Fiicei mele - Concursul de dramaturgie al Festivalului ID Fest, Bacău, 2016

Acest text a făcut parte din selecţia Concursului de dramaturgie al Festivalului ID Fest, Bacău, 2016. 

(O fată în buza scenei. El vine pe culoar. Ea îl vede, se emoţionează, îl îmbrăţişează, iar apoi pleacă. El se aşază în buza scenei.)

EL: Eu am ştiut dintotdeauna că o să am o fiică. Am ştiut. În fine. Sunt născut pe 7 octombrie 1999 şi în fiecare an de ziua mea plouă. De dimineaţă mă trezesc şi nu plouă. Mă bucur de urări şi când încep să am senzaţia că ăsta e primul an în care nu plouă, pac, ploaie. Deja a devenit previzibil dar eu tot sper. Mă gândesc că într-o zi o să fie cald. Doamne, ce lucru rar, să fie cald de ziua mea. Nu neapărat cald, în octombrie nu prea poţi să speri la cine ştie ce căldură, dar măcar nişte soare. Aş avea nevoie de soare de ziua mea. Într-un an sunt convins că o să fie cald, mă rog, n-o să plouă. Ăla o să fie un semn că o să fie un an bun.

Eu nu cred în semne, dar există pe pământul ăsta nişte coincidenţe prea mari ca să nu aibă un scop. De exemplu, numerele de înmatriculare de la maşini. Întotdeauna spun ceva. Într-o zi am plecat de acasă şi am uitat să încui poarta. Mi s-a mai întâmplat până acum şi mama a făcut în ultimul hal. Că nu e vorba că n-a intrat nimeni, e vorba că putea să intre oricine. Bun, dar n-a intrat. În fine, am ieşit din casă şi vis-à-vis era parcată o maşină cu numărul de înmatriculare KEY. Şi cumva asta m-a făcut să mă gândesc că am cheile în ghiozdan şi nu aveam cum să închid poarta. Asta m-a scutit de un scandal în plus cu mama.

Maică-mea urlă cam din orice. E o femeie foarte nesuferită. Dacă n-ar fi fost tehnician dentar sigur ar fi fost profă. Dar fix o profă d-aia comunistă şi rea care nu te lasă să faci nimic. Cumva ca doamna Barbu. Doamna Barbu e diriga mea şi este cea mai comunistă persoană pe care o cunosc. Are fix stilul ăla de a dicta ani în şir. E profă de română, deci o văd mult mai des decât ar trebui şi mai e şi diriga deci nu-mi permit să-i zic nimic. Eu nu înţeleg de ce mai vine să predea. Se vede că urăşte cu toată persoana ei ce se întâmplă. E dezamăgită de fiecare generaţie. Ne priveşte ca pe nişte animale şi se comportă la fel. Ca profesor trebuie să ai o dorinţă de a transmite ceva. O dorinţă pe bune. Să stai acasă şi să mănânci cu familia şi să-ţi vină o idee de cum să schimbi ora ca să le placă mai mult elevilor. Sunt prea puţini profi de genul. Îmi displace doamna Barbu din toată inima. E genul ăla care are senzaţia că ea e un zeu şi noi nişte muritori de rând care nu avem cum s-o înţelegem. Accept faptul că nu-şi dă interesul să facă ceva, chiar îl accept. Dar habar nu am de ce ne torturează. Ştie atât de bine că noi nu avem ce să-i spunem, ea fiind profă, aşa că îşi permite să spună orice doreşte.

Noi avem un tip în clasă care e într-o echipă de fotbal. Merge în cantonamente, câştigă premii, câştigă bani şi toate cele. Lui îi place chestia asta şi bravo lui. Într-o zi Barbu l-a ascultat. L-a ridicat frumos din bancă şi l-a întrebat: Ce ai învăţat tu pentru azi? Iar ăsta a zis ce i-a şoptit colegul. "Moara cu noroc". Aşa, zi de "Moara cu noroc". El a mai reuşit să strecoare două-trei vorbe din ce i s-a şoptit, dar l-a oprit. Şi a început să-i zică: Tu nu înveţi nimic acum că te faci fotbalist. Să ştii că şi fotbaliştii trebuie să aibă o cultură. Sau vrei să fii ca ăia de zic bâlbe la televizor? În timp ce zicea asta se uită la elevele din primele bănci. Cristinele. Sunt două tipe: Cristina şi Cristiana, care ştiu toate lecţiile. Toate. Şi astea trei stau şi râd la orice ar zice profa. Şi problema e că nu râd numai ele, mai sunt câţiva de căcat care o pupă în cur. Una dintre ele îi zice: Vezi să ajungi bine ca să n-ajungi rău. Moment în care nimeni nu zice nimic. Profa se uită la Cristina şi începe să râdă. Băi şi a fost fix o fază de film care e prea penibilă ca să fie reală.

