Noi şi Orientul arab

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Nadia Anghelescu (n. 27 aprilie 1941, Hărţăgani, jud. Hunedoara) a absolvit liceul la Carei şi Facultatea de Filologie (arabă-română) la Universitatea din Bucureşti (1962). Doctor în filologie (1971) cu o teză de lingvistică. De la terminarea studiilor pînă la pensionare a fost cadru didactic al Facultăţii de Filologie (apoi de Limbi Străine) din cadrul Universităţii din Bucureşti: profesor (1991), şef al Catedrei de Limbi Orientale (1977-1994), director al Centrului de Studii Arabe al Universităţii (1994-2009). A predat cursuri de antropologie lingvistică arabă la Institutul Pontifical de Studii Arabe şi Islamologie de la Roma (1991), la Collège de France din Paris (1992), la Ecole Normale Supérieure din Paris-Fontenay-aux-Roses (1999) şi la Université Lyon III "Jean Moulin" (2001-2002).

A publicat zece volume, între care Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă (1986; tradus în Italia - Silvio Zamorani, Torino, 1993 - şi Franţa - L'Harmattan, Paris, 1995, reeditat în 1999 şi 2002), Orientalistica şi dialogul culturilor (în arabă, Sharjah, 1999), La langue arabe dans une perspective typologique (2004).

De aceeaşi autoare, la Editura Polirom au mai apărut Identitatea arabă. Limbă, istorie, cultură (2009), Mic jurnal cu amintiri (2013) şi Introducere în islam (2014).

De-a lungul istoriei, arabii au avut o contribuţie esenţială la dezvoltarea ştiinţei şi culturii mondiale. Volumul Nadiei Anghelescu oferă o panoramă asupra acestei civilizaţii care la un moment dat se întindea din Spania şi Africa de Nord pînă în Egipt, Siria şi vechea Mesopotamie. Studiile referitoare la identitatea, limba şi literatura arabe se împletesc cu cele care tratează rolul orientalisticii în cunoaşterea Orientului arab, stereotipurile privind islamul şi lumea arabă, dialogul dintre Orient şi Occident, islamul şi creştinismul. Într-un moment în care, atît în Est, cît şi în Vest, mulţi se lasă pradă resentimentelor, e bine să nu uităm, ne îndeamnă autoarea, "ce au adus arabii civilizaţiei universale, ce au putut să construiască: nu numai cetăţi, ci şi o mare cultură, o mare literatură".

Din cuprins: La originile identităţii arabe / Orientalistica, pentru şi contra / Orientaliştii, denigratori ai Orientului? / Netraductibil şi netradus în traducerile din limba arabă / Incursiuni în literatura arabă: teme şi figuri / Despre iubire, în Spania cucerită de arabi / Iubirea în metafore arabe.


De multă vreme mă gândesc să fac un mic inventar al stereotipurilor care şi-au făcut loc la noi (câteodată nu numai la noi, ci în lumea occidentală în general) în legătură cu islamul şi cu musulmanii, în legătură cu lumea arabă şi cu arabii, în legătură cu relaţiile dintre toate acestea. În momentul în care am început să scriu mica Introducere în islam, apărută în 1993 la Editura Enciclopedică, îmi propusesem chiar să încep prin a spune ce nu este islamul, lucru la care am renunţat, în parte, pentru că nu cred că definiţiile negative sunt mai utile celor care încearcă să utilizeze corect conceptele decât sunt listele de "greşeli" posibile într-o limbă străină celui care nu şi-a însuşit bine regulile de utilizare a elementelor limbii respective. Dar, ca să merg mai departe cu această comparaţie, toată lumea ştie că este mult mai greu să înveţi bine o limbă după ce ai început prin a o învăţa prost, la fel cum ştim cu toţii că este greu să renunţăm la clişeele comode de gândire pentru a ne aventura în spaţii necunoscute.

Cred că trebuie să încercăm să conştientizăm automatismele noastre de gândire (la asta mă refer aici atunci când vorbesc despre stereotipuri) şi să ne dezvăţăm de un limbaj care ne împiedică să înţelegem corect, atât de corect cât se poate, o realitate de însemnătatea islamului, un fenomen prezent pretutindeni în zilele noastre şi cu care suntem confruntaţi nu numai prin intermediul presei, ci şi prin contactele directe cu musulmanii mai vechi şi mai noi.

