[decor: canapea, lampă]
[intră încet pe scenă, cu mâinile împreunate, uitându-se nesigur în jur]
Bună, am venit. Ăăă, aş putea lua un loc? Aici? [face semn înspre canapea] Am înţeles, mulţumesc.
[se aşază şi îşi freacă mâinile de pantaloni, după începe să le frământe]
[îşi ridică sprâncenele surprins, la un moment dat]
Aaa, bine. Ăă, mă numesc Alex, Alexandru şi am 18 ani. [pauză] păi îmi plac foarte mult filmele, chiar am fost la un festival de film o dată cu şcoala. Mi-ar plăcea să fiu şi actor, dar nu prea îmi iese cu de astea, nu prea stau bineee la talent, dacă mă înţelegi. Am picat şi la geografie şi nu cred că pot să mai fac vreo ceva că na, dacă vrei să te angajezi îţi trebuie studii, prostii [nervos] Da. [calm] Şi cam asta-i despre mine, am şi o soră [fericit], o cheamă Ileana, eu şi ea suntem orfani, [senin] ai noştri au murit într-un accident când eram mai mici, dar ne-am descurcat foarte bine până acum. Poate îţi fac cunoştinţă într-o zi, doar dacă vrei, nu insist [semn cu mâinile în semn de autoapărare].
[pauză, îşi frământă mâinile]
Ne place să ne uităm la filme, seara, când ajung acasă. Ea e de obicei e acolo, pe aceeaşi parte a canapelei. De cele mai multe ori doarme şi trebuie să trag peste ea plapuma. Apoi mă uit la Ilenuţa şi îmi spun că seamănă foarte mult cu mama. Pe mama mi-o amintesc doar din fotografii, dar am impresia că e mereu lângă mine datorită Ilenuţei. Da, mama este Ilenuţa acum mult mult timp. După obrăjori seamănă. Cred că are cei mai frumoşi obrăjori din lume.
Eu, în schimb, îi am ascuţiţi. Aşa i-avea şi tata. Tot din fotografii ştiu, dar şi pentru că vecina de la 1 mereu mă încurcă cu tata. Îmi spune Domnul Gigi când ne vedem dimineaţă, însă eu îi zic: Sărut mâna, dar eu sunt Alex. Iar atunci vine întrebarea.[supărat] Da' domnu Gigi unde-i? Şi niciodată nu îi spun să se înveţe minte şi să înţeleagă că domnu Gigi, taică-miu, e undeva cu maică-mea şi că nimeni vreodată nu o să îi aducă înapoi. Că dacă te buşeşte maşina în plin, nimeni vreodată nu o să mai adune bucăţele şi să te facă din nou om, carne şi piele. Pe ai mei i-a lovit maşina în plin şi au zburat. Adică au zburat. Maşina aia a făcut poc şi asta a fost. Ce ne-au lăsat în urmă? Un teanc de procese cu un teribilist, un beţivan care s-a nimerit fix atunci să bage acceleraţie şi să depăşească naibii. Au fost loviţi de un idiot pe stradă! Aşa, pur şi simplu! Şi aşa ne-au lăsat. Pe amândoi, singuri, în faţa televizorului, treziţi doar de sirena poliţiei din faţa blocului. Ne-au lăsat orfani. Eu şi cu Ilenuţa, singuri, pentru totdeauna.
Ilenuţa spune că nu ne-a fost prea rău. Asta spune acum, când stăm amândoi la filme, pe canapea. Îşi aminteşte de mama, de tata şi o simt cât de tare vrea să fie. Se ţine cu mâinile strâns de capătul canapelei ca să nu buşească în plâns. Dar spune că nu ne-a fost prea rău. Nu îşi aminteşte că ieşeam amândoi, în parc, după şcoală şi vedeam atât de mulţi copii. Atât de mulţi şi toţi cu părinţii de mână. Şi îi simţeam cum se uită la noi când se făcea târziu. Pe voi nu vă ia nimeni? Ce să le spui? Că niciodată nu va mai veni cineva după tine pentru că da, nu mai are cine? Dar Ilenuţa spune acum că nu era rău. Aşa spune acum, bineînţeles, atunci nu spunea aşa. Atunci izbucnea în plâns şi trebuia eu să o smulg din parc în bocete, pe care am ajuns să le urăsc atât şi atât de tare. Pff, spune că era bine. NU ERA ABSOLUT DELOC BINE!