Fix când a râs profa a început să râdă jumătate de clasă. Ăla stătea acolo în picioare şi probabil se simţea naşpa ca naiba. Şi ăia râdeau de el. După, profa a zis că e vai de ţara asta, toţi vă faceţi fotbalişti şi doctori. Hai stai jos, 4. Şi vezi să nu mai îmi aduci scutiri d-ale de la club că nu mai am chef să motivez. Să vină maică-ta să vorbească cu mine. Prin asta aştepta un buchet de flori cu un pliculeţ în el. Femeia asta a primit, în şapte ani de când o am dirigintă, la flori şi la pliculeţe... Numai mama i-a dat vreo trei salarii în şapte ani. Eu m-am gândit că gata, sunt a XI-a, la anul se pensionează, nu am ce să păţesc, deci pot să îi spun tot ce-mi trece pe la gură. Şi i-am zis colegei mele de bancă. Eu mă ridic şi îi spun cât de de căcat e. Dar ea mi-a spus să stau liniştit că noi n-avem ce să facem. Şi eu i-am zis că nu ne costă nimic să-i spunem. Şi ea a zis că ba ne costă. Dar cât purtăm noi discuţia, fotbalistul s-a ridicat din nou şi a început să-i spună că: Ştiţi ceva, poate nu ştiu eu cine a scris "Moara cu noroc", dar în 10 ani o să mă vedeţi pe la TV cum câştig într-o lună mai mult decât toată familia voastră într-o viaţă. Ea a înnebunit efectiv. A urlat la el: Stai jos, mai băiatule. Iar el a dat un răspuns care ne-a amuţit pe toţi. A ieşit din bancă şi a zis să vă duceţi dracu' şi a ieşit. Toţi am tăcut. Ea n-a zis nimic şi a ieşit din clasă. Luni l-au exmatriculat. Când am aflat, i-am întrebat: Bă, noi chiar nu facem nimic. Şi s-au uitat la mine uşor trişti şi au zis că: Nu avem ce să facem.

Unii oameni sunt atât de scârboşi şi atât de egoişti. Dacă lor le e bine, nimic nu mai contează. Când a intrat doamna Barbu în clasă, am ieşit instant. Asta a costat-o pe mama două milioane. Acasă ai mei m-au întrebat ce mi-a venit. Tata mă înţelege mai bine şi el mi-a zis că dacă vrei să chiuleşti, măcar fă-o cât nu e profa acolo. Şi eu i-am răspuns că am vrut să mă vadă cum plec. Mama în secunda doi a început: Vezi, Adrian când îţi zic. E obraznic şi vrea să-mi facă mie în ciudă, să crap. Tata îi spunea să se liniştească. Ea continua:.Dacă nu-ţi place te mutăm. Şi eu îi răspund că am prieteni aici şi că nu poate să facă tot ce-i trece prin capul ăla. Vrei să mă vezi cum crap? N-am destule pe cap, nu? O să vezi că nu-mi faci tu mie în ciudă, îţi fac eu ţie în ciudă. Mama a avut întotdeauna chestia asta enervantă orice îi spuneai. Eu îi spuneam că e rea. Iar ea zicea: Rea? Îţi arăt eu ce înseamnă să fii rea. Îi spuneam că e încăpăţânată. Ea zicea: Încăpăţânată? Îţi arăt eu ce înseamnă să fii încăpăţânat. Niciodată nu îmi arăta propriu-zis. Mă rog, i-am povestit tot ce a făcut profa şi că din clasa a V-a face aşa. Şi răspunsul a fost veşnicul sfat: De ce nu stai tu în banca ta şi îţi vezi de ale tale? Pentru că văd şi eu lucrurile din jurul meu şi nu pot pur şi simplu să fiu indiferent. Iar tata m-a întrebat foarte sarcastic: De ce? Şi eu i-am zis că sunt om şi simt nevoia să reacţionez. Moment în care a intervenit mamă cu o replică idioată: Lasă-i pe alţii să reacţioneze. Atunci am ţipat şi eu şi i-am zis: Şi eu ce dracu fac? Stau şi înghit în continuare căcat. La care ea: Aşa ai învăţat să vorbeşti. Uite, Adrian, ce-ţi spuneam. Atunci se enervează şi tata şi zice: N-ai ce să faci aşa că o să taci din gură şi o să-ţi vezi de treaba ta. M-am enervat şi am plecat.

