Da, sunt nebună - Concursul de dramaturgie al Festivalului ID Fest, Bacău, 2016

Acest text a făcut parte din selecţia Concursului de dramaturgie al Festivalului ID Fest, Bacău, 2016.

(O cameră normală, la o masă mică, cu ceşti şi pahare, are loc o întâlnire între prieteni, fiecare extrăgând un bilet cu o întrebare la care trebuie să răspundă)

- "Cum vă descrieţi copilăria?" Hm... Când eram la grădiniţă şi o scurtă parte din şcoala primară, obişnuiam să organizez tot felul de mici surprize plăcute. Am mai crescut puţin şi voiam să o fac cea mai fericită. Cu fiecare ocazie desenam inimi pe care le agăţam peste tot. Erau aşa urâte! Nu erau colorate uniform şi nici nu aveau forma cum trebuie. Acum am ajuns să fiu o adolescentă care se tot îndepărtează de familie. Nimic anormal. Însă ea continua şi continua să mă dispere cu posesivitatea, cu ignoranţa şi presiunile asupra mea, dar nu în ultimul rând cu dorinţele ei nebune. Niciodată nu eram suficient de bună. Aveam note foarte bune. Poate nu eram vreo olimpică aşa cum visa ea, dar drept să spun nici nu voiam. Nu voiam să-i dau apă la moară. Şi aşa am fost proastă, obişnuind-o cu un copil care învaţă bine, şi nu mai era nici un motiv de sărbătoare pentru un 10. Era perfect normal. În vreme ce alţii pentru un amărât de 7 sau 8 primeau nu ştiu ce premiu, fiind motivaţi să îşi atingă scopul. Eu cu ce sunt motivată? "Înveţi pentru tine, doar nu înveţi pentru mine!" Ulterior voiam doar libertate. Inclusiv să fiu cât mai departe de ea. Ca o mama bună şi iubitoare ce era, nu mă mai scotea din "Unde?! Tu nu vezi cât e ceasul? Nu ieşi nicăieri!" Nu aveam timp! Mă aşteptau prietenii mei!

Da, da, se săturase de ieşirile mele şi de ce nu pot fi şi eu ca toţi ceilalţi copii model, care, apropo, credeam că sunt doar în capul ei... nu înţelegeam de ce nu mă lasă în pace. Dacă eu nu mai voiam să am nicio legătură cu ea, care era problema ei? Poate voiam să fiu copilul prost, nerespectuos, eşuat şi toate celelalte cuvinte naşpa pe care mi le arunca. De fiecare dată când am avut ceva la care să ţin a avut grijă să mi-l ia. Credeam că am rămas numai cu lucruri rele de la ea, însă prietenii mei minunaţi m-au ajutat să trec peste. O uram că nu era ca mine. Parcă venea de pe altă planetă. Parcă era nebună. Plecam cât de repede puteam, iar noaptea târziu când mă întorceam o găseam trează şi o tachinam cum că nu i s-au terminat telenovelele indiene.

Îmi spunea că sunt nebună. Iar eu îi răspundeam că da, sunt nebună! Din cauza ei. Pentru că ea era cea care m-a făcut aşa cum sunt. Din cauza ei făceam ce făceam. Pentru că eram convinsă că ea mi-a indus ideile că sunt proastă, mizerabilă şi bună de nimic. Iar eu voiam o să-i demonstrez că are dreptate! Fiica ei cea bună de nimic nu se poate ridica la rangul perfecţiunii Majestăţii Sale. Pentru că ea este atotcunoscătoare şi tot ce spune ea e lege. Şi ce să mai, perfecţiunea întruchipată este în faţa mea! Cât noroc să am să mai fie şi mama! Îi recunoşteam că mă urăsc, dar căutam vinovatul şi mereu era ea, aşa că o uram pe ea. Credeam că de asta a plecat şi tata, de "perfectă" ce se credea mama. Eram atât de naivă şi de credulă încât susţineam că eu am un om care mă iubeşte suficient de mult cât să nu mă părăsească cu un copil în braţe. Nici nu voia să-l cunoască. Asta o făcea şi mai nebună în ochii mei. Nu voia să am libertate, prieteni sau iubire. Nu voia nimic. Apoi am întâmpinat probleme mai mari decât să mă cert cu ea pentru ora târzie la care ajungeam acasă! Într-o criza de moment, mi-a spus lucruri greu de uitat, însă ceva îmi spune că au vorbit nervii şi deznădejdea. Am cedat şi ne-am certat într-un scandal monstruos, care poate nu s-ar fi născut dacă ne-am fi ascultat. Ea era dezamăgită, eu speriată. Credeam că vrea să mă dea afară. Pentru că da, eu chiar mi-am dorit asta. Ce fată normală de optsprezece ani nu visează să rămână însărcinată! I-am spus că în momentul acela o urăsc mai mult decât orice şi am jurat că nu o să o mai caut niciodată, iar ea nu va mai da de mine. Cred că nu pot spune cu exactitate de ce am făcut promisiuni aşa mari. Eram conştientă că îmi fac atât de mult rău şi totuşi, din orgoliu, perseveram în prostie. În tot acest timp am susţinut sus şi tare că mama a fost cea care m-a dat afara din casă. Dar reevaluând, ştiam că nu am dreptate. Pur şi simplu am fugit din faţa consecinţelor propriilor mele acţiuni. De acum răul era făcut. Nu aveam unde să mă întorc. M-am mutat.

