Nicolae Coande: Afirmați cu un soi de jubilație amară în debutul cărții Iubire și neiubire de teatru că viața dumneavoastră a stat sub semnul unui permanent entre-deux, acea zonă a intermediarului cu care se ocupă și se definește inclusiv teatrul. Vorbiți, precum Cioran odinioară, de un sentiment al sfîrtecării, acel l'écartèlement pe care gînditorul exilat la Paris îl definea drept naufragiu într-altă limbă. Cel care s-a deplasat de la axa sa nativă pe meridiane străine și a adoptat un alt grai va sfîrși, profețea mizantropul român, prin a-și "schimba identitatea și chiar decepțiile". După atîția ani de metamorfoze, decepții, iubiri, întîlniri și opoziții cine este Georges Banu din spatele lui George Banu?
George Banu: Întrebare dificilă și, dacă aș ști, m-aș opri din drum cum sînt tentat uneori să o fac. Nu pentru că am găsit, ci pentru că sînt obosit să mă confrunt cu aceeași condiție. Cu imposibilitatea de a mă resemna și aceea de a opta pentru o certitudine. Fără îndoială că teatrul însuși e vinovat și condiția mea incertă de "spectator" care îmi impune să mă confrunt constant cu eșecuri "reciclate": acela de actor, de scriitor, chiar de... profesor. Cine sînt nu știu, și cine aș fi vrut să fiu nu știu. Dar poate proba că încă trăiesc provine tocmai din nerezolvarea contradicțiilor, din permanența lor!
N.C.: Ați ajuns la Paris la 30 de ani, în 1973, cu o identitate culturală deja certă și spuneți în Parisul personal. Autobiografie urbană (Nemira, 2013) că acolo ați descoperit și consolidat "focare proustiene diseminate în tapiseria" orașului. Să mai rămânem o vreme în România: ce astfel de "focare" ați lăsat în urmă, în țară, cu gândul poate că nu le veți mai revedea vreodată?
G.B.: "Focarele mele proustiene", ca să citez acest termen puțin pre- țios, se răriseră căci ele erau mai degrabă constituite din prieteni care plecau sau doreau să plece. Între noi deseori vorbeam despre acest gînd, despre această perspectivă... și nu cultivam nostalgii, familiare sau teritoriale, apriorice. "Focarele" mele erau ei, prietenii, și pe ei ani de zile i-am căutat în lume sau așteptat la Paris.
N.C.: Cine erau acești prieteni? Știu că vă pregătiți să scrieți parte a treia a trilogiei Parisul personal în care, așa cum mărturisiți în Parisul personal. Casa cu daruri (Nemira, 2015), veți evoca ceea ce numiți "personajele mele". Sau prindeți aici inclusiv personaje ale unor spectacole care v-au amprentat memoria afectivă și culturală?
G.B.: Din nou, o întrebare ce implică o radicală privire asupra celui ce eram acum mulți ani. Cît de ciudat poate părea, nu eram atașat decît perspectivei de a nu-mi rata viața, de a nu trăda și de a nu împlini ceea ce începusem. Și acest sentiment era comun cercului de prieteni căruia îi aparțineam, chiar dacă nu o împărtășeam între noi explicit. Noi începusem viața altfel decît precursorii noștri și degradarea progresivă a climatului cultural după intrarea armatelor Pactului de la Varșovia în Praga se resimțea zi cu zi. Expresia-cheie pentru a interzice era "în contextul actual" - noi eram solicitați să nu tulburăm, să nu agravăm, să nu periclităm securitatea țării! Ceaușescu impunea, din teama și dorința de nu-și periclita puterea, retragerea libertăților - atunci a fost interzis Iona al lui Sorescu, în regia lui Andrei Șerban, cu George Constantin, atunci o carte de a mea pregătită pentru Editura Eminescu a fost oprită etc.! Totul prevestea sfîrșitul epocii noastre! Și, neliniștiți, ne întîlneam, discutam și asistam la această mutație ce se desena progresiv. "Focarele" mele nu au fost nici locuri - poate "Doi Mai" evocat de curînd ca un loc mitic -, nici de alte posesii, nu mă temeam să mă despart de ele. Prietenii îmi erau aproape și toți ne pregăteam de plecare, unii plecaseră înainte: Andrei Șerban, Radu Penciulescu, Eugen Iacob, Basarab Nicolescu, Costin Miereanu. Apoi au venit Iulian Mereuță, Niky Wolcz, Ivan Helmer, Petre Rado, Virgil Tănase, Mircea Veroiu - ne "înstrăinam" în comun. Știam că nu ne vom despărți și regăsi. Nostalgia plecării nu mă crispa, ci mai degrabă teama perspectivelor, a viitorului. Nu aveam puterea de decizie a lui Eugen Iacob, dar el m-a influențat și m-a convins. Și azi îi mulțumesc... Cîțiva prieteni au rămas în țară, dar distanța nu a afectat relația noastră. Cînd am revenit, ea era intactă: Cristina Corciovescu, Alexa Visarion...