În ziua următoare am vrut să mă duc la un majorat. La noi nu mai funcţionează de mult să-i întreb dacă mă lasă. Doar le spun că mă duc şi văd cât de mult ţipă. Mama nu voia să mă lase pe motiv că mi-am bătut joc de ea. Maică-mea e cea mai iraţională persoană. Nu e ca şi cum poţi să-i spui un argument la care ea să-ţi dea un contra-argument. E o ceartă cu un perete. Tata era la serviciu. Eu şi mama am urlat unul la altul vreo jumătate de oră şi după m-a sunat tata. Tata are momente foarte rare când îmi ţine partea. Ăsta nu era un moment de genul. A început să-mi explice la telefon cum mama nu mă lasă să mă duc la petrecere pentru că am vorbit cum am vorbit. Nici tata nu era prea înţelegător. Le-am zis de toate. Le-am zis că îmi pare rău, i-am minţit că eu nu vorbesc aşa de obicei. Nimic. I-am zis mamei că nici măcar nu poate să îmi dea argumente.

Răspunsul ei a fost: Da, bine, uite aşa proastă cum sunt, eu te-am crescut până la vârsta asta. Mare chestie, mi-a dat să mănânc şi a făcut ce ar face orice altă mamă. I-am zis atunci că habar nu are să crească un copil şi că nici nu ştiu de ce naiba m-a mai făcut dacă voia să-şi bată joc de mine. După ce am spus asta a plâns. Tata m-a sunat să-mi spună în stilul lui: Alexandru, m-ai dezamăgit. Şi i-am zis că şi ei m-au dezamăgit. După care mi-a zis: Nu-ţi mai bate joc de sufletul ei, ea te iubeşte şi de aia te controlează atât. Îi e frică pentru tine. Nu o face din răutate, dar ea pe tine te are şi e normal să aibă atâta grijă. N-am mai vrut să îl ascult aşa că am sunat un prieten şi m-am descărcat. Răspunsul lui a devenit sintagma pe care am ajuns să o urăsc cel mai mult. N-ai ce să faci, bă. I-am zis că am ce să fac. Că n-o să-mi educ copiii la fel.

Ştiu că poate am greşit, dar până la urmă aveam o grămadă pe cap. Şi până la urmă am dreptul să greşesc, adică am 17 ani. În perioada aia aveam o iubită, Victoria. Mă rog, aveam, nici eu nu ştiu ce era cu ea. Am cunoscut-o în prima ei zi de şcoală. Cu o zi înainte îmi cumpărasem o geacă de piele şi mă forţam să pară că am încredere în mine. Aparent asta cucereşte fetele. Am vorbit cu ea, după am continuat să vorbim pe Facebook. Pe atunci îmi plăcea foarte mult pictura şi îi spuneam tot felul de chestii să pară că ştiu. Şi ea era la un prag greu al vieţii. Era o fetiţă de liceu care nu avea încredere că e frumoasă pentru că nu o acceptaseră la concursul de Miss. Tot ce am vrut în relaţia aia a fost să încerc să o conving că e frumoasă. Pentru că pentru mine chiar era. La momentul ăla era cea mai frumoasă fată din lume. Evident că în timp au fost momente când altele au fost cele mai frumoase fete din lume. În fine. M-am îndrăgostit. Ea era aşa ca un copil. Habar nu avea cum e lumea, îi era frică să vorbească şi credea că e urâtă. M-am îndrăgostit de ea de-am înnebunit. Cumva am crescut-o. La un moment dat, ea nu ştia dacă vrea să mai fie cu mine. Ea zicea că nu-i pregătită şi eu tot trăgeam de ea. Îi spuneam că nimeni nu-i pregătit în prima relaţie cu cineva. Nici eu nu avusesem cine ştie ce relaţii până atunci. Într-o zi a fost sinceră cu mine. Mi-a zis că nu mă mai iubeşte în modul ăla. Mi-a căzut lumea în cap. De ce nu mă iubea? Am făcut eu ceva greşit? Ea zicea că lucrurile astea se întâmplă şi că n-am ce să fac. Nu am ce să fac. Nu poţi controla iubirea. Aşa este.

