Sunt convinsă că fiecare dintre noi poartă arta în el. Fiecare dintre noi e artă. Fiindcă arta o văd ca o contopire între magia şi frumosul vieţii şi cu toţii suntem concepuţi pentru a o căuta şi a o trăi.
La începutul anului 2015, în martie, ceva din mine mi-a trimis gândurile către operele lui Brâncuşi. Nu ştiu de ce. Le-am mai văzut acum 22 de ani, într-un concediu cu ai mei şi ştiu că m-au impresionat mult. Eram într-o perioadă de căutare interioară foarte intensă, îl citeam pe Dostoievski şi voiam să înţeleg omul, viaţa şi iubirea (care pentru mine sunt toate sinonime). Şi anul acesta cred că am avut nevoie să le revăd, să le redefinesc şi să le integrez într-un tot. Să fac un cerc din ele. Şi am căutat momentul asta, l-am planificat, l-am amânat, l-am replanificat iar şi uite că până la sfârşitul anului 2015, nişte forţe din jurul meu au complotat să ajung la ele. Una din forţe este Simona Vasile din Craiova, care a ţinut mult să vin la ea în oraş să ţin un curs. Şi vreau să îţi mulţumesc, Simona, pentru răbdarea ta cu mine şi pentru tenacitatea ta!
Cred că am pornit în căutarea lui Brâncuşi ca într-o căutare a tatălui ancestral. Care e mare, puternic, mă protejează, are grijă de mine şi îmi arată iubirea. Toată iubirea din Univers, nu contează către cine. Îl vreau pe Tata ăsta Mare. Am nevoie de el: îl găsesc adeseori în tatăl meu natural, dar îl vreau mai mult. Sunt însetată de Tată, îl doresc, îl simt, îl ador, îl venerez! (Vedeţi ce importanţă uriaşă are tatăl în viaţa copilului? Să mai zică cineva că mama e totul! Ia uite la viaţa mea, o necontenită căutare a lui Tata...). Şi aşa am simţit atracţia asta puternică către Tîrgu Jiu şi către sculpturile lui Brâncuşi. Şi sunt fericită că închei anul 2015 şi că l-am văzut. Vreau să vă povestesc despre întâlnirea mea cu Tatăl ancestral şi cu iubirea lui care mi-a inundat fiinţa.
Coloana Infinitului
Mergeam cu maşina, ghidându-mă după semnele turistice, către Coloană. Când, dintr-o dată, o văd răsărind de după blocuri şi case. Am avut un şoc fiindcă nu mă aşteptam la aşa ceva: să apară minunăţia asta aşa, în mijlocul unui peisaj normal, fără niciun anunţ, fără să se deschidă porţile cerului, fără artificii, fără cor de îngeri sau trâmbiţe? Cum, aşa tam-nesam? M-am pomenit că plângeam. M-am oprit cu maşina să lăcrimez un pic. Mă întrebăm de ce plângeam, ce mă emoţiona atât de tare. Şi mi-am dat seama că mă emoţionează simplitatea lui Brâncuşi: cum a ales el să pună divinul în mijlocul oamenilor, cum nu are nevoie de nimic fastuos care să anunţe iubirea şi divinul. "Divinul e şi pentru mine! Şi eu sunt divin! Şi eu sunt special!", aşa ar putea simţi orice om care vede Coloana Infinitului. Asta a vrut Brâncuşi să facă, ştiu eu sigur acum. Să ne amintească cât suntem de plini de iubire şi divinitate. Da, apariţia ei neaşteptată m-a surprins şi pentru câteva momente am oprit timpul în loc, ca să pot să absorb asta. Apoi i-am dat drumul ca să merg către ea.
E pe o pajişte, într-un parc. Fără garduri împrejur. E pentru noi toţi. Mergeam, mă opream să o privesc. Să o pozez. Pare lungă şi dreaptă şi perfectă. Porneşte din seva intrauterină a pământului, aia amestecată cu minerale grele şi oxigen, apoi străpunge crusta pământului şi se înalţă către cer. Uneşte cerul cu pământul. E ca o naştere, o trăire a vieţii şi o ridicare la cer. Îmi e un pic teamă de ea, fiindcă pare prea perfectă. Dar cu cât mă apropii, văd rotunjimile formelor care o compun şi mă liniştesc, Fiindcă rotunjimile îi dau căldura şi bunătatea divină. Şi ştiu că înăuntrul acelei celule a coloanei lui Brâncuşi sunt experienţele noastre de viaţă, care nu sunt perfecte. Da, Coloana e viaţă şi fiecare celulă e plină.