[păleşte, devine din ce în ce mai tulburat]
Atunci? [înghite în sec, încearcă să vorbească, dar nu reuşeşte] Să spun cum s-a întâmplat? Cred că ar fi mai bine să o iau de la început, pentru că nu ştiu cum să-ţi răspund. [îşi trece mâna peste faţă]
[heblu]
[stă întins, adormit, cu telecomanda într-o mână]
[bâzâit de telefon]
Aaah, Doamne, nu poţi sta o clipă să dormi, trebuie să te sune ăştia, că mor altfel. Doamne! Doamne! [ia telefonul în mână şi se uită la el încruntat]
Ce-o mai vrea şi ăsta?!
[răspunde]
Alo [nervos] Da, dormeam, ca să ştii şi tu. Care-i treaba? [râde] Aoleu, dar de când faci tu asta? Sper că ştii că nu-i permis? Băiatule, îi cam periculos. Şi nu-i deloc de joacă. Sper că îţi imaginezi că se pot întâmpla atâtea dacă crezi tu că îţi dau voie să... Ferească, dacă buşim, băi, pe cineva? Ţi-a trecut asta prin cap? Eu nu mă bag în aşa ceva, ascultă-mă! Mai bine stau aici şi dorm. Tu du-te liniştit, fă ce vrei, dar pe mine nu mă băga. Ştiu ce am zis, dar dacă ai idei de astea, în niciun caz. Gândeşte-te puţin câte se pot întâmpla. Tudore, eu zic aşa, mai bine stai acasă, că stai bine. Dar n-ai de ce să te superi pe mine. Poţi să înţelegi că mie frică? Dumnezeule! Eu nu vreau să se întâmple ca... Poate când ajungem, da, dar pe drum, nu! Promiţi? Hai Tudore! Bine dacă zici aşa, vin doar să nu te aud că... Şi să nu te gândeşti să... Te cam mănâncă pielea, Tudor. Dar să zicem că o fac, haide că vin cu tine. Dar îmi promiţi că nu te atingi de nimic. Dar de absolut nimic când suntem pe drum. Promiţi, Tudor? Da? Bine, vezi că nu glumesc. Aşa, spune-mi încotro? [râde]
[heblu] [se află în faţa scenei, în picioare]
Mi-am dat seama de un lucru. Pare-se că suntem greşelile noastre. Aşa multe sau puţine cum sunt, greşelile ne reprezintă cel mai mult, chiar mai mult decât muzica pe care o downloandăm de pe net şi o ascultăm în căşti sau alegerile la care ne gândim o sută de ani până să le facem. Ştii de ce? M-am gândit. Pentru că greşelile noastre sunt imediate, nimeni nu-şi prevede greşelile, oricât ar încerca. Sunt părţi din noi pe care nu o să le putem controla în veci şi-n pururi, dar ne arată aşa de bine cum suntem. Eşti de acord cu mine că e foarte trist, nu? Gândeşte-te că dacă am fi fost altfel şi ne-am fi văzut dinainte greşelile, nu se întâmpla asta şi multe altele. Nu picam nici la geografie, ai mei ar fi fost lângă mine acum [emoţionat] şi mi-ar fi spus: Băi, Alex, băi, doar ţi-am zis să nu mai faci aşa. Pentru că, chiar dacă ne convine sau nu, ei sunt singurii care ştiu dacă ceea ce facem e bine sau nu. Dar, din păcate, unii nu îi iau. Şi ştii ce fac? Tocmai ăia fac greşeli cu duiumul, multe tare şi... şi ştii, te întreb de ce? că eu asta vreau să îmi explici. Eu, care de când mă ştiu o am doar pe sor-mea, nu mi-ar fi fost mai uşor? Poate chiar nu aş fi făcut prostia asta dacă mama ar fi fost lângă mine! Să îmi spună că aşa ceva nu se face, că nu e bine. Sau tatăl meu să-mi fi spus. Măcar de-ar fi fost unul dintre ei. Măcar unul. Să fie acolo unul, atât, atât ar fi fost de ajuns. Şi sunt sigur că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Dacă îmi spui de ce, uite, promit că-mi trece. Mă liniştesc, nu am să mai tremur şi am să mă concentrez, poate dau din nou examenul şi mă fac actor. Dar până atunci, am să-mi rup mâinile astea şi am să mă gândesc încontinuu la tot ce s-a întâmplat şi am să-mi agăţ undeva de vârful minţii întrebarea asta. De ce?