N.C.: Spuneți că ați plecat intuind că Tezele din iulie vor trage oblonul peste libertatea de expresie pe care intelectualii români o savuraseră pînă atunci. Probabil că vremurile erau mai complicate decît putem noi ști azi, dar credeți că dacă N. Ceaușescu rămînea la fel de "liberal" ca pînă atunci nu ați mai fi plecat? Se făcuse artă serioasă și s-a mai creat ceva și ulterior, chiar dacă degradarea vieții artistice, a vieții în general, a fost o evidență. Mă raportez la faptul că azi trăim în libertate, Ceaușescu nu mai e, și totuși românii, inclusiv artiștii, pleacă pe capete. Nu cumva românul dezertează prea repede, atras de miraje (Parisul, oui...), pentru ca mai apoi să găsească explicații pentru lipsa sa de rezistență morală? Ce s-ar întîmpla cu o țară dacă ar pleca toată elita la un moment dat? Ar rămîne doar "poporul" să privească ce s-a creat pînă atunci, un muzeu al agoniei de a fi?
G.B.: Nu am tentat niciodată discursuri generaliste. Noi am plecat, mulți, în prima parte a anilor '70, căci profitasem de o perioadă de temporară destindere și pentru că nu suferisem adînc de rigorile intelectuale precedente, cred că nu eram înarmați, nici pregătiți să rezistăm înnegurării care se anunța. Eu, cel puțin! Mă temeam de ceea ce urma să vină și de ceea ce riscam să devin... Sfaturile nu servesc, în afară de unul: "caută să știi ceea ce îți e ție necesar pentru a te împlini". La 1848, intelectualii, contaminați de revoltele franceze reveneau de la Paris, convinși de misiunea lor, de vocația lor. Acum responsabilitatea destinului național se impune în alți termeni și solidaritățile se 40 constituie diferit; nu atît național, cît individual și generațional. Dar mai ales în funcție de specialități și orizonturi de așteptare. Nici un cineast nu pleacă... toți informaticienii visează California. Nimeni nu poate da lecții. Să-l blamăm pe Brâncuși că a plecat și să regretăm că Pallady s-a întors? Greșelile și împlinirile, în acest domeniu, sînt autobiografice.
N.C.: În splendidul eseu Nocturne (Nemira, 2013) căutați umbra Euridicei ca altădată Orfeu (cu luciditatea oferită totuși de raționalitatea modernilor). Spuneți acolo că vreți să depuneți mărturie pentru modernitatea slăbită, ajunsă la apusul ei, acel moment în care artistul s-a instalat în "noapte", evanescență, într-un nihilism care vestea, iată, postumanul. Mi-a atras atenția o spusă a lui Roland Barthes, citat de Ion D. Sîrbu (un "rămas" care a scris în nopțile sale craiovene cartea despărțirii de Europa), și care a exprimat spre finalul vieții această neîncredere ultimă: "Dar dacă modernii se înșală? Dacă nu au talent?" Bănuiți ce anume l-ar fi făcut pe Barthes să exprime această îndoială puternică și ce anume a încercat să ne sugereze?
G.B.: Barthes a fost asociat unui curent desemnat de un fost elev al sau, Antoine Compagnon, Antimodernii. E un dignostic just în ce-l privește pe Barthes, care a fost pentru Franța un alt Călinescu, nici el receptiv la moderni, cu excepția lui Sorescu. Dar aici intervine distincția necesară între "modernii" care se disociază de tradiție pentru a o "reanima" și "moderniștii" care o exclud pentru a o "îngropa". La "moderniști" efortul de ruptură se afirmă programatic și explicit. La "modern", însă, nu, căci ei fac din arta "reînnoită", și nu din provocare, rațiunea lor de a fi. Grotowski a fost un "modern", așa cum Brâncuși a fost un "modern" și nu un "modernist". Kantor din prima perioadă s-a manifestat ca "modernist" prin happening-uri și instalații scandaloase, dar fără posteritate, pentru a deveni, tîrziu, la sfîrșit de viață, "modern". Și vreau să citez o frază care-mi servește de confirmare: "Cînd am îmbătrînit am părăsit autostrada avangărzilor și am luat-o pe poteca cimitirului." Asta l-a salvat! "Moderniștii" sunt inteligenți - Marcel Duchamp, Tristan Tzara o confirmă - și "modernii" talentați - Matisse sau De Chirico. Singur Picasso le aparține cînd unora, cînd altora. Dar el e unic!
