Axolotul. Povestiri cu cronopi şi glorii

Poveşti cu cronopi şi glorii este una dintre cărţile legendare ale lui Julio Cortázar, o privilegiată introducere în lumea sa fantastică. Imaginaţia şi umorul coroziv suprarealist se regăsesc aici în încercarea autorului de a evada din mrejele rutinei şi ale locului comun. Povestirile din acest volum sunt un antidot sigur împotriva solemnităţii şi al plictiselii, universul ludic al lui Cortázar scânteind de o satiră vie şi un amestec de proză şi poezie, filosofie şi comedie, cronică şi fantezie.

"Nimeni nu poate face sumarul unei povestiri de Cortázar; fiecare dintre ele este rezultatul succesiunii unor cuvinte bine determinate într-o ordine bine determinată. Dacă încercăm să le povestim, ne dăm seama că pierdem ceva foarte valoros." (Jorge Luis Borges)

"Cea mai poznaşă dintre cărţile sale." (Mario Vargas Lllosa)


Când glorii pleacă în călătorie, obiceiurile lor când înnoptează într-un oraş sunt următoarele: un gloriu merge la hotel şi verifică grijuliu preţurile, calitatea cearşafurilor şi culoarea covoarelor. Al doilea se deplasează la comisariat şi scoate un act prin care se declară bunurile mobile şi imobile ale celor trei, precum şi inventarul obiectelor conţinute în valize. Al treilea gloriu se duce la spital şi copiază lista medicilor de gardă şi specialitatea fiecăruia.

Odată terminate treburile astea, călătorii se adună în piaţa mare a oraşului, îşi comunică observaţiile şi intră în cafenea să bea un aperitiv. Mai înainte însă se prind de mână şi dansează în horă. Dansul ăsta capătă numele de "Bucuria gloriilor".

Când cronopii merg în călătorie, toate hotelurile sunt pline, trenurile au plecat, plouă cu găleata, şi taxiurile nu vor să-i ducă sau costă foarte mult. Cronopii nu-şi pierd curajul pentru că sunt foarte convinşi că aşa li se întâmplă tuturor, şi când se duc la culcare îşi spun unii altora: "Frumos oraş, foarte frumos oraş". Şi toată noaptea visează că în oraş au loc nişte petreceri grozave la care sunt şi ei invitaţi. A doua zi se trezesc foarte mulţumiţi, şi uite-aşa călătoresc cronopii.

Speranţele, sedentare, călătoresc prin lucruri şi prin oameni, şi sunt ca statuile la care trebuie să te duci ca să le vezi fiindcă ele nu se deranjează.


Gloriii, ca să-şi păstreze amintirile, procedează la îmbălsămarea lor în felul următor: după ce fixează amintirea până în cele mai mici amănunte, o înfăşoară din cap până-n picioare într-un cearşaf negru şi o reazemă vertical de peretele din hol, cu o etichetă pe care scrie "Excursie în Quilmes" sau: "Frank Sinatra".

În schimb, cronopii, fiinţe dezordonate şi călduţe, îşi lasă amintirile vraişte prin casă, printre strigăte vesele, iar ei umblă printre ele şi când trece câte una în fugă o mângâie cu blândeţe şi-i spun: "Nu cumva să ţi se întâmple ceva" sau chiar: "Ai grijă la trepte". Din cauza asta casele gloriilor sunt ordonate şi liniştite, iar în casele cronopilor e o adevărată harababură, iar uşile se trântesc mereu. Vecinii se plâng întotdeauna de cronopi, iar gloriii dau din cap cu înţelegere şi se duc să vadă dacă etichetele sunt toate la locul lor.


Un gloriu avea un ceas de perete şi în fiecare săptămână îl întorcea cu mare grijă. Trecu pe acolo un cronopiu şi văzându-l începu să râdă, se duse acasă şi născoci pendula-anghinare sau carciofoi, căci poate şi trebuie să i se spună şi aşa şi aşa.

Pendula-anghinare a cronopiului nostru e o anghinare dintr-o specie foarte mare, fixată prin tulpină într-o gaură din perete. Nenumăratele frunze ale anghinarei arată atât ora prezentă, cât şi toate celelalte ore, aşa încât cronopiul nu face altceva decât să rupă câte o frunză pentru a afla cât e ora. Şi pentru că le rupe de la stânga la dreapta, întotdeauna frunza îi arată ora exactă şi în fiecare zi cronopiul începe să smulgă un alt rând de frunze. Când ajunge la miez, timpul nu mai poate fi măsurat şi, în imensul trandafir violet din centru, cronopiul găseşte o mare mulţumire, îl mănâncă cu ulei, oţet şi sare, şi pune altă pendulă în gaură.



După multe eforturi un cronopiu reuşi să stabilească un termometru de vieţi. Ceva între termometru şi topometru, între fişier şi curriculum vitae.

