C.D.Zeletin: În primul rând, să-şi cunoască adevărata vârstă. Nu-i un truism. O vanitate anosognozică îl împinge să-şi aprecieze strâmb vârsta, cu atât mai mult cu cât există o vârstă care i se dă, o vârstă pe care şi-o dă şi o alta, cea reală. Iluzionarea îl împiedică să-şi trăiască adevărul vârstei. Să fim însă drepţi: îşi are şi iluzia drepturile ei. Toate aceste propuneri contribuie, fie şi într-o măsură mică, la senzaţia de vârstă, ceea ce este altceva decât vârsta. De la 75 de ani înainte, vârstei i se spune mai curând etate. Bătrânii noştri, mult mai credincioşi decât îmbătrâniţii de astăzi, aveau alte repere. Ei spuneau că anii de până la 60 sunt cuveniţi, anii de până la 70 sunt dăruiţi, anii de până la 80 sunt miluiţi (mila divină!), iar anii de până la 90 sunt chinuiţi. Prin urmare, eu trăiesc din mila lui Dumnezeu, şi se cuvine să nu-L mânii...
Când spun toate acestea, exclud la modul absolut ostentaţia vârstei, care satisface şi ea deşertăciunea omenească. Sunt bătrâni care îşi afişează anii asemeni decoraţiilor înşiruite pe un piept bombat, în care au tras aer.
Ce este esenţial în existenţa unui cărturar la 75 de ani? Să caute să fie sănătos, să se bucure că a iubit şi că a fost iubit (înscrierile nu s-au încheiat!), să acorde mai mult timp reveriei şi meditaţiei filozofice, să transgreseze atât cât poate momentul material al trăirii şi, în timp ce e conştient de câţi ani are, să se reazeme pe artificiul, căruia-i puteţi spune şi truc, care constă în a-şi infiltra în palimpsestul subconştientului ideea că această vârstă îl priveşte pe un altul, iar el să-şi vadă înainte de treburi. Şi să fie progresiv mai bun. Apoi, să nu uite să-şi trăiască viaţa vieţii sub egida stărilor finite, iar viaţa gândului sub imperiul infinitului. Finitul linişteşte şi reconfortează, infinitul tulbură şi cutremură. Este supremul izvor de perplexitate.
S.L.: În ultimul volum de eseuri pe care l-aţi publicat (Distinguo, Ed. Vitruviu, 2008), mărturisiţi că sunteţi "funciarmente un conservator". Cum se regăseşte trăsătura aceasta în lucrările dumneavoastră? Vă întreb fiindcă sunteţi genul de cărturar a cărui erudiţie îl deschide spre lumi mai curând cosmopolite şi universale. Ce mai poate fi conservator la un spirit de cuprindere enciclopedică, aşa cum este al dumneavoastră?
C.D.Z.: Enciclopedismul e stil al cărturăriei, nu duh al creaţiei, iar eu sunt creator. Universalismul îl priveşte pe cel dintâi. Sunt conservator numai în măsura în care, rezemându-mă pe sedimentările valorice ale trecutului, gândesc filozofic la viitor. Conservatorismul meu ţine de valoare, de sporul pe care îl aduce în această privinţă diacronia axiologică. Nu este un conservatorism psihologic. Nu sunt conservator din inerţie ori din teama de a gândi viitorul, totdeauna tulbure în reprezentările noastre, proteic şi imprevizibil, gata să ne întâmpine cu situaţii prea brutale pentru suavitatea, nedumerirea ori simplismul omenesc. Încă nu am încheiat cuantumul experienţelor pe care le am de consumat, încă nu s-a împlinit câştigul spiritual. Sunt un conservator tocmai fiindcă sunt deschis. Exclud ferm din plurisemantismul acestei noţiuni frica de dinamismul existenţei în derulare. Sunt artist, şi creaţia presupune mişcare.