[heblu] [se află în public]
Andreea avea 7 ani, un păr aşa de frumos şi mai era şi blond pe deasupra. Când am văzut-o prima dată, era întinsă, fără răsuflare şi firişoare de sânge i se scurgeau pe faţă. Era murdară, plină de pulbere, dar în continuare era frumoasă. Şi părul ei la fel, chiar dacă era încâlcit de sânge şi praf.
Singurul lucru care îl avea Andreea în buzunare era o poză, o poză cu mama ei, o femeie durdulie, care îi trecea cu pieptenele prin păr. Pieptenele ăla era cu ele în maşină. După ce s-au luat probele, pieptenele era al naibii de intact, niciun dinte nu i se smulse. E păcat, e tare păcat, nu-i aşa? Câte n-ar fi dat Andreea, sau mama ei durdulie, ca măcar una dintre ele să supravieţuiască în locul nenorocitului de pieptăn. Şi pieptenele ăla a supravieţuit, chiar nu îmi vine să cred. De ce? Spune-mi, te aud, spune-mi de ce? Mi-ai spus acolo că toate au un rost în viaţă, că se întâmplă cu un motiv. Ţi se pare că ăsta o să devină primul pieptene zburător sau ce? Că fata aia a murit, împreună cu mama ei şi cu tac-su, ca să vedem noi pieptenele ăsta, cum piaptănă singur. Măcar dacă dispărea şi el, dar trebuia să-l văd eu, acolo, la secţie, să mi-l înfigă ăia în faţă şi să îmi strige în urechi să-le spun ce ştiu că s-a întâmplat. Să aflu de Andreea, de tatăl ei, de mama ei, de tot.
