Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Actorul, când este pe scenă, aparţine tuturor timpurilor


Nicolae Coande, un interviu cu Eugen Titu

02.12.2016
SpectActor, mai 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Nicolae Coande: Cum este să trăieşti în condiţia de actor pe durata unei vieţi? Sau trăieşti mai multe vieţi, paralele, în această condiţie?
Eugen Titu: Cu foarte mulţi ani în urmă, eram un tânăr de condiţie modestă, dar foarte încăpăţânat, doream să devin actor. Această dorinţă mi s-a împlinit (cam târziu) şi am ales "calea regală" drept raţiunea de a trăi, pentru că această obsesie, care m-a urmărit toată viaţa, mi-a conferit integritate şi demnitate morală, credinţa faţă de profesie, dar în acelaşi timp o viaţă plină de lipsuri şi suferinţă. Îmi place, iubesc această viaţă! Este o provocare ca pe durata unei vieţi de actor să reuşeşti să-ţi construieşti propria istorie, crezând şi făcându-i pe cei din sală să creadă că adevărata viaţă se compune din dragoste şi lacrimi, satisfacţie şi lipsuri, suferinţă şi aplauze. Îmi place pentru că această viaţă zâmbeşte odată cu mine, iubeşte odată cu mine, dar nu va muri odată cu mine (sper).
 
N.C.: De cele mai multe ori, oamenii ajung să facă meserii în mod accidental, nu ca urmare a unei vocaţii sau a unui autentic impuls interior. Tu cum ai ajuns la actorie, ce te-a determinat să vrei să fii pe scenă?
E.T.: Fiecare om trăieşte o aventură a sa, o aventură a vieţii sale. În fiecare zi ni se întâmplă lucruri care mai de care mai spectaculoase. Acestea ne forţează să ne gândim că toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Când eram copil nu-mi amintesc să fi fost ceva mai mult decât copil, naiv poate, aveam un "defect". Făceam foarte des otită. Îmi amintesc o zi de "suferinţă otitică", eram cu mama la spital, aşteptam să intrăm la medic. Mi-am ridicat capul din braţele mamei şi am întrebat-o: "Mamă, ce este doctorul?" Ea a încercat să îmi explice mai pe înţelesul meu, al unui copil de 5-6 ani: "Este... este un fel de actor, puiule. Ai să vezi, când intrăm, o să-ţi spună o poezie, poate o să-ţi cânte ceva...". Atunci am întrebat-o: "Dar ce este un actor?" Iar răspunsul mamei mele m-a urmărit toată viaţa: "Este ca un doctor, te face să uiţi de toate necazurile, te face să râzi, să plângi, să fii cine vrei tu şi când vrei tu!" Atunci am înţeles că fascinaţia profesiei de actor este că el, actorul, când este pe scenă, aparţine tuturor timpurilor, că poate fi rege sau cerşetor, tânăr sau bătrân, dar, cu fiecare dischetă pentru demachiat aruncată la coş, devine el, un oarecare, întors brusc la identitatea înscrisă în buletin, la facturile neplătite, dar numai până a doua zi, când renaşte în alt nume şi alt destin şi tot aşa mereu, mereu... Îmi place! Pentru că nu cred că sunt un accident, nici un "doctor" foarte bun, dar cred cu tărie că pot deveni. Iubirea pentru această profesie îmi dă aripi, ne dă aripi, dar fiecare actor, cred, trebuie să ştie să zboare. Antoine de Saint-Exupéry spune în Micul Prinţ: "Limpede nu poţi să vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor". Deci, cred că nu putem găsi fericirea fără a privi cu inima, dar nici fără a privi raţional, folosind doar ochii.
 
N.C.: Care a fost primul rol la Teatrul Naţional "Marin Sorescu" şi cum vezi acel debut din perspectiva actuală?
E.T.: Teatrul oferă modele de viaţă, repere şi critici valorice, pentru că nu putem trăi oricât şi mai ales nu putem trăi oricum ca artişti. Primul rol a fost Medvedev din Azilul de noapte, de Maxim Gorki, în regia lui Claudiu Goga. Jucam alături de mari actori ai Teatrului Naţional, Valler Dellakeza, Vali Mihali, Nicolae Poghirc. Nu am fost mulţumit de mine. Emoţia că sunt coleg cu asemenea actori, că eu fac parte din colectivul unui teatru colosal, că sunt ajutat de un colectiv tehnic impecabil, a pus stăpânire pe mine foarte rapid. Mi-a fost greu, credeam că nu mă pot adapta, credeam că actorul din mine nu este acel "doctor" al mamei mele. Aşa cum spune Albert Camus în Caligula: "Mi-a fost greu să găsesc ceea ce voiam. Voiam luna, este singurul lucru pe care nu-l am...!" Aici, la Craiova, am găsit "luna", ea poartă numele colegilor mei de cabină (îi iubesc mult!), de scenă, de emoţie şi singurătate.


