Atunci am avut un moment de adevăr, poate primul după două săptămâni de purtat frumos cu toată lumea. Frica scoate la suprafaţă adevărata natură din oameni. Plâng deasupra unei cafele deja reci, ascult concertul Pink Floyd de la Pompei pus de Roberto, italianul de la noi din grupă, care îmi explică că lucrurile nu sunt atât de grave, şi îmi revin încet pentru ora de asane a lui Avinash de după-masă. Avinash e instructorul nostru de Vyniasa yoga, care a făcut Kung-Fu de mic şi care numai prin simpla prezenţă ne face să râdem de nu mai putem respira. Pe lângă că scoate untul din noi, ne şi explică tot felul de tehnici de aproape încep să cred că la finalul cursului am să încep să levitez. Văd cum îmi curge transpiraţia pe covoraşul de yoga şi simt că îmi trece paranoia. Atâta doar, că mă doare. Tare. Vorba Ancăi, atât timp cât atentatele erau undeva departe, în ţări despre care nici nu auzisem înainte, nu mă afecta, ca şi cum acei oameni nu erau chiar oameni, ci cifre. Cu cât se apropia mai tare de locurile pe care le ştiu, de oameni care îmi sunt prieteni, cu atât deveneam mai disperată. De data asta îmi era teamă pentru noi toţi. Ca să nu mai zic că abia aşteptam să mă întorc în siguranţă la Ştefan şi la Xenia. Îmi refulasem dorul de ei şi mă gândeam cu bucurie că deja două săptămâni trecuseră, până în momentul în care şocul mă trezise şi scoase toate trăirile din mine. Îmi dădeam seama că eram undeva la naiba, departe de ei, şi mai aveam două săptămâni de trezit la şase, de transpirat yoga şi anatomie, de mâncat acelaşi dhal pe care încetul cu încetul nu-l mai suporta nimeni, ploaia, hainele care începeau să miroasă a mucegai şi sentimentul că nu poţi fi niciodată singur.
Atunci mi-am dat seama că am nevoie de o pauză. Nu am ieşit niciunde ieri seară, am stat să ascult liniştea plină de zumzet a serii, am citit din Psihologia meditaţiei indiene a lui Eliade şi am încercat să dau un sens la tot ce se întâmplă. Mi-am amintit de serile Hare Krishna din templul de pe malul Gangelui când am cântat o oră întreagă aceeaşi melodie până am simţit că ameţim şi ne-am întorc cu Alisa şi cu Djuro înapoi la ashram cântând pe stradă şi zâmbind larg la toată lumea. Cântasem cu babas, timp în care o energie enormă se degaja în jurul nostru. Pentru o clipă am înţeles ce înseamnă să devii sunet, să devii muzică. Am înţeles ce înseamnă Samadhi, starea de absolută meditaţie.
Mi-am revenit. E din nou soare, într-o seară de duminică în care am pictat tricouri, am râs şi ne-am bucurat din nou de viaţă. Pentru că, pe bune, câteodată e atât de evident că numai prezentul contează. Ce eşti, ce gândeşti, ce faci, ce ai, exact acum, exact aici. Right here, right, now. Push the tempo. Şi după o palmă neagră cu trei puncte roşii pictate pe tricoul lui Jared, am simţit energia creaţiei crescând şi trezindu-mi energia Kundalini. Doar că a trebuit să mor puţin ieri ca să fiu din nou vie astăzi. Shiva power. După zece ani, pereţii vorbesc din nou: Be good. Do good. See good. Să auzim numai de bine. Pe curând, prieteni.