M-am vindecat şi de asta. Tot în perioada aia, tot acum un an mi-am pierdut încrederea în oameni. Bunicul a vrut să îşi pună proteză. Asta însemna să i se scoată dinţii pe care îi mai avea. S-a dus la o doctoriţă de care a auzit de la televizor. Din câte am înţeles, în cazul scoaterii dinţilor trebuie făcute multe analize în prealabil. Una dintre ele este analiza vitezei de coagulare a sângelui. Ei bine, doctoriţa nu a făcut analiza asta. Aşadar nu a ştiut că viteză de coagulare a sângelui bunicului meu este foarte mare. La două săptămâni după ce i-a scos şase dinţi din partea de jos, i-a mai scos încă cinci din partea de sus. De ce? Ca să se grăbească. Să primească banii pe lucrare mai repede ca să aibă timp şi de alţii. L-a expediat acasă deşi avea dureri foarte mari. El i-a spus: Doamnă, poate corpul meu nu suportă bine asta. Ea i-a dat mai multe calmante şi i-a zis că lucrurile astea sunt normale. Mă îndoiesc că un cheag de sânge e normal. Un cheag de sânge, am înţeles, e o bucată de sânge care se întăreşte. Acest cheag de sânge s-a blocat pe o venă din plămânii bunicului meu. A urmat cea mai groaznică lună din viaţa mamei mele. O dată la două zile mă trimitea să schimb bani la bancă. Am întrebat-o ce face cu toţi banii ăştia. Ea mi-a spus că doctorii nu te bagă în seamă dacă nu le dai ceva. Într-o lună, cheagurile s-au răspândit. Unul i-a ajuns la creier. Iar tataie a început să nu mai gândească normal. Vedea doctorii ca pe nişte duşmani. În camera lui de spital, mama se lua de mine că nu învăţ nimic. Atunci bunicul şi-a caracterizat fiica în cel mai bun mod posibil. Când o să-şi dea seama cât a greşit o să fie prea târziu. În următoarele săptămâni, nu mi s-a mai spus de starea lui. Am mai mers o singură dată la spital, iar pe hol două familii se certau cu o doctoriţă. Ambele familii susţineau că pacientul lor trebuie operat mai devreme. Conflictul a fost rezolvat de o sumă generoasă de bani.

Eu mă întrebam: Doctorii nu se fac doctori pentru că vor să ajute? Ce se întâmplă de ajung în punctul în care să fie motivaţi numai de bani? Bunicul dormea când am ajuns şi mama m-a luat repede pentru că trebuia să ajungă la un traducător. De ce mergea la un traducător am aflat mult mai târziu. Sora mamei a luat legătura cu câţiva doctori din Austria care, citind analizele bunicului, au scris o serie de sfaturi. Doctorul bunicului nu ştia engleză. După ce au tradus sfaturile, doctorul le-a spus nervos că dacă au relaţii de ce nu-l duc în Austria. Nu aveau bani de aşa ceva. În schimb l-au mutat la noi acasă. Starea lui era mult mai bună. Toţi nervii pe care ai mei şi i-au făcut cu doctorii au fost răsplătiţi. Bunicul doar ţinea prelegeri despre cum doctorii îl voiau mort. Până şi plămânii se însănătoşeau. Cu o zi înainte de ziua de Paşti, l-au dus la un sanatoriu. Mie nu mi-au spus. A treia zi dimineaţă a murit. Peste alte trei zile plângeam în hohote în faţa unei gropi care avea să-i fie casă bunicului meu de acum în colo. Eram ca un copil de cinci ani. Am întrebat-o pe mamaie de ce a murit tataie. S-a uitat la mine şi a zis: Mămică, dacă aşa vrea Domnul. Noi n-avem ce să facem.