Masa Tăcerii
M-am îndreptat apoi către celălalt parc din Tîrgu Jiu, unde sunt Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului. Deşi am intrat în parc prin Poarta Sărutului, o să scriu ultima despre ea. O să vă zic mai încolo de ce. Ce dacă Brâncuşi le-a gândit şi le-a simţit altfel. Aici mă revolt un pic în faţa Tatălui ancestral şi le reorganizez eu cum vreau:-). Ştiu eu că îi place de mine când mă revolt, că îi place zăpăceala mea!
Deja se făcuse întuneric afară şi era umed fiindcă picura. Îmi venea să merg la toaletă şi mă luptăm cu mine dacă să mă duc sau nu, că mă şi grăbeam să ajung la Craiova. Am ales să mă duc totuşi, ca să îmi pun apoi toată energia corpului meu către Brâncuşi. Să îi dau toată atenţia mea. Am ocolit Poarta Sărutului, zicându-i în şoaptă că mă întorc repede la ea şi am văzut luminată.... Masa Tăcerii.
Rotundă. Cu 12 scaune. Ca anul cu 12 anotimpuri. Ca masa cu cei 12 apostoli. Ca un ceas cu 12 ore. Un ceas fără grabă, în care timpul se învârte în cerc. Nu e nimic dacă pierzi acum o oră, dacă rămâi în cerc, ea se întoarce înapoi la tine. Nu ai cum să pierzi ceva. M-am băgat între scaune şi am atins masa. Era umedă, ca vremea. Brâncuşi e grozav, tot ce e imortal el transpune în normal. Da, Masa rotundă, scaunele rotunde atât de divine sunt normale şi umane, sunt ude. Ca vremea şi ca mine în această vreme. Când m-am apropiat de masă, am văzut că e atât de frumoasă aşa rotundă! Mi-am dat seama şi de ce îmi plac mie bijuteriile rotunde cu ocazia asta: că rotunjimea e feminină şi e bună. Dar mă simţeam singură în faţa mesei şi am ieşit repede de acolo, ca să văd totul, şi cele 12 scaune. Masa singură e ca viaţa fără oameni.
Cred că aşa a simţit Dumnezeu când a creat lumea. Ce şi-o fi zis: "Băi, e cam pustiu aici, doar cu rotunjimea asta plină de bunătate, hai să mai vină şi frumoşii ăştia zăpăciţi, oamenii!" Nu că e mai frumoasă aşa? Ia priviţi mai jos:-).
Poarta Sărutului
Ăăăăăă, gaaata, vin către tine! Fug către Poarta Sărutului! Doaaaaamne cum era asta... Să văd Poarta Sărutului... Am vrut să o pozez goală, iniţial, fără oameni în ea. Însă când i-am văzut pe tinerii ăştia iubindu-se şi pozându-se acolo, vrând să-şi imortalizeze iubirea printr-un sărut sub poarta lui Brâncuşi, mi-am zis că vreau să îmi amintesc de Poartă cu tot cu iubire din asta umană şi frumoasă. Uitaţi-vă la ei, i-am pozat pe furiş:-).
După ce au plecat, m-am apropiat de Poarta Sărutului să o simt, să o ating, să o privesc. E masivă şi grea. Ca dragostea. No bullshit. E pătrată, ca să conţină iubirea. Şi sărutul e rotund. E plin. E împărţit în două. Două buze pline de dor, de dorinţă şi împreunare. Două guri care vor să se găsească şi să devină una. Brâncuşi le lasă despărţite în două semicercuri aşa, frumoase, însă în acelaşi cerc. Ca să ne reamintească că un cuplu e cercul în care creştem şi ne găsim în iubire, dar rămânem şi noi înşine în cerc. Nu ne pierdem. Iubirea nu te face să te pierzi, iubirea e o călătorie aşa frumoasă în care te abandonezi în celălalt, te depărtezi, te priveşti în ochi ca în oglindă, te roteşti şi te răsuceşti ca să te mai uiţi la ţine. În cercul mare al iubirii...
Sunt fericită... L-am văzut pe Brâncuşi... l-am simţit cu mine, ţinându-mă de mână... Tată ancestral... Nu e numai al meu, dar e ok, îl împart:-). Fiindcă mi-a dat mult şi îl iubesc pentru asta... Am simţit iubirea umană în arta lui, iubirea aia de zi cu zi. O iubire frumoasă, imperfectă şi ameţitoare. Şi sunt fericită că Universul m-a ajutat să închei anul văzându-l. Mulţumesc! Şi vă doresc şi vouă să simţiţi iubirea aşa cum o vreţi voi!