Aşa cum spuneam şi cu alte ocazii, până mai ieri pentru noi turcii erau musulmanii prin excelenţă: cronicarul zice despre Mihnea Vodă că "s-a turcit", nu că a trecut la islam, iar ceea ce lumea numea "obiceiurile turceşti" privind căsătoria, rugăciunea, postul erau de fapt practici ale islamului. După eliberarea unora dintre actualele ţări arabe de sub dominaţia otomană şi, mai recent, după eliberarea lor de sub dominaţia engleză sau franceză şi după "boomul petrolului", lumea arabă a început să apară în plină lumină a istoriei: pentru unii dintre noi, ca şi pentru mulţi alţii din Europa, musulmanii erau sinonimi cu arabii.

Este adevărat că religia islamică îşi are leagănul în Peninsula Arabă a secolului al VII-lea, dar nu trebuie să uităm că ea s-a extins chiar în secolul de după apariţia sa până dincolo de graniţele Chinei, în Orient, şi până la graniţele Franţei, în Occident, şi că, după ce şi-a redus întinderea o vreme, ea a cunoscut o nouă expansiune prin turcii otomani - spre Asia, mai ales, dar şi spre zonele noastre, în sud-estul Europei. Aşa cum în perioada dominaţiei arabe islamizarea unor teritorii s-a produs fie prin aşezarea unor triburi arabe în teritoriile respective, fie prin trecerea la islam a unora dintre locuitorii lor, şi în perioada dominaţiei otomane islamul se extinde fie prin populaţiile turcice aşezate în noile teritorii, cum este, de pildă, cazul musulmanilor turci şi tătari aşezaţi în Dobrogea, fie prin islamizarea unor populaţii locale, cum este cazul musulmanilor din Bosnia. Că nu există o afinitate specială a unor populaţii pentru islam o dovedeşte şi faptul că o parte a ţiganilor locuitori în România este musulmană, pe când o altă parte, cea mai mare, este creştină, cum o dovedeşte şi faptul că unii dintre musulmanii mai noi din România sunt români, tot aşa cum în Franţa găsim şi musulmani francezi, nu numai imigranţi din nordul Africii sau din alte zone cu populaţii preponderent musulmane.

În perioada primelor cuceriri, răspândirea islamului era adesea însoţită de arabizarea populaţiilor respective, arabizare care însemna în primul rând adoptarea limbii arabe. În secolele de strălucire a culturii arabe (mai ales secolele VIII-XII), limba arabă a fost utilizată şi în mediile intelectuale din ţări care vor renunţa ulterior la utilizarea ei, cum este Iranul. Mă simt îndemnată să repet adesea că limba persană este o limbă indo-europeană (cu puternice influenţe arabe în vocabular, ce-i drept) şi că ea este deci înrudită cu limba română mult mai mult decât este înrudită cu araba, limbă semitică, strâns înrudită cu ebraica. Iranul şi Irakul împărtăşesc aceeaşi religie, islamul (chiar dacă există unele diferenţe, asupra cărora nu este cazul să stăruim aici), dar sunt ţări cu populaţii de origini diferite, cu tradiţii culturale diferite, cu limbi diferite şi, mai mult, având relaţii nu întotdeauna cordiale între ele: toate acestea nu împiedică unele dintre ziarele noastre să le confunde, pornind, probabil, nu numai de la religia lor comună, ci şi de la primele trei litere identice... Pentru unii, iranienii sunt arabi pur şi simplu pentru că sunt musulmani.