Apoi s-a născut ea. Însă lucrurile s-au cam stricat între noi doi. Chiar aş fi apreciat dacă nu ar fi fumat ca ultimul drogat tot timpul şi m-ar fi ajutat să cresc copilul acesta pe care nu l-am făcut numai eu! Era şi responsabilitatea lui! Nu trecuseră decât câteva luni, iar el doar fuma, bea ca un alcoolic ratat şi îmi spunea mie cum să-mi fac treaba în condiţiile în care el nu făcea nimic. Simţeam că mi-am atins limita. Nu mai suportam. Chiar aveam de gând să îmi petrec tot restul vieţii în felul acesta?! Îmi amintesc şi acum că într-o zi am răbufnit, atingându-mi limita şi voiam să stabilesc foarte clar ce presupune această relaţie. Ţipam de zor. Însă un telefon ne-a întrerupt cearta. Când de fapt, mă certam singură, fiindcă nu aveam cu cine, era prea ameţit. La telefon era un domn cu o voce caldă însă, nervoasă fiind, voiam să-l expediez rapid. Dar vestea pe care mi-a dat-o a fost cea care mi-a întors viaţa total. La început nu voiam să ascult când a pomenit de mama. Însă dintr-o suflare mi-a zis că a făcut un accident. Şi totul a luat o întorsătură bruscă. O durere s-a instalat în pieptul meu şi simţeam cum rămân fără suflare. Şi totuşi cum?! Îmi fixasem demult ideea că nu am niciun sentiment pentru fiinţa aceea. Şi totuşi. Ceva a renăscut atunci. M-a asigurat că e bine, însă imobilizată într-un pat de spital. Nu ştiam cum să mă simt, uşurată că e în viaţă sau îngrijorată că e într-un spital? M-am uitat la omul căruia copilul meu urma să-i spună tată. Nu-mi plăcea ce văd. Ştiam că nu putea creşte cu o asemenea imagine zi de zi. În următoarea clipă deja îmi făceam bagajul. Viaţa mea avea să cunoască alte direcţii, pe care credeam că le-am abandonat demult. Trebuie să plecaţi? Deja? Oh, chiar, nici nu mi-am dat seama cât e ceasul. Îmi cer scuze că v-am reţinut atât de mult timp. Vă mai aştept. Ne mai auzim!

(Strângând ceştile şi paharele)

- Ştii, mamă... Creşte destul de repede... Nu e pretenţioasă la mâncare... Astăzi chiar m-a întrebat de tine. I-am spus că erai o nebună... Încă nu-mi pot scoate din minte cât de slabă şi palidă erai pe nenorocitul acela de pat de spital. A trecut ceva timp. Şi tot nu mă pot obişnui cu o casă goală. Nu s-a întors. Eu zic că nici nu are curajul să o facă şi să-şi înfrunte copilul care creşte fără ajutorul lui. Totuşi, mi-ar fi plăcut ca acest copil să te fi cunoscut, în toate formele tale. Ca atunci când stăteam în poala ta şi te jucai în părul meu sau mă scărpinai pe spate. Sau ca atunci când te uitai la seriale indiene şi turceşti, iar eu râdeam că poţi plânge la aşa ceva. Şi cu siguranţă ca atunci când te comportai ca un copil, iar eu ştiam că sunt singura care te va vedea în ipostaza asta. Acum nu mai am acces la nimic din toate acestea.

Îmi lipseşti. Şi îmi pare rău. Ştiu că tu m-ai iertat. Dar eu nu am făcut-o încă. Din vina mea nu am avut timp să-l petrecem împreună. Nu am avut timp să apreciez fiecare moment pe care mi-l dăruiai. Îmi pare rău că am fugit de problemele mele. Şi-mi pare rău că nu am văzut că tu voiai doar să mă ajuţi. Îmi regret alegerile făcute. Deşi tu încercai din răsputeri să-mi arăţi drumul cel bun. Îmi pare rău că nu te-am iubit la timp. Acum e prea târziu. Nu mai am cui să-i spun "mamă". Şi îmi pare rău că tu ai fost atât de bună cu mine. Tu nu doar m-ai născut, tu m-ai crescut şi m-ai iubit! Mi-ai fost mai înainte de toate mamă, iar eu nu am fost în stare să văd toate acestea! Pentru mine era mai amuzant să stau cu prietenii mei şi să le spun că eşti o nebună care mă urmăreşte, când de fapt îmi era ruşine. Ruşine de tine! Poate era mai distractiv să zac inconştientă pe undeva. Poate era mai palpitant să încerc lucruri noi, de care mă avertizai să nu mă apropii... Poate era mai uşor să trântesc uşi şi să te ignor când tu erai singura care voia să-mi vorbească. Erai singura căreia îi păsa într-adevăr de mine. Iar acum eu sunt singură! Pentru că te-am îndepărtat! Am greşit şi acum nu mai pot schimba nimic. Te-am tratat ca pe o străină, aşa că iartă-mă, te rog. Vreau să dau timpul înapoi şi nu pot. Nu pot, mamă, nu pot! Iartă-mă că ţi-am spus "te urăsc", mamă. Nu-mi pot lua vorbele înapoi. Vorbe pe care le regret şi mă dor acum mai tare decât te-au durut pe tine atunci. Dar te rog, ia-le acum pe acestea în schimb: Mulţumesc pentru tot! Şi nu uita, te iubesc, mamă!

Sfârşit: Iubeşte-ţi părinţii şi copiii! Mai devreme sau mai târziu se duc departe, unde singura cale de a-i reîntâlni e să aştepţi. Ani de chinuri şi regrete. Timpul nu e prietenul nostru. Deci preţuieşte ce ai, ACUM!