Ce-mi zici? Eu cred că cel mai bine ar fi să lămurim totul acum. Să-ţi mai zic? Când am ajuns la secţie, trebuie să îţi spun că tremuram tot, din toate încheieturile, iar ăia de acolo mi-au spus în faţă că, uite, o fată, un bărbat şi o femeie. Şi că Tudor, la fel, era şi el la fel. Mort. Şi ce crezi? M-am gândit la Ileana prima şi prima dată. Mi-am închipuit că Andreea putea fi Ilenuţa şi că eu am fost de vină pentru absolut tot. Tremuram din ce în ce mai tare. Se făcuse parcă atât de frig şi tot ce voiam era să plec de acolo şi să uit naibii de tot! Prima oară eram mic, mititel, nu puteam înţelege foarte bine, mi se părea că am să pun capul pe pernă şi dimineaţă ei vor fi din nou lângă mine, că în seara aia au fost prea ocupaţi să dea pe acasă. Dar acum era altceva. Am fost târât la secţie şi mi s-a scuipat totul în faţă pentru că nu mai eram un copil şi lucrurile stăteau altfel. Pentru că era vina mea. După aia, mi-am dat seama de tot. Că se repetase. Că de fapt, femeia aia şi bărbatul ăla erau ai mei, care tot treceau prin acelaşi şi acelaşi vârtej incontrolabil. Ar putea fi aşa, nu? Închipuieşte-ţi doar. Andreea este Ileana, iar cei doi părinţi, cei doi părinţi ar fi ai noştri, doar li s-au schimbat chipurile, atât. Dar ei sunt părinţii noştri, ar putea fi. Şi că de fapt, Tudor mi-a omorât părinţii! Da, bărbatul şi femeia aia erau părinţii mei. Şi eu, Dumnezeule, pentru că nu am zis NU, i-am, i-am, s-au dus de mâna lui Tudor, Dumnezeule! Şi că de fiecare dacă când trăiesc, ajung aici, când nu mai rămâne absolut nimic din ei. Dar ştii ce? Măcar data trecută scăpase sor-mea. Acum fata asta, Andreea, nici ea nu mai era decât absolut nimic. Şi e vina mea! De mâna mea! Şi de ghinionul meu! Pentru că nu am ştiut să zic nu, să-i zic nu lui Tudor.
Iar din toată treaba asta, din tot sângele ăsta scurs pe şosea, m-am ridicat doar eu. Pentru ce eu? Dintre toţi, eu! Putea la fel de bine să trăiască Andreea, era aşa mică şi avea atât de multe înainte. Dar nu, de ce nu, hai să trăiască Alex! Că o fi ceva de capul lui! Sau de ce nu să-i legăm de gât altă nenorocire şi să se plimbe cu ea, aşa pe străzi şi să zâmbească lumii şi să spună recunoscător că doar el a trăit. Şi că de mâna lui au murit alţi 4 oameni. Să fie mândru de asta, nu?
Oricine altcineva ar fi putut mai mult decât mine, asta trebuie să recunosc. Andreea sigur ar fi putut. Buclele alea blonde promiteau ceva lumii. Eu nu promit nimic pentru că nu pot altceva decât să fiu mână în mână cu necazuri. Iar asta ce înseamnă? Crezi că am un scop? Eu asta tind să cred, pentru că sunt singurul care a supravieţuit. Scopul meu... Să-mi caut scopul, asta încerc. Să înţeleg de ce sunt singurul şi de ce oamenii ăia au murit în locul meu, cu ce preţ. De ce sunt aici, te rog explică-mi!! Fă ceva, fă-te vrăjitor, citeşte-n stele, numai să îmi spui! Să îmi spui de ce au murit în locul meu. De ce trăiesc şi de ce sunt aici. ATÂT! [nervos]
[urcă pe scenă]
[liniştit] Eu ştiu că toată lumea are unul şi-mi imaginez că nu sunt în zadar. Şi mai cred că mulţi dintre noi ne gândim la asta şi cred că ne doare foarte mult să nu ştim ce să facem mai departe, mai ales seara, când punem capul pe pernă după ce-am văzut vreun film. Da, după ce-aţi văzut Marfa şi banii, v-aţi culcat liniştiţi? Aţi văzut Marfa şi banii, nu? Atunci vi-l povestesc eu. Era un tip, voia să-şi facă supermarket şi mă rog, este trimis de alt tip să aducă nişte marfă din alt oraş. Na, tipul ce să facă? Şi-a chemat un prieten, prietenul a venit cu gagică-sa şi au plecat. Pe drum nişte tipi, alţi tipi, într-un fel vor să îi saboteze, sunt gangsteri, au pistoale, tot tacâmul şi îi împuşcă pau-pau. Mă rog, ei nu mor şi reuşesc să aducă marfa aia. Dar pe drum văd un accident, se duc să caşte ochii şi ce să vadă? Maşina aia care îi urmărise, iaca, gangsterii erau kaput. Eu am văzut filmul ăsta cu câteva seri înainte de accident, eram cu sor-mea acasă şi a zis că-i la liber pe net, dar nu l-am uitat şi mi-am adus aminte imediat de el. Şi m-am întrebat din nou, de ce. M-am gândit la mine şi la ceilalţi. Care a fost motivul pentru care s-a întâmplat. Eu am supravieţuit, înţeleg asta cel mai bine, dar în acelaşi timp, mă întreb şi întreb de ce şi de ce.