În urmă cu mai bine de un an, unul dintre ziarele noastre serioase îl îndemna pe un iranian care comisese nu mai ştiu ce fel de delict să se întoarcă acasă în Arabia lui... Nu numai că acest lucru este imposibil, dar arată încă o dată că pentru unii dintre concetăţenii noştri rasism poate să însemne antisemitism, însă nu şi propovăduirea urii împotriva arabilor, împotriva ungurilor, împotriva iranienilor, împotriva ţiganilor şi a altora. Aceeaşi publicaţie vorbea altă dată despre "o şleahtă de arăboaice cu puradeii lor" care-şi aşteptau soţii la ieşirea din arest. Traduceţi această nefericită formulă în altă limbă şi veţi obţine "un grup de femei de origine arabă împreună cu copiii lor", ceea ce nu sună nicidecum rasist: mie mi se pare că sună rău, foarte rău, foarte "incorect politic". Adaug că turcii, cunoştinţele noastre musulmane mai vechi, şi arabii, cunoştinţe mai noi, sunt şi ei confundaţi uneori: unii se aşteaptă ca aceia care cunosc "limbile arabe" (sic!) să cunoască şi turca, probabil având în minte faptul că limba turcă osmană folosea scrierea arabă, la care a renunţat în epoca modernă, în epoca de avânt a laicismului.

Multe dintre publicaţiile noastre, mulţi dintre cei din jurul nostru folosesc indistinct termenii "islam" şi "islamism". Am publicat la un moment dat în Ararat un articol pe această temă, încercând să arăt că nu este o confuzie fără urmări, căci poate să ne împiedice să înţelegem ce se întâmplă astăzi în lume - în Algeria, de pildă, dar nu numai acolo. Islamul este religia care propovăduieşte credinţa într-un singur Dumnezeu (Allah) şi care afirmă că Muhammad este trimisul lui Dumnezeu căruia i s-a revelat Coranul, o religie născută la Mecca în secolul al VII-lea şi care a impregnat, mai apoi, o întreagă civilizaţie. Sub numele "islamism" sunt cuprinse astăzi o serie de tendinţe, relativ recente, de "purificare" a islamului, toate având în comun propaganda pentru un islam politic. Politic, adică legat de putere, de conducere pe baza principiilor Cărţii, împotriva tuturor inovaţiilor, împotriva tuturor tendinţelor laiciste, împotriva uzurpatorilor, adică împotriva tuturor conducătorilor din ţările musulmane în care islamiştii nu au preluat puterea. Musulmani sunt toţi indivizii care aderă la islam, musulmane sau islamice sunt toate ţările în care islamul este religie dominantă (în majoritatea lor, religie de stat): islamişti sunt indivizii, islamiste sunt grupările care aderă la curentele islamiste şi care pot, eventual, să acceadă la putere pentru a-şi pune în aplicare principiile. La ultimele alegeri din Turcia a câştigat un partid islamist, şi nu islamic, islamiştii din Algeria pun la cale acte teroriste împotriva adversarilor lor care i-au împiedicat să ajungă la putere etc. N-ar fi nici un fel de dramă să adăugăm sau nu sufixul -ism la islam dacă nu ne-am întâlni cu cei doi termeni distincţi în publicaţiile străine şi în traducerile din aceste publicaţii şi n-am risca să nu mai înţelegem nimic din ce se întâmplă în spaţiul islamic sau în legătură cu musulmanii.

Confruntarea dintre islam şi islamism este una în cadrul islamului privit ca religie, dar şi ca civilizaţie născută sub puternica influenţă a acestei religii: victimele confruntării se întâmplă să fie şi creştini, dar cel mai adesea sunt musulmani. Ignorând toate acestea, unele publicaţii din Occident - şi de la noi, prin urmare - cultivă spaima faţă de un islam "fanatic", "agresiv", conceput ca un bloc unitar, rezultat al ignorării diferenţelor care separă nu numai diversele tendinţe în cadrul religiei islamice (secte, fundamentalism şi restul, tradiţionalism şi modernism etc.), ci şi diversele ţări musulmane, cu regimuri politice diferite, cu interese adesea diferite, aflate în sfere de influenţă diferite. Războaie între ţările în care islamul este religie dominantă, alianţe care se fac şi se desfac, organizaţii panislamice multiple, unele durabile, dar şi destule altele cu existenţă efemeră - toate acestea fac din unitatea islamului o aspiraţie care le apare departe de realizare chiar şi unor musulmani.

