O petrecere cu noduri

Petrecerea mea de nuntă a decurs cu noduri.

Mai întâi, nimeni n-a ascultat muzica pe care o pregătisem pentru venirea de la biserică. Alesesem un disc de Mozart, o reverenţă făcută dirigintei din liceu, care folosise acest fundal sonor pentru emoţionantul său mesaj de "la revedere" (şi de intrare în viaţa adultă) de la sfârşitul clasei a douăsprezecea. Dar nu prea avea cine să recunoască piesa - de altfel nici nu invitasem colegi de liceu. Invitasem în schimb multe din rudele mele şi ale Silviei. Şi, desigur, colegi de facultate. În mod curios, îmi amintesc cu plăcere tocmai de un personaj care atunci mi s-a părut exotic, bunica Silviei, maia Ioana, care a stat puţin stingheră, într-un colţ, cu năframa pe cap, în costumul ei popular argeşean, fără să pară să înţeleagă prea mult din ce se petrece, dar care părea totuşi sincer bucuroasă, deşi nu mă cunoştea. Colegii noştri au mâncat, au băut, au dansat, şi au plecat. Poate s-au bucurat, poate nu, dar când le-a venit rândul să se căsătorească, niciunul nu ne-a invitat la rândul lui şi pe noi doi la nunta lor.

Pe Coco, prietenul meu cu doi ani mai mare, cu care am copilărit, am uitat să-l invit acasă, a fost doar la biserică. În toată zăpăceala de atunci, când mi-am dat seama că n-a venit, era deja prea târziu. Poate ar fi trebuit totuşi să mă duc alături, unde locuia, şi să-l chem. Sigur ar fi venit cu plăcere. Mă întreb cum s-a simţit toată noaptea, el acasă, noi făcând hărmălaie peste gard...

Tommy a făcut la un moment dat o glumă, se pare obişnuită la nunţi, a "furat" mireasa, cerându-mi răscumpărare. Eu n-am apreciat gluma, am reacţionat sec, spunându-i să înceteze cu prostiile.

Tommy, sibian, locuise doi ani la mine în timpul facultăţii - îi oferisem o cameră mică, dar separată de restul apartamentului. Ca mai toţi băieţii din an, şi el îi făcuse o vreme curte Silviei (doar era cea mai frumoasă fată din an). În anul al treilea, Tommy a făcut cerere de emigrare în RFG, împreună cu toată familia, mai puţin bunica. Din acel moment n-a mai venit la facultate. Am cunoscut-o pe bunica lui, era o săsoaică măruntă dar vrednică, care robotea din zori şi până-n noapte în casă şi grădină. Veşnic îmbrăcată în negru. Nu vorbea româneşte, dar nu s-a gândit nici o clipă să plece din Sibiu. A rămas singură în toată casa când toţi ceilalţi - copii, nepoţi - au plecat. De casă o legau amintiri multe, chiar dacă unele dureroase. Când se întorsese din domiciliul obligatoriu impus în Bărăgan de comunişti după război, îşi găsise casa ocupată de ţigani, şi transformată în grajd. A refăcut-o, şi a trăit în ea până la sfârşitul vieţii. Prima dată când am văzut-o, am crezut că e moartă într-un sicriu. De fapt dormea într-o ladă lungă, cu capacul ridicat. N-avea loc să se mişte nici într-o parte, nici într-alta, putea să stea numai pe spate, cu mâinile pe piept. Avantajul evident al lăzii era că nu o trăgea curentul în somn. Pe timp de zi, lada se transforma într-o bancă pentru masa din sufragerie.

Într-o zi, în timpul vacanţei, Silvia venise la mine într-una din primele ei vizite. Pusesem apa la fiert pentru un ceai, când a sunat cineva la uşă. Era Tommy, aflat în trecere prin Bucureşti. "Mă duc la baie, să nu mă vadă", mi-a spus Silvia, "tu scapă repede de el". Nu ştiu de ce se ferea de el, dar eu am fost bucuros de vizită, şi l-am primit cu drag. S-au văzut - Silvia puţin încurcată, Tommy puţin mirat. De atunci Tommy a încetat să-i mai facă curte.

Dacă a văzut că nu plătesc răscumpărarea miresei, Tommy a adus-o înapoi pe Silvia din ascunzătoare. Abia revenită în casă, a leşinat. Tata a dus-o pe o canapea, i-a luat pulsul, a consultat-o. I-a dat ceva, după care şi-a revenit. Cred că avusese o cădere de glicemie. Sărbătoarea a continuat.

La final, impresia mea despre petrecere a fost amestecată, aşa cum a fost şi lumea. Erau oameni de la ţară, oameni de la oraş, oameni în vârstă, oameni tineri, mulţi cu care aveam prea puţin în comun - lucrurile nu s-au prea legat. O imagine premonitorie despre ce avea să urmeze.

Astăzi, dacă aş face o nuntă, aş începe prin a nu mai insista să o fac într-o casă în care nu sunt dorit, chiar dacă e casa copilăriei. Apoi, nu m-aş mai îmbrăca altfel decât ceilalţi (ori toţi, ori nimeni cu papion). Şi mai ales n-aş mai invita decât oameni foarte apropiaţi, cei cu care aş fi într-o adevărată comuniune de idei şi sentimente, nu oameni cu care să schimb doar zâmbete formale, să port conversaţii anoste, şi în rest nimic.

(Bucureşti, iulie 2016)