Atunci mi-am dat seama. Noi chiar nu avem ce să facem. Oricât am încerca. Decât să supravieţuim. O bună perioadă am fost liniştit. Tot ce trebuia să fac era să supravieţuiesc. O bună perioadă m-am mulţumit cu gândul ăsta. Noi, oamenii, nu avem ce să facem, decât să supravieţuim. Când am făcut 17 ani, aşteptăm la metrou să mă întâlnesc cu nişte prieteni să mergem în oraş. O doamnă a venit la mine şi mi-a zis că-mi dă în cărţi pe un leu. Nu aveam un leu. A zis că merge şi o ţigară. I-am dat o ţigară. Pe lângă viaţă luminoasă şi fată cu părul blond care avea să-mi fure inimă, mi-a zis că o să am o fată. Şi că o să o iubesc ca pe ochii din cap şi călcâiele din picioare. Din ziua aia nu mai e despre supravieţuire, e despre fiica mea. Nu ştiu ce o să mă fac în viaţă şi asta îi sperie pe ai mei, dar ei mi-au zis tot timpul: Învaţă bine să-ţi faci şi tu o meserie şi o familie a ta. Nu-mi pasă ce meserie o să am. Îmi pasă de familie.

Eu n-am avut prea mult noroc în viaţă. Dar tu o să ai, Sophia. O să fac totul pentru tine. Ce să fac altceva? O să fac o slujbă doar pentru bani, doar ca să-ţi fie bine. Vreau atât de mult să-ţi fie bine. Vreau să mergi la o şcoală bună, cu profesori buni. Şi dacă nu o să-ţi placă, găsim alt loc. Trebuie să-ţi fie bine. O să te învăţ tot ce am greşit eu ca să nu faci aceleaşi greşeli. N-o să te las eu să faci aceleaşi greşeli ca mine. Eu sunt tatăl tău, am 18 ani şi mă gândesc că o să fiu foarte mândru de tine în viaţă, dar că o să ai un temperament puternic. Ca taică-tu. Ştiu sigur că o să fii frumoasă. Ca maică-ta. Ştiu că o să-ţi placă câinii, sau poate o să-ţi placă pisicile.

Eu toată viaţă asta m-am luptat. Mă rog, eu 18 ani m-am luptat. Am fost şi fericit, evident. Am fost şi trist, am fost în toate felurile. Când o să ajungi şi tu la vârsta mea, o să înţelegi. Poate tu o să înţelegi mai bine că poate o să fii mai deşteaptă decât mine. Mă gândesc acum că o să ai cel mai frumos zâmbet din lume. Mă gândesc acum oare ce o să vrei să te faci în viaţă. N-ai idee câte meserii sunt. Unele apar peste noapte. Sunt sigur că o să fii talentată. Poate crezi că sunt nebun că la 18 ani eu ţi-am scris scrisoarea asta, dar pentru mine tu contezi cel mai mult. O să îţi spun asta cât de des pot. Doamne, ştiu deja cât o să mă superi. O să te enervezi că nu te las la toate petrecerile alea, dar să ştii că eu am fost la multe şi ştiu că se îmbăta toţi şi niciodată nu iese bine. O să înţelegi tu.

Sunt convins că o să înţelegi. Dragostea nu durează la infinit. O să te doară puţin asta. O să te doară rău. Dar o să te aştept acasă să îmi povesteşti. O să te rănească lumea asta, să ştii. Dar o să te şi bucure. Dacă dai de nişte oameni potriviţi, totul o să fie mai bine. Vai, trebuie să-i cunoşti pe colegii mei. Naşul tău e gras şi beţiv şi îi place filozofia. O să-ţi placă, face glume bune. O să-l rog să-ţi dea cărţi bune să citeşti. Şi naşa ta, o să te machieze şi o să vorbiţi de băieţi. O să-ţi zică cum am ajutat-o eu cu băieţii din viaţa ei. Şi mama ta. De abia aştept să o cunoşti, Doamne, sper să-i moşteneşti ochii. Sunt verzi. Am atâtea să-ţi povestesc. Când o să faci şapte ani o să te duc în Grecia, în Corfu. Acolo m-a dus mama mea, bunica ta. Să ştii că-i o femeie tare bună la suflet, e doar rea de gură. Bunică-tu o să-ţi placă, are cea mai mare răbdare pe care am văzut-o vreodată. Nu-ţi mai zic nimic că o să vezi şi tu. Te rog de acum să mă ierţi dacă o să te supăr, eu vreau doar să-ţi fie bine.

Cu dragoste, tata (O fată vine pe culoar. El o vede, se emoţionează, o îmbrăţişează, iar apoi pleacă.)

EA: Eu am ştiut dintotdeauna că o să am un băieţel. (HEBLU)