De exemplu, cronopiul primea la el acasă un gloriu, o speranţă şi un profesor de limbi străine. Aplicându-şi descoperirea, el stabili că gloriul era infra-viaţă, speranţa para-viaţă şi profesorul de limbi străine inter-viaţă. Cât priveşte însuşi cronopiul, el se considera niţel super-viaţă, dar mai mult din poezie decât din dorinţă de adevăr.

La ora prânzului cronopiul nostru se bucura auzind conversaţia musafirilor, pentru că toţi credeau că se referă la acelaşi lucru şi de fapt nu era deloc aşa. Inter-viaţa mânuia tot felul de abstracţiuni precum spirit şi conştiinţă, pe care para-viaţa le asculta cu gândul aiurea - delicată treabă. Bineînţeles, infra-viaţa cerea tot timpul brânză rasă, iar super-viaţa tăia puiul în patruzeci şi două de mişcări, metoda Stanley Fitzsimmons. La desert vieţile se salutau şi se duceau la treburile lor, iar pe masă rămâneau ici şi colo numai bucăţele de moarte.


Un gloriu foarte bogat are o slujnică. Gloriul acesta foloseşte o batistă şi o aruncă la coşul de hârtii. Foloseşte o alta şi-o aruncă şi pe aceea la coş. Aruncă la coş toate batistele întrebuinţate.

Când i se termină batistele, cumpără altă cutie. Slujnica adună batistele şi le păstrează pentru ea. Deoarece comportamentul gloriului o uimeşte peste măsură, într-o bună zi slujnica nu se mai poate stăpâni şi-l întreabă dacă batistele sunt într-adevăr de aruncat.
- Proastă mai eşti, spune gloriul, nu se pun asemenea întrebări. De acum încolo o să-mi speli batistele, iar eu o să-mi economisesc banii.


Gloriii înfiinţaseră o fabrică de furtunuri şi angajară numeroşi cronopi pentru înfăşurarea şi depozitarea acestora. Când au ajuns cronopii la faţa locului, ce mare bucurie pe ei! Erau acolo furtunuri verzi, roşii, albastre, galbene şi violete. Fiind transparente, când erau verificate puteai să vezi cum gâlgâie prin ele apa şi nenumărate bule de aer şi uneori câte o insectă neatentă. Cronopii începură să strige în gura mare, şi voiau să danseze răgaz şi să danseze cătală în loc să muncească. Atunci gloriii se înfuriară şi aplicară imediat articolele 21, 22 şi 23 din regulamentul de ordine interioară. Ca să nu se mai repete asemenea lucruri.

Cum gloriii sunt foarte neglijenţi, cronopii aşteptară împrejurări favorabile şi încărcară o mulţime de furtunuri într-un camion. Când întâlneau o fetiţă tăiau o bucată de furtun albastru şi i-o dăruiau ca să sară cu furtunul. Astfel, pe la toate colţurile începură să apară minunate baloane albastre, transparente, cu o fetiţă înăuntru, ca o veveriţă în cuşcă. Părinţii fetiţei ar fi vrut să-i ia furtunul ca să stropească grădina, dar îşi dădură seama că viclenii de cronopi înţepaseră furtunurile aşa încât apa se scurgea prin toate părţile şi nu erau bune la nimic. Până la urmă părinţii se lăsau păgubaşi şi fetiţa se ducea în colţul străzii şi sărea, şi sărea.

Cu furtunurile galbene cronopii împodobiră diferite monumente, iar cu furtunurile verzi

întinseră curse, ca africanii, în mijlocul grădinii de trandafiri, ca să vadă cum pică în ele speranţele una câte una. În jurul speranţelor căzute cronopii dansau răgaz, şi dansau cătală, iar speranţele îi mustrau pentru ce făcuseră spunându-le aşa:
- Cruzi cronopi crunţi... Cruzi!

Cronopii, care nu voiau să le facă nici un rău speranţelor, le ajutau să se ridice şi le dăruiau bucăţi de furtun roşu. Aşa că speranţele se puteau duce acasă ca să-şi îndeplinească dorinţa lor cea mai arzătoare: să stropească grădinile verzi cu furtunuri roşii.

Gloriii au închis fabrica şi au dat un banchet cu discursuri funebre şi chelneri care serveau peştele printre ofaturi adânci. Şi nici un cronopiu n-a fost invitat, ci numai speranţele care nu căzuseră în capcana din grădina cu trandafiri, fiindcă celelalte păstraseră bucăţile de furtun, iar gloriii erau tare supăraţi pe speranţele astea.


Gloriii sunt capabili de gesturi de mare generozitate, ca de exemplu când un gloriu întâlneşte o biată speranţă căzută la pământ lângă un cocotier şi, suind-o în automobilul său, o duce la el acasă şi are grijă să o hrănească şi s-o distreze până când speranţa prinde puteri şi se încumetă să se urce din nou în cocotier. Gloriul se simte foarte bun după gestul ăsta şi de fapt chiar şi e foarte bun, numai că nu-i trece prin cap că peste câteva zile speranţa va cădea din nou din cocotier. Atunci, în timp ce speranţa a căzut din nou lângă cocotier, acest gloriu e la club unde se simte foarte bun şi se gândeşte la felul în care a ajutat-o pe biata speranţă când a dat peste ea trântită la pământ.