N.C.: Tot în Iubire și neiubire de teatru citați un vechi adagiu: "Dacă vrem să trăim fericiți, trebuie să trăim ascunși". Descartes spunea și el ceva asemănător, deși diferit prin intenție și scop: Larvatus prodeo (Înaintez mascat). De ce ar trebui să ne ferim de a trăi în văzul celorlalți (comuniune), fără a pierde desigur acea privacy pe care o reclamă omul modern, de ce atîta nevoie de mască? Nu cumva omul se teme că-și va pierde nu doar umbra, ci și ipostasul, chipul său adînc primit de la naștere?
G.B.: Invitația la "ascunziș" pe care o citați era formulată în Franța pe vremea ocupației germane și servea de conduită celor care își propuneau să continuie să creeze în acel context sumbru, violent și irespirabil. Oare nu era aceasta și condiția artistului "disident" în comunism, de la Soljenițîn la Havel? A trăi ascuns pe vremuri negre nu însemna a avansa "mascat", ci doar a supraviețui "protejat"! Oare în Chile, sub Pinochet, nu trebuia să adopți o "strategie" similară, iar în China lui Mao puterea nu-și făcuse un program din a-i detecta și sancționa pe artiștii refugiați la "umbra" lumii...? Apoi situația s-a modificat și termenul citat a căpătat un alt sens: în epoca mediatizării generalizate, a expunerii rapide și a supraevaluării produselor artistice "a te ascunde" presupune o rezistență. Un refuz de a participa la "societatea de spectacol", cum definea Guy Debord societatea occidentală. Și din această perspectivă merită înțeles titlul recentului volum cu texte de Henri Michaux: "E sigur, nu" - nu premiilor, nu celebrărilor. Aceasta-i era conduita în care se încredea. Și o făcea nu pentru a se "disimula", ci pentru a-și prezerva rezistența "secretului". Ca Becket, de altfel! Discuția se poate prelungi... Hemingway nu s-a sinucis oare din prea multă lumină? Iar Magritte nu s-a deavulat (de la aveuler, reducere la neant!) din abuz de vizibilitate?
N.C.: Aveți acasă în colecția personală statuete sacre, pe care le colecționați în călătoriile dumneavoastră prin lume. Cînd reveniți și contemplați în orele de răgaz acele reprezentări ale sacrului ce fel de sentiment întrezăriți la plonjeul în lumea noastră desacralizată, dincolo de "incertitudinile umanului", pe care le detectați în aceste reprezentări ale unor arte străvechi? Resimțiți inclusiv acea teroare, acel numinos care se degajă uneori din lucrurile stranii pe care le privim cu spaima că ne-ar putea "privi" și ele?
G.B.: Întrebarea i-a fost pusă adesea lui Freud, colecționar nevrotic de statui ce-i umpleau biroul! Fără nici o comparație - de altfel, el poseda statui grecești, iar eu, în principal creștine -, situația e similară. Statuia se impune ca o certitudine, ca o permanență în lumea actuală lipsită de structură și în permanentă transformare. Statuile creștine și mai ales Iisușii care-mi străjuiesc biroul îmi apar ca personificări ale unei vocații ce o afirmă. Nu religia le motivează prezen-ța în jurul meu ci plăcerea de a le regăsi, stabile și fidele, ca obiecte de artă "antimoderne", vechi, arhaice, ca invitații de a mă confrunta cu aceste exemplare umane ale devoțiunii și suferinței. Ce e Iisus răstignit - și nu cel născut la Crăciun - decît o expresie a dăruirii pentru o cauză ce-l depășește? La cîți oare dintre noi nu ne-au lipsit și cauza și forțele!
