarte încrezătoare. Nu mi-am pus vreodată problema că o să pic aşa furtunos. După ce m-a întrebat asta, m-am blocat. Şi am devenit cumva foarte încordată. Şi i-am zis: "Da, toată viaţa mi-am dorit să fiu băiat". Şi am ieşit.
După asta au venit toate buletinele de admitere. Când am văzut respins pe hârtiuţa aia am făcut urât. Am folosit toate blestemele pe care le-am învăţat în Moldova. Toate au ieşit din mine. M-au scos prietenii mei de mâini la propriu. Am suferit tare. Norocul meu a fost că înainte să dau admiterea la actorie, am dat şi admitere la Comunicare. Am avut un back-up plan bun.
Şi asta a fost. Dar mă bucur că s-a întâmplat aşa. Chiar mă bucur. Şi doamna Bloos s-a bucurat mult atunci. Eu plângeam şi ea voia să sărbătorim.
V.B.: Chiar s-a nimerit să faci ceva care să îţi placă şi la care să fii bună...
S.Z.: Da. Ştii când eşti tânăr şi ai senzaţia tu ştii cel mai bine? Nu e adevărat. Nu aş fi putut să fac meseria asta. Adică omul ăla care m-a picat, m-a picat cu siguranţă cu un motiv. Gândeşte-te că eu nu am mai încercat niciodată să dau după asta. Înainte de admitere nu m-am gândit niciodată că aş putea să pic. Eram absolut convinsă că acolo o să fiu, că asta o să fac. După asta, pur şi simplu nu am mai vrut. Nu ştiu de ce.
V.B.: Şi te-ai dus la Comunicare. Cum a fost?
S.Z.: M-am dus plină de frustrare la Comunicare. Chiar dacă intrasem foarte bine. A treia am intrat parcă.
Mă simţeam actriţă ratată. Îi uram pe toţi, mi se părea că nimeni nu mă înţelege. În prima jumătate a anului eram foarte mâhnită de locul în care sunt, după care am început să văd că hei, nu-i aşa rău!
Pentru că sunt şi tocilară de fel am zis că dacă asta e ce mi s-a întâmplat, continui cu asta. Şi a venit anul următor, admiterea de la UNATC. A trecut pe lângă mine ca şi când n-ar fi fost. În vara aia eu deja aveam tot felul de proiecte în cap. Am făcut Haliotis în Bucureşti, care era un festival de teatru şi publicitate. Eu învăţam nişte lucruri la şcoală şi pasiunea pentru teatru exista în continuare şi am zis hai să le combin. Pentru că e ceva foarte interesant acolo. Eu voiam să fac spectacole în loc de spoturi.
A venit anul II, în care m-am îndrăgostit iar. A fost o perioadă foarte frumoasă în care mă uităm la spoturi, citeam despre publicitate, mergeam la conferinţe. Chiar începea să îmi placă sincer domeniul. Şi începeam să-l văd cumva complementar teatrului. Nu mi se mai păreau atât de diferite.
V.B.: Ce ţi-a plăcut la publicitate?
S.Z.: E un domeniu foarte creativ. Şi mi se potriveşte mie. Eu sunt mai pragmatică. Scriu, filmez, am oameni foarte deştepţi în jurul meu. E ceva ce mi se potriveşte mie ca structură mai degrabă decât să fiu expusă, să fiu vulnerabilă. Eu nu sunt atât de deschisă. Eu nu pot să vorbesc despre multe lucruri în continuare.
V.B.: Şi după asta?
S.Z.: După asta am început să văd alte oportunităţi. Am plecat în State în vara dintre anul II-III, cu două prietene. Şi a fost complet revelator. Nu am mai văzut pe nimeni cunoscut 3 luni. Eram noi trei pe-o insulă, undeva în Ohio. Lucram. Şi în vara aia am întâlnit New York-ul. Să vezi acolo publicitate! Şi după aia m-am întors în România şi în prima săptămâna m-am angajat la agenţia de relaţii publice Golin. Am avut nişte oameni care au avut mare încredere în mine, cum e Hortensia Năstase (managing partener la Golin). Am fost creative din prima zi. Iar la pitch-uri m-a luat cam prin a treia săptămână.
V.B.: Tu ai fost la Cannes Lions, nu?
S.Z.: Da. Cannes Lions e cel mai mare festival de publicitate din lume. E un fel de Oscar al vostru. Sau mai degrabă un fel de Cannes al vostru. Şi am ajuns să merg la Young Storytelling Academy unde-l aveam prof pe unul dintre dinozaurii publicităţii, fondatorul DDB. Serios, e unul dintre oamenii după care s-a făcut Mad Men. Eram cincisprezece creativi din toată lumea, zilnic veneau şmecheri din domenii creative diferite, de la film, la jocuri şi animaţii, să ne povestească despre una despre alta. Era un mediu super competitiv acolo. Şi cumva pentru mine a funcţionat. Am câştigat storyteller of the year. Când m-am întors în România zici că eram cel puţin Don Draper, nu mai era loc de nimeni în jurul meu.