[se aşază pe canapea]
Dacă Tudor ar fi învăţat lecţia aia în plus, n-ar fi picat ca şi mine, poate s-ar fi angajat şi s-ar fi dus frumos la un supermarket să scaneze seminţe în loc să-i ardă de excursii de pe o zi pe alta Dumnezeu ştie unde! Ar fi stat toată ziua în supermarket şi ar fi venit prea târziu şi prea obosit acasă ca să se mai gândească dacă se va plictisi sau nu a doua zi şi dacă, uite, n-ar fi potrivit să cumpere câte ceva şi să o în drum spre mare, zăpăcit aşa cum e. Iar ceea ce este cel mai rău... Părinţii mei au fost ucişi de un teribilist, un beţivan, iar mai târziu am aruncat cu tot noroiul în el. Iar acum, da, Tudor a fost un beţivan. Şi acum nu ştiu.... Să arunc cu noroi în el, în Tudor? Ce ar fi? Că până la urmă, Tudor este cel mai mare dintre vinovaţi. Dar cum să fac asta dacă nu mai este nimic, nimic, nimic.... din el?!
Eu zic că până una alta, până să mă mai zgudui o dată şi să zbor la 20 de metri, să ne găsim toţi un scop. Chiar şi tu, cu toate că aş spune şi aş striga tare că scopul tău este să mă ajuţi. Şi chiar să ne gândim pentru ce a murit Tudor şi care a fost rostul lui în viaţa asta. Haide! Chiar nu vreau să se mai întâmple din nou. Nimănui. Şi vreau din tot sufletul să fac să nu se mai întâmple, pentru că doare foarte tare şi n-ai idee încotro să mergi şi ce să faci. Pentru că îţi este pur şi simplu luat tot, tot ce aveai înainte. Dar se aşteaptă să devii altcineva după, să o iei de la capăt. Nu se poate aşa ceva, trebuie să se ştie că nu se poate.
Cel mai bine ar fi fost să plec şi eu atunci. Să nu mai rămână niciunul dintre noi. Să nu mai fie nevoie să stau aici, să-ţi povestesc toate astea şi să mă gândesc de ce am rămas eu. Ştiu, mi-ai spune că este incredibil de uşor să renunţi şi da, întocmai. Poate dacă Andreea ar fi supravieţuit, ar fi făcut mai multe decât pot face eu, şi sunt sigur de asta. Dar din păcate, eu sunt aici şi trebuie să găsesc un motiv pentru asta.