Pe de altă parte, aceeaşi teamă, aceeaşi psihoză fac diverse ţări musulmane, diverşi musulmani să conceapă un Occident monolitic ridicându-se ameninţător asupra lor. Un Occident văzut ca fiind mult mai creştin decât este, căci altfel cum s-ar confrunta cu religia islamică? Aici, în Europa, mulţi se plâng de desacralizare, de avansarea laicizării; acolo, în ţările islamice, mulţi vorbesc despre noi cruciade pe care Occidentul le are în pregătire. Ideea - lansată cu prea multă uşurinţă aici, în Europa Occidentală - că Occidentul, scăpat acum de vechiul adversar, Rusia şi ţările din blocul răsăritean, îşi va fabrica un nou adversar în islam este luată în serios de destui musulmani.

Am participat în 1995 la o conferinţă internaţională, organizată la Amman, cu tema Musulmanii şi dialogul dintre civilizaţii. Alături de deschiderea către dialog, pe care am observat-o la mulţi dintre cei prezenţi, începând cu prinţul moştenitor al Iordaniei, sub al cărui patronaj s-a desfăşurat reuniunea respectivă, am fost mirată să constat cât de mare era numărul comunicărilor care se refereau la confruntare, care aveau în titlu ideea de confruntare a islamului cu Occidentul. Unii dintre cei pe care i-am întrebat în legătură cu această prezenţă obsesivă a cuvântului "confruntare" şi a ideii de "confruntare într-o conferinţă consacrată dialogului" au justificat-o prin predispoziţia agresivă a Occidentului faţă de islam: o reacţie deci, teama justificată de necunoaştere, cum teamă justificată în mare măsură de necunoaştere este şi cea pe care o răspândesc publicaţiile alarmiste din Occident în legătură cu pericolul islamic.

Am primit de curând o invitaţie la un colocviu pe care îl organizează la Paris revistele Confluences Méditerranée şi Cultures et Conflits, cu o temă anunţată sub titlul La peur de l'autre. Dépasser la confrontation Islam-Occident. N-am să fiu la dezbaterea respectivă, dar mă simt solidară cu spiritul care pare s-o domine. Este vorba, după câte înţeleg, de a depăşi teama, de a cunoaşte şi a înţelege mai bine tot ce se întâmplă astăzi în lumea islamului şi în raporturile noastre cu aceasta. Mărturisesc şi că articolul de faţă a fost stimulat de titlul comunicării lui Paul Balta, istoric şi ziarist: Stéréotypes et réalités du monde arabe.

Cred că sunt multe stereotipuri, multe prejudecăţi în Occident în legătură cu islamul şi lumea arabă: ne întâlnim cu ele la tot pasul şi mă tem ca aceia care ar trebui să fie sensibili la ele să nu le lase să treacă neobservate, fie din sentimentul zădărniciei, fie ca să nu rişte acuzaţia de partizanat în favoarea islamului, cu care eu m-am întâlnit nu o dată.

Dar stereotipurile de partea cealaltă? "Occidentul corupt", "Occidentul aservit banului", Occidentul cu porniri imperialiste, pus să dărâme islamul, înfricoşat de ascensiunea acestuia, de forţa lui extraordinară de seducţie? Un ziar din Golf ne anunţa încă din titlul unui articol că secolul XXI va asista la prăbuşirea Occidentului. În scurtul răgaz care i-a mai rămas, Occidentul - unii occidentali - încearcă să înveţe, să afle cât mai multe despre lume în general, despre islam în particular, şi de aceea umple librăriile cu publicaţii dintre care unele nu numai informează, ci fac de-a binelea propagandă în favoarea islamului. Ca să putem vorbi despre dialog, despre dialog între religii, între civilizaţii, între oameni, trebuie să manifestăm cu toţii aceeaşi dorinţă de a dialoga, aceeaşi dorinţă de a-l cunoaşte pe celălalt. Spus pe scurt, aşteptăm să vedem în librăriile din ţările musulmane lucrări despre Occidentul adevărat, divers, lucrări care să explice forţa de atracţie a acestuia pentru tinerii orientali (dintre care unii ne vorbesc despre putreziciunea Occidentului din chiar inima acestuia), despre civilizaţia occidentală, despre creştinism şi despre creştini. Cunoaşterea reciprocă ar putea fi leac pentru "stereotipie", definită de Larousse drept "automatism exagerat observat la psihopaţii sau la nevropaţii care repetă continuu aceleaşi gesturi şi aceleaşi cuvinte".