S.L.: Scriaţi la un moment dat că preferaţi cărţile lipsite de subsoluri, unde cultura a fost filtrată până la a nu mai fi resimţită ca bravadă de cunoştinţe. Cărţi unde autorul, neascunzându-se în spatele galimatiei, intră în pielea unui creator.
C.D.Z.: În privinţa cărturăriei mele, fie ea modestă ori redutabilă, eu o plasez, la vârsta aceasta, în pagina care e viaţa mea trăită, nu în subsolul ei doct şi burduşit, rezervat notelor şi bibliografiei. Ştiinţa a rămas jos, înţelegerea şi bătaia aripilor au trecut deasupra. Importanţă au iubirea, zborul, creaţia şi rulajul bunătăţii de care sunt în stare. Prefer, în principiu, ca pagina să nu aibă subsol: esenţa trece în textul cu litere mari de deasupra, căci acolo mă aflu eu. Nu trebuiesc însă identificat cu filtratul culturii, care e numai mediul meu de existenţă, universul amniotic. Cine mă caută în subsol, pe mine cel adevărat, nu mă găseşte şi riscă să se înnămolească în mormanul de cataboliţi ori să se rătăcească în hăţişul inextricabil de scorii pe care l-am părăsit, come serpe al sasso si discoglia, cum spune Michelangelo într-o metaforă a schimbării repetate a şarpelui prin năpârlire.
S.L.: Dacă v-aş cere să descrieţi, cu ochi de medic, degringolada lumii de azi, ce diagnostic i-aţi da?
C.D.Z.: Dacă aş fi medicul care se înşeală, aş oscila cu diagnosticul între două situaţii:
a. Manie fără simptome psihotice, care e o formă de nebunie manifestată prin excitaţie necontrolată, jovialitate tâmpă şi optimism excesiv, hiperactivitate şi vorbărie. Doamne, se îneacă ţara în vorbe! Sau, absenţa penibilă a inhibiţiei, ori
b. Iresponsabilitate, adică absenţă a discernământului şi a controlului de sine.
Dar nu! Lumea noastră are câte ceva din aceste două boli, dar nu-i bolnavă, căci atunci n-ar mai încăpea-o spitalele şi, bineînţeles, nu şi-ar mai structura, viguros şi fără risc seismic, polul bogăţiei personale, răspândind în jur, ca o sepie monstruoasă, dejectele sărăciei. Luate împreună, simptomele de mai sus nu reuşesc să contureze o entitate nosologică, adică o maladie. E o lume care, perfect conştientă de racilele ei, hamletizează imoral şi cu neruşinare. Nu este iresponsabilă în sens morbid, căci are conştiinţa reperelor morale şi justiţiare, numai că le nesocoteşte cu cinism şi obrăznicie. Să mă opresc la un singur exemplu, la procrastinaţia puterii judiciare. Formă a abuliei, procrastinaţia constă în pornirea sistematică de a amâna la infinit ceea ce trebuie rezolvat la termen. Numai că tendinţa ei de amânare nu e una maladivă, ci pur şi simplu e o tehnică animată de interese politice, vizând prescrierea delictului, tehnică a unor oameni sănătoşi, abili dar în afara moralităţii. E un cerc pervers, degradat, fără onoare şi bunăcuviinţă. Amânările se fac, în acest caz, în mod voit, nu sub presiunea suferinţei psihice. Lumea aceasta nu-i nebună. Există în nebunie o candoare, o puritate pe care ea n-o cunoaşte.
De partea cealaltă, lumea, marea lume, nici ea nu-i bolnavă, ci numai descurajată, năclăită în stagnarea sufletească şi, în bună măsură, dezorientată, lipsită de cultură morală şi de exerciţiul sentimentelor nobile. Ea ar putea fi privită, eventual, ca suferind de o depresie reactivă, suferinţă ce apare după un şoc, dacă în acest şoc vedem eşecul răsturnărilor din 1989, sau şocul trecerii de la vidul comunist al proprietăţii la accederea bruscă la realitatea proprietăţii private. Recomandarea? Ea nu trebuie să vină negreşit de la medic. Lumea nu e bolnavă