N.C.: Sunteți un călător neobosit, un girovago (un soi de nomad, ar însemna) cu expresia lui Ungaretti din splendidul său poem cu același titlu: "In nessuna parte/ di terra/ mi posso/ accasare/[...] Godere un solo/ minuto di vita/ iniziale/ Cerco un paese/ innocente." Sunteți, ca și eroul lui Ungaretti, întotdeauna "străinul", căutați, ca și acela, o "țară inocentă"?
G.B.: Cînd am sosit în Franța eram pasionat de un titlu, fără a fi citit atunci romanul lui Kundera: La vie est ailleurs - Viața e altundeva. Poate și de aceea, și nu doar pentru cauze istorice, m-am îndreptat spre altundeva... apoi undeva, lîngă Luvru, un prieten, azi pierdut, mi-a spus: "ce-mi place la tine e că nu crezi niciodată că adevărul se află acolo unde ești tu". Observație justă dar totodată constatare critică! Din această neputință am circulat, lipsit de certitudini, am călătorit mînat de apetitul de relativizare a teritoriului local, a valorilor sale imobile. Și stînd de vorbă cu o prietenă care pregătea un volum de eseuri ce-mi era consacrat am descoperit împreună titlul care-mi definea conduita de "spectator": Les voyages ou l'ailleurs du théâtre. Am plătit cu viața mea pentru a vedea teatru altundeva, în alte locuri și săli. Acest apetit de "plural" m-a determinat, și totodată suspiciunea față de "singular", postúri refractare la "relativizare" prin comparație. Cînd circulăm ne îndoim și căutăm "altundeva". Voiajul e o sursă de plăcere dar, la origine, dintr-o îndoială se decide.
N.C.: În cartea sa, Teatrul, David Mamet, insurgentul dramaturg american, afirmă că singurul scop adevărat al teatrului este să distreze publicul. E opinia unui american care e confruntat cu piața, dar și cu acel gust popular care nu dă greș: cei mai buni sunt cei care fac succes de casă și intră în inimile (eventual, mințile) oamenilor. Prea multă sofisticare intelectuală strică, ne explică Mamet mai încolo - spectatorul nu e interesat de inteligența autorului, a regizorului, nici de carisma lui (culmea, pentru noi, românii, dă ca exemple negative munca unor Liviu Ciulei sau Andrei Șerban în SUA!), ci de lucrul bine făcut. Noi europenii gîndim, credem că arta e pentru elite, nu pentru vulg (sigur, acela își are și el arta lui, dar nu ne interesează prea mult...).
G.B.: O rostire provocatoare... nu ce spune el, ci ce face el contează! O declarație "americană" formulată cu aroganță și vulgaritate! Cum să nu te enervezi auzind asemenea vorbe în anul aniversării lui Shakespeare. Dincolo de Ocean Hamlet e o insultă - Obama a fost injuriat ca un "Hamlet al timpurilor noastre" - aici, în vechea Europă, el rămîne, ca și Iisus, un om confruntat cu o menire ce-i depășește forțele și pe care o asumă fără a se "distra".
N.C.: Sunteți un om căutat, un profesionist cerut de festivalurile de teatru, șef de jurii internaționale, expert pe a cărui reputație se bazează cei care vor să facă lucruri profesioniste. Veniți la Sibiu, la Craiova, în Bucureștiul studenției, acolo unde vă revedeți vechii și mai noii prieteni, sunteți la curent cu ce se întâmplă în teatrul românesc. Ce credeți că se întîmplă în teatrul românesc, domnule Banu, în raport cu mișcarea teatrală din Europa, din lume, la ora actuală? Sîntem sincroni, am rămas nițel în urmă, suntem iar în avangarda culturală sau nimic din toate astea nu se poate spune cu toată gura?
G.B.: Teatrul românesc confirmă și se alătură mutațiilor actuale: apariția unor tinere generații, impulsul "jeunist" ca valoare promoțională, constituirea unor echipe cînd artistic dictate, cînd agresiv impuse. "Noul val" - aici ca și altundeva - se manifestă! Din păcate, spectacolele regizorilor ajunși la deplina maturitate nu cunosc ecoul internațional al figurilor de referință din Germania, Polonia, Lituania, Flandra. Aceasta produce un anume sentiment de izolare, de insularizare. Dar în Franța, situația nu diferă! Acum cineaștii sînt la pupa vaporului, așa cum acum treizeci de ani era invers. În Polonia s-au schimbat lucrurile: cineaștii, odinioară celebri, le-au lăsat locul oamenilor de teatru. Un echilibru constant dezechilibrat. Nimeni nu-i poate explica nici motiva mișcările.