Tudor şi cu mine făcusem un fel de promisiune că după ce se termină şcoală o să mergem la mare, ştii, să vedem mare şi să ne distrăm. În dimineaţa asta, în primele după examen, mă sună şi îmi spune că are chef acum să plece, că nu-i mai vine să rămână o secundă în casă. Vrea să bea ceva înainte şi, ştii tu... Cred că s-a certat cu ai lui pentru că picase. Este nervos, dar în acelaşi timp foarte vesel, adică este tulburat, ce să mai. Îi spun că nu vreau, că eu nu fac de astea, dar mă ameninţă cu promisiunea. Că ce fel de prieten sunt eu dacă nu îmi respect promisiunile?! Normal că nu pot să mă împotrivesc. Mi-ar fi plăcut şi mie să vin, dar nu sunt de acord să iasă la terasă înainte. El bea puţin, şi eu cu el, pentru că nu pot să-l refuz, dar este foarte puţin, nu are ce se să întâmple de la atât. Sor-mea mă tot bătea la cap să stau acasă, că nu suntem niciunul bine, dar ea mereu face aşa şi e prea grijulie şi nu o ascult, iarăşi se bagă în viaţa noastră şi încearcă prea mult să, nu ştiu, să ne îmi fie mamă, cred. După aceea, plecăm, ne urcăm în maşina lui şi o luăm direct spre Constanţa. Tudor este foarte distrat şi agitat. Tremură puţin şi din mâini şi murmura întruna. Eu fac glume şi el râde. Minunat! Este foarte zgomotos, hornăie din nări şi tot îşi trece cu mâinile pe la nas nebuneşte. Râde şi vorbeşte întruna, chiar întruna, nu tace o secundă. Nu ţine volanul bine, pot să văd că-l răsuceşte haotic şi se chinuie să-l ţină drept. Îl rog să mă lase pe mine, dar nu vrea. Este atât de multă gălăgie... Mai şi dă drumul la radio. Are un aparat stricat, îl rog să-l închidă pentru că nu poţi asculta ceva fără să te înţepe în urechi zgomotul. Se răsteşte la mine şi îmi zice să tac. Nu pot să îi spun nimic. Ce să-i spui? Că e nebun? Că vreau să mă dau jos? Vreau, m-aş da imediat, dar nu pot. Cum să pot? Nu pot face nimic. Uşile sunt închise şi noi ne mişcăm. Tudor conduce bezmetic, ne zguduie în toate părţile. Este atât de agitat Tudor... Murmură, cântă, conduce, se freacă pe faţă cu degetele înroşite de la cât de strâns ţine volanul, dar pe care nu-l poate ţine drept. Îmi dau seama că îmi este frică, foarte tare. Habar n-am ce să fac... Accelerează puţin mai târziu şi ceva negru se apropie atât de repede de noi şi aud doar un scârţâit lung...
[heblu]
Caroseria trosneşte peste noi. Se aude ca şi cum s-ar fi dărâmat peste noi toată greutatea lumii, vorbesc atât de serios... Este atât de grea şi mi se lăsă peste spate. Îmi simt faţa roşie şi umedă, îmi arde, este foarte fierbinte şi ochii mă ustură. Plâng şi nu ştiu ce se întâmplă. Încerc să îmi ridic bărbia din pământ, dar sunt atât de greu şi mă simt ţintuit de pământ. Îmi adun toată forţa în braţe şi simt sub mâna mea ceva cald şi moale. Îl înşfac între degete şi îl trag după mine de sub caroserie, în lumină. Este o lumină blândă, de vară. Este braţul lui Tudor, cald şi moale. Dar este pătat, murdar şi lipicios. Îi trag şi restul corpului şi îi privesc faţa, căutându-i ochii. Ochii ăia care mi-au spus să tac, că nu ştiu ce vorbesc. Nu mai este el. Este acoperit de murdărie şi nu se mişcă, deloc, deloc. Îi dau drumul şi sunt atât de speriat. Mă târăsc pe pământ, nu mă uit o clipă în spate şi continui să mă târăsc până când cineva mă prinde de la picioare, înşfăcându-mă tare de pulpe. Ţip şi sunt atât de speriat. Şi e întuneric afară, nu mai e lumină, e întuneric şi ochii mă ustură şi lăcrimează. Mă trezesc după la marginea drumului, sunt murdar, atât de groaznic mă simt. Sunt acoperit de o pătură aspră, care mi se lăsă pe umeri şi mă face să îmi ţin capul aplecat în jos. Şi... mi se lăsă pe suflet. ştii tot ce ştiam că se întâmplase. Se lăsa absolut tot peste mine. Sunt atât de greu şi de murdar!