N.C.: Care au fost maeştrii tăi într-ale teatrului şi cât de mult au contat aceştia în devenirea ta ca actor profesionist?
E.T.: În adolescenţă, fugeam de acasă la gară, mă urcam în tren şi mergeam la Bucureşti să văd teatru. Era o nebunie a mea pe care atunci o făceam, în funcţie de buget, cam de două ori pe lună. Aşa am reuşit să văd de-aproape, să văd "pe viu" actori ca Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Toma Caragiu, Amza Pellea, cred că pe toţi marii actori ai adolescenţei mele. Toma Caragiu a fost pentru mine abecedarul, cel care m-a ajutat, de la distanţă şi atât cât l-am putut întelege atunci, să pun primele cărămizi ale viitoarei profesii, să-mi regândesc ideea de actor, să caut mai adânc în sufletul şi în gândirea mea. M-a ajutat să gândesc teatrul cu sufletul şi, ce este mai important, să fiu cât mai adevărat, sincer, să nu mint, să nu mă mint. Apoi au venit alte personalităţi ale scenei româneşti (Anton Tauf, Sorana Coroamă-Stanca, Melania Ursu) care m-au ajutat să-mi creez noul drum pe calea regală a teatrului, "furând" de la fiecare câte ceva - ambiţie, credinţă, tenacitate, forţă. Momentul Craiova a avut un impact extraordinar asupra personalităţii mele. Aici am descoperit adevăratul "doctor", renăscut cu o altă identitate profesională, cu un alt destin. Mulţumesc T.N.C.!
 
N.C.: Ce roluri te definesc în carieră?
E.T.: Primul rol serios, pe care l-am iubit foarte mult, a fost Alb Împărat din Înşir-te mărgărite, a lui Victor Eftimiu, aveam 14 ani! Era începutul visului! Pasul următor a fost Molière, Doctor fără voie, urmat de Feretrofobul din Porunca a 7-a de Dario Fo cu care, din postura de actor amator, am cucerit publicul Teatrului de Comedie din Bucureşti. Pampon a fost rolul care a determinat-o pe Sorana Coroamă-Stanca să exclame la o repetiţie: "Mile (aşa îi plăcea să îmi spună), te iubesc! Eşti un Toma Caragiu într-o altă dimensiune". După acest moment, într-un alt spectacol, regretatul Valentin Silvestru a spus: "Am văzut peste 40 de montări cu A douăsprezecea noapte, dar astă-seară am văzut cel mai frumos bufon, îţi mulţumesc D-le Titu." Cuvinte frumoase! Încrederea în mine a început să crească, "doctorul" mamei mele începea să prindă contur. Au urmat roluri frumoase, personaje care mi-au plăcut mult, dar am suferit din cauza unei ambiţii prosteşti a tinereţii mele (dar este o altă poveste), am suferit pentru rolurile pe care vârsta nu mi-a mai permis să le realizez. Într-o seară, prin 2003, mi-am adus aminte de mama şi de vorbele ei. Atunci am hotărât să vin la Craiova. Am venit, acum sunt aici, coleg cu cei mai minunaţi actori ai scenei româneşti. Da, da, nu zâmbi, sunt cei mai buni!


N.C.: Dragă Eugen, eşti şi actor al Teatrului "Elvira Godeanu", din Târgu-Jiu. Pentru publicul care ştie mai puţin activitatea ta de acolo, ne poţi face o sinteză a rolurilor jucate cu trupa târgujiană?
E.T.: Venirea mea la Târgu-Jiu a coincis cu construirea celui mai tânăr teatru din ţară, un teatru foarte cochet şi bine utilat. Aici am jucat foarte multe roluri din dramaturgia românească şi universală, de la Eugen Ionescu (Domnul Smith), la Caragiale (Chiriac). Pot să enumăr câteva roluri mai elocvente pentru definirea mea ca actor: Crispin, din Interesul poartă fesul de Jacinto Benavente; Bufonul, din A douăsprezecea noapte de W. Shakespeare; Conul Leonida, din piesa cu acelaşi nume de I.L.Caragiale; Actorul, din Cântecul lebedei de A.P.Cehov; Trahanache, din O scrisoare pierdută de I.L.Caragiale; Simion, din Sinucigaşul de Nikolai Erdman; Bufonul, din Ultimul împărat de Valentin Nicolau; Doctorul, din Floare de cactus de Pierre Gradi; Bottom din Visul unei nopţi de vară de Shakespeare; Richard din Şi miniştrii calcă strâmb de Ray Cooney... au fost mult mai multe, dar nu cantitatea conteazăa! Atât pentru azi!
Cu drag, actor Eugen Titu
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer