Nicolae Coande: Cum e să câştigi un concurs la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" Craiova, iar apoi, la scurt timp, să faci un rol principal într-un spectacol, Iluzii, apreciat de critică şi de public?
Vlad Udrescu: Experienţa mea ca actor a început cu ceva timp înainte de câştigarea concursului la Craiova şi sunt, oarecum, obişnuit cu scena şi cu decodificarea partiturilor teatrale datorită teatrului independent. Probabil că dacă nu aş fi beneficiat de această experienţă în prealabil, nu reuşeam să îmi construiesc rolul în felul în care l-am construit şi, cel mai probabil, nu aş fi câştigat concursul de angajare. Încă o dată s-a dovedit, cel puţin în cazul meu, că experienţa e decisivă pentru activitatea mea teatrală. Mă bucură enorm că spectacolul a fost bine primit atât de public, cât şi de critică, deşi încerc să mă bazez mai puţin pe asta şi să îmi văd de muncă. Faptul că am câştigat acest concurs mi-a confirmat faptul că munca depusă până acum în domeniu a dat roade şi mă bucur că mi-am câştigat acest privilegiu de a juca la un teatru cum e Teatrul Naţional Craiova şi de a lucra cu o trupă deschisă şi creativă.
N.C.: Ce fel de "iluzii" ţi-ai făcut în anii adolescenţei, astfel încât ai ales să joci pe scenă, în faţa oamenilor?
V.U.: Deşi sunt o fire introvertită şi sufăr de timiditate uneori, încă de mic spuneam că îmi doresc să fiu actor sau... preşedintele ţării. Ştiinţele politice la vremea aceea erau prea departe de mine, aşa că a rămas actoria. În liceu, m-am hotărât că voi da la actorie pentru că făcusem parte din trupa de teatru francofon şi mi-am spus că actoria e singurul lucru care îmi face cu adevărat plăcere. M-am gândit atunci că ar fi foarte frumos şi comod, şi distractiv să fac asta toată viaţa; aveam să aflu mai încolo că viaţa de actor e lipsită de recompense financiare până la absurd şi că e o profesie pe cât de nesigură şi iluzorie, pe atât de fascinantă şi înălţătoare. Am dat apoi admitere la Bucureşti şi la Târgu Mureş, cu intenţia de a mă asigura să fac această meserie, iar întâmplarea a facut să intru la ambele facultăţi. Locuind deja la Târgu Mureş, am ales Bucureştiul pentru nou şi pentru diversitate - şi bine am făcut.
N.C.: Ţi se pare că munca din anii de studiu a dat roade în momentul în care te confrunţi cu scena sau e doar o etapă? Crezi că dinamismul presupus de rolurile şi exigenţele unui spectacol profesionist necesită achiziţionarea de noi partituri, poate o nouă "filosofie" de viaţă?
V.U.: Este evident că munca anilor de studiu este o etapă. O etapă plină de provocări şi descoperiri. Din păcate, am constatat, ca absolvent al unei facultăţi de teatru, că am iesit destul de nepregătit de pe băncile facultăţii, în sensul mijloacelor de expresie. Când am ieşit din facultate nu ştiam să îmi folosesc corect vocea, nu aveam abilităţi de mişcare scenică şi nici nu am reuşit să îmi folosesc deplin potenţialul creator. Ştiam doar să învăţ un text şi să îl interpretez mai mult sau mai puţin bine. Nu am fost inspirat, de exemplu, să îmi scriu singur un text sau să construiesc un one-man show sau să îmi lărgesc orizontul artistic şi să nu mă rezum la ceea ce se înţelege astăzi prin a fi actor (adică a interpreta mai bine sau mai prost diferite texte). Aceste lucruri le-am deprins în timp, odată cu experienţa pe care m-am îndârjit să o capăt în teatrul independent. Dar aici e şi vina sistemului educaţional din facultăţile şi universităţile de profil care scot absolvenţi nepregătiţi pe banda rulantă (65 de absolvenţi anual, ieşind numai din UNATC, fără a lua în calcul universităţile private, şi asta numai în Bucureşti), care sunt, evident, prea numeroşi pentru a fi cooptaţi în teatre şi prea puţin pregătiţi pentru a face faţă la o concurenţă atât de numeroasă. Deşi am făcut parte dintr-o promoţie bună, nu mi-a fost deloc uşor să răzbesc să-mi fac meseria. În concluzie, situaţia pentru un tânăr absolvent este una problematică, plus că în general teatrele româneşti decid să nu investească în tineri; faptul că Teatrul Naţional din Craiova, prin programul lui, investeşte în tineri (în special regizori şi scenografi...) şi în potenţialul lor este o raritate pentru teatrele din ţară şi mai ales pentru cele din Bucureşti. Declaraţii publice de genul "susţinem tinerii" se fac adesea, dar practic nu prea se întâmplă nimic în acest sens. Cât despre roluri, ele reprezintă o provocare pentru orice actor, iar rolurile pe care care le-am făcut bineînţeles că au contribuit enorm la dezvoltarea mea personală şi unele mi-au şi influenţat "filosofia" de viaţă.
N.C.: Cum a fost munca de echipă la Iluzii, alături de colegii tăi mai experimentaţi?
V.U.: Extraordinară. A fost un mare privilegiu să lucrez în această echipă şi mă bucură faptul că primul proiect pe care l-am făcut în teatru a fost în compania acestor oameni minunaţi. Romaniţa Ionescu, Cătălin Băicuş şi Ioana Manciu sunt nişte actori şi parteneri extraordinari şi deschişi, de la care ai ce învăţa şi alături de care poţi comunica sincer. Seriozitatea cu care Romaniţa îşi construieşte rolurile şi deschiderea pe care Cătălin o are la lucru, şi nu numai, nu face decât să inspire atât regizorul, cât şi partenerii de scenă. E plăcut întotdeauna de ştiut că într-un spectacol toţi membrii echipei "trag la aceeaşi barcă" şi se manifestă ca un tot unitar şi nu ca individualităţi.
N.C.: Pentru unii actori, experinţa de lucru cu fiecare regizor poate fi traumatizantă, pentru alţii, dimpotrivă, poate fi o sărbătoare. Înclin să cred că Bobi Pricop posedă tactul şi inteligenţa artistică necesare pentru a dezvălui spiritul actorului în ceea ce are el mai bun şi sănătos. Îmi poţi povesti cum a decurs întâlnirea cu el?
V.U.: Pe Bobi Pricop îl ştiu încă din UNATC şi am admirat mereu spectacolele lui. Îmi place pentru că are curaj să experimenteze şi să se joace. A fost o mare bucurie să lucrăm, şi am colaborat foarte bine şi eficient împreună. Apreciez opţiunile lui repertoriale şi am încredere în alegerile lui - în plus, e un regizor care lucrează relaxat şi în faţa căruia nu ţi-e frică să greşeşti.
N.C.: La premieră - dar poate şi la spectacolele curente - presiunea publicului poate fi inhibantă sau, din contră, foarte motivantă. Cum resimţi întâlnirea de fiecare dată cu "marele tăcut" care critică nemilos din penumbra sălii de spectacole?
V.U.: În primul rând, probabil, publicul nu e nici chiar atât de "tăcut", pe cât ne-am dori uneori să fie, şi nici nu prea critică "nemilos" din penumbra sălii (şi nu o face cel mai adesea din cauza lipsei de repere). Publicul e mult mai deschis şi mai inocent decât credem noi şi de la această idee plec când urc pe scenă; îmi iau publicul partener, nu îl privesc niciodată ca pe o autoritate care mă critică. Privesc teatrul mai degrabă ca pe un schimb de energii decât ca pe o serbare la care trebuie "să faci frumos". E adevărat că mi-a luat ceva timp până să mă eliberez de presiunea publicului şi a aşa-zişilor "ochi critici", dar asta s-a întâmplat odată ce am înţeles că publicul nu are prejudecăţi şi că el aşteaptă doar să fie condus şi purtat. Totul depinde de fapt de mine, de tehnica şi talentul meu. Doar în anii facultăţii mai simţeam "presiunea publicului", acum publicul reprezintă pentru mine un motiv de bucurie şi de destăinuire; încerc să mă joc şi să comunic autentic cu spectatorii, ca un catalizator al trăirilor personajelor din care publicul e liber să îşi tragă propriile concluzii şi să înţeleagă ce vrea el; şi mai e ceva: încerc să mă raportez la vibraţia publicului din seara respectivă şi la energia pe care o dă el atunci, pe moment. Încerc să reacţionez la public şi la parteneri "aici şi acum", dar pe de altă parte am învăţat greu asta.
N.C.: Ai, desigur, autorii şi regizorii tăi favoriţi. Ce rol ţi-ar plăcea să joci în viitor şi ce regizori ai dori să întâlneşti în cariera ta viitoare?
V.U.: Nu obişnuiesc să îmi fac genul acesta de proiecţii în viitor, aşa că nu "năzuiesc" la regizori sau roluri. Trebuie totuşi să recunosc că am o anumită slăbiciune pentru spectacolele de autor.
Iluzii, de Ivan Vîrîpaev
Traducerea: Bogdan BUDEŞ
Data premierei: 29 mai 2015
Distribuţia: Romaniţa Ionescu, Ioana Manciu, Cătălin Băicuş, Vlad Urdescu
Muzica live: Orlando Buda
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: arh. Andreea Simona Negrilă / Asistent scenografie: George Dulămea
Regia tehnică: Mircea Vârzaru / Maestru de lumini: Dodu Ispas / Sonorizare: George Udrea