Cronopii nu sunt generoşi din principiu. Trec pe lângă lucrurile cele mai mişcătoare, cum ar fi de exemplu o biată speranţă care nu ştie să-şi lege şiretul la pantofi şi geme aşezată pe bordura trotuarului. Cronopii ăştia nici nu se uită la speranţă, foarte atenţi cum sunt să urmărească cu privirea un funigel. Cu fiinţe de-astea nu se poate practica în mod coerent o acţiune de binefacere, de aceea în societăţile filantropice conducerea e întotdeauna alcătuită din glorii, iar bibliotecara e o speranţă. De acolo, din posturile lor, gloriii îi ajută foarte mult pe cronopi, dar ăstora nici că le pasă.


Când îşi cântă cântecele preferate, cronopii sunt atât de entuziasmaţi încât adesea se lasă călcaţi de camioane şi biciclişti, cad pe fereastră sau pierd tot ce au prin buzunare, până şi socoteala zilelor.

Când un cronopiu cântă, speranţele şi gloriii dau fuga să-l asculte, deşi nu prea îi înţeleg entuziasmul şi în general se arată oarecum scandalizaţi. În mijlocul celor adunaţi cronopiul îşi înalţă braţele lui micuţe, ca şi cum el ar susţine soarele, ca şi cum cerul ar fi o tavă şi soarele ar fi capul lui Ioan Botezătorul, iar cântecul cronopiului e Salomeea goală dansând pentru gloriii şi speranţele care stau şi-l ascultă cu gura căscată întrebându-se dacă preotul sau dacă buna-cuviinţă... Dar cum de fapt sunt buni (gloriii sunt buni, iar speranţele nătânge) până la urmă îl aplaudă pe cronopiul care, surprins, îşi revine în fire, se uită-n jur şi începe şi el să aplaude, sărăcuţul.


Un cronopiu micuţ căuta, în noptieră, cheia de la uşa din stradă, noptiera în dormitor, dormitorul în casă, casa pe stradă... Şi aici cronopiul se oprea, căci, ca să iasă în stradă, avea nevoie de cheia de la uşă.


Un gloriu descoperi că virtutea e un microb rotund şi cu multe picioare. Imediat i-a dat soacră-sii să bea o lingură mare de virtute. Rezultatul a fost îngrozitor: cucoana respectivă a renunţat la comentariile ei usturătoare, a fondat un club pentru ocrotirea alpiniştilor rătăciţi şi-n mai puţin de două luni se purta atât de ireproşabil încât defectele fiicei sale, până atunci neobservate, au trecut pe primul plan, spre marea surpriză şi uimire a gloriului. N-a mai avut ce face şi i-a dat şi nevesti-sii o lingură de virtute, dar ea l-a părăsit chiar în seara aceea găsindu-l bădăran, neînsemnat şi cu totul diferit de arhetipurile morale care-i fluturau, strălucitoare, prin faţa ochilor.

Gloriul s-a gândit îndelung şi până la urmă a băut un flacon de virtute. Dar trăieşte şi acum la fel de singur şi de trist. Când se întâlneşte pe stradă cu soacră-sa sau cu nevastă-sa, se salută respectuos şi de la distanţă. Nu se-ncumetă nici măcar să-şi vorbească, atât sunt de perfecţi fiecare şi de temători să nu se molipsească.


Un cronopiu se duce să deschidă poarta de la stradă şi când bagă mâna în buzunar ca să scoată cheia, scoate o cutie de chibrituri, şi atunci cronopiul nostru se întristează foarte tare şi începe să se gândească că dacă în loc de cheie găseşte chibrituri, asta înseamnă că lumea s-o fi deplasat pe neaşteptate, ceea ce ar fi îngrozitor, iar dacă chibriturile sunt în locul cheii, probabil va găsi portofelul plin de chibrituri, şi zaharniţa plină cu bani, şi pianul plin cu zahăr, şi cartea de telefon plină de muzică şi dulapul plin de abonaţi şi patul plin de costume, şi vazele de flori pline de cearşafuri, şi tramvaiele pline de trandafiri, şi câmpurile pline de tramvaie. Şi uite-aşa cronopiul nostru se întristează îngrozitor şi dă fuga să se privească în oglindă, dar cum oglinda e puţin strâmbă, nu vede decât suportul de umbrele din vestibul, şi uite că presupunerile i se confirmă şi izbucneşte în plâns, cade-n genunchi şi-şi împreună mânuţele nici el nu ştie pentru ce. Gloriii din vecinătate vin fuga să-l consoleze, iar speranţele de asemenea, dar trec ore-ntregi până ce cronopiul îşi revine din disperare şi acceptă o ceaşcă de ceai, pe care o priveşte şi o cercetează cu grijă înainte de-a bea, nu cumva în loc de ceaşcă de ceai să fie un muşuroi de furnici sau o carte de Samuel Smiles.