Am stat la Golin vreo 3 ani în poziţia asta de creative. A fost o perioada foarte mişto. Apoi m-am dus înspre ATL. Aşa am ajuns la Lowe.
V.B.: Şi care e pasul următor?
S.Z.: Habar n-am. Da' ştiu că măcar tangenţial îmi doresc să am legătură şi cu alte domenii.
Ştii cum mă simt acuma? Ca la liceu. Never ending high school. Mi se pare că liceul nu se termină de fapt niciodată. Parcă toată viaţa ar fi un liceu nesfârşit. Lucrurile sunt la fel doar că la alt nivel. Toţi tindem să trăim lucrurile cum le trăiam în liceu. Adrenalina aia, fugitul de acasă şi mirarea aia, lucrurile noi, prieteniile, iubirile, fix ca la liceu. S-ar putea să fie o mare prostie, dar fix aşa mă simt acum. M-aş mai duce o dată la facultate.
V.B.: Zi-mi de copilărie.
S.Z.: Era o poezie la noi acasă. Suntem trei surori, eu-s cea mai mică. Stăteam pe scară cu verişorii mei. Cât erau părinţii la serviciu stăteam toţi la bunica şi zi de zi era o nebunie. Eram mulţi şi era aşa o atmosferă de grădiniţă. M-aş întoarce oricând în copilărie. Oricând.
Mai târziu, în gimnaziu, mă dădeam cu skate-ul. Mergeam în centrul Bacăului unde erau cei mai cool copii şi stăteam şi eu pe acolo, cu shoesii pe care mi-i adusese sora mea din State.
V.B.: Povesteşte-mi de mama ta.
S.Z.: E o minune pe pământ mama mea. A crescut singură trei super fete. S-au aliniat astrele cumva să iasă bine. Dacă stai să te gândeşti, e o teroare să fii o mamă singură în lumea asta, cu trei copii. Ăsta e un subiect de dezbătut în sine, despre puterea unei femei. Vorbim de Bacău, unde un salariu e 15 milioane. Eu nu prea vorbesc despre asta.
Şi nu mi-a lipsit niciodată nimic. Tot ce mi-am dorit tare, a făcut să am. Nu ştiu cum.
V.B.: Cum ţi se par generaţiile care sunt acum în liceu?
S.Z.: Îţi dai seama că o să zic că sunt mult mai naşpa decât eram noi. Cel mai probabil sunt fix la fel de faini, dar vorbeşte invidia din mine că nu mai sunt eu în momentul ăla. Auzi, ţie nu-ţi pare rău uneori că ai făcut actorie?
V.B.: Am avut perioade în facultate când mi se părea că nimic nu o să meargă în nici un sens. Dar cumva lucrurile s-au aranjat. Dar chiar dacă asta o să supere pe mulţi, eu pot să trăiesc şi fără chestia asta.
S.Z.: Aşa şi tre' să fie. Tu nu eşti meseria pe care o faci. Mi se pare complet greşit să te identifici atât de tare cu jobul pe care îl faci. Să pui pecetea asta în frunte. Io's publicitară, tu eşti actor... Mi se pare atât de greşit. Când te prinzi în vârtejul ăsta de muncă, în care încerci să dovedeşti în continuu parcă ai tendinţa să uiţi asta.
V.B.: Există categoria aia de oameni care îi văd pe cei din publicitate ca pe nişte unii care ne manipulează. Ce crezi de treaba asta?
S.Z.: Ce să manipulăm? Cu ce să manipulez? Cu un suc? Dintotdeauna au existat produse care au nevoie de promovare. Acu' nişte mii de ani erau oameni care urlau în piaţa publică, azi avem publicitate. Dacă tu nu ştii de un obiect anume, e important să îţi spună cineva: Uite, există! Poate ai nevoie de el.
Trăim într-o societate în care nu tre' să ne satisfacem doar nevoile primare. Avem nevoie de apartenenţă, de dezvoltare personală. Dai 15 lei pe intrarea într-un club, ca să fii acolo unde e toată lumea mişto. Nu e nici o manipulare, pur şi simplu vrei să fii acolo. Spune ceva despre tine.
E despre lucruri mărunte publicitatea. Care te fac bucuros.
V.B.: Mai spune-mi ceva care e important pentru tine.
S.Z.: (râde) "Îmi caut jumătatea şi dacă după acest interviu există tineri interesaţi de personalitatea mea sunt rugaţi să contacteze numărul de celular 07********."