Maşinile claxonează întruna, trec în vârteje pe şosea. Sunt mulţi oameni adunaţi împrejurul meu, agitaţi, se mişcă într-un du-te vino oribil, le strălucesc hainele în întuneric şi se îmbrâncesc, se dau la o parte, suspină, vorbesc între ei şi strigă unii la alţi câteodată, atât de tare şi mă face să mă simt atât de pierdut. Le spun că mă cheamă Alex şi că nu am vrut. Este multă gălăgie, forfotă, parcă aud şi plânsete, încărcate de sughiţuri. Se mişcă în toate părţile dar pe mine mă lasă pierdut, la marginea drumului. Ameţesc şi mă trezesc mult mai târziu, dar mă simt la fel şi continui să fiu atât de greu şi de murdar, încât este înspăimântător să pot continua aşa. Nu mai sunt acolo, la marginea drumului, cu pătura peste umerii şi neştiind dacă inima îmi mai bate sau dacă totul este real sau nu. Sunt pe un scaun într-o cameră întunecată şi în care bâzâie o muscă. Zboară în jurul capului meu şi nu îmi dă pace. O plesnesc şi am ochii în pământ şi plâng şi tremur nenorocit din umeri. Tot sunt murdar. Îmi este frică că voi fi atât de murdar şi greutatea asta mă va duce la fund într-o zi, poate chiar mâine, sau mă voi strădui să înaintez aşa pentru totdeauna, până când voi fi prea murdar şi obosit. Pentru că este mult, mult prea mult şi nu cred că voi reuşi vreodată să o smulg din mine, oricât de tare mi-aş înfige degetele în carne şi aş striga Iertare, îmi pare rău! În faţa mea este un bărbat, vorbeşte cu mine încet, dar nu îl aud. Nici nu vreau să-l aud! E doar musca care bâzăie şi care nu se opreşte din zburat. Tremur şi printre lacrimi, nu mă gândesc la nimic altceva decât la drum, la oamenii de acolo, la maşină şi la Tudor. Nu ştiam, nu puteam să-l opresc, îmi pare rău. Îmi pare rău, Andreea. Îmi pare rău, mama şi tata. Ştiţi că vă iubesc atât de tare şi nu am vrut, nici Tudor nu a vrut. Iar sor-mea, te rog să ai grijă şi păzeşte-ne părinţii. Nu vreau, ştii că nu vreau să ni se mai întâmple nimic. Iartă-mă. Iartă-mă. Nu, nu am vrut să facem nimic, dar te rog din tot sufletul! Fă cumva să mi se ducă toată murdăria, pentru că începe să doară şi nu trece. S-a înfipt în mine şi vă simt pe toţi cum vă uitaţi la mine şi mă simt atât de nenorocit. Nu, nu am vrut! Te rog! Mă simt aşa murdar şi ştiu că nu am să mai scap vreodată de aici pentru că trebuie să existe o constantă în viaţa fiecăruia şi pe zi ce trece mi pare că asta, murdăria asta lipită de mine, este constanta mea. Dar nu vreau, mă auzi? Nu vreau! Nu vreau!
[se află în public]
NU VREAU
Nu vreau
Nu vreau
Nu vreau...
[pe scenă]
Gata, mai este? A trecut o oră? Pe carnetul meu aşa scrie, că o oră ţine şedinţa. [citeşte de pe un carnet scos din buzunar] Şedinţa săptămânală ţine o oră. După ce ţi-am spus toate astea, o să poţi face ceva? Ah bine, deci după o perioadă. Cam cât? Nu ştii, bine. Eu doar tremur şi îmi este frică de ce este înainte. Atât, în rest sunt complet sănătos. Mă bucur că eşti de acord. Aşa şi cât costă? 50 de lei trebuie să-ţi dau. Nu? Cam mult, dar fie, ia de aici.
[dă să plece de pe scenă]
Aşa, mă gândeam, dacă nu eşti ocupat cândva să ne uităm şi noi la un film, dacă n-ai văzut Marfa şi banii, chiar uite, îl am copiat pe un CD...
[se pierde şi iese de pe scenă]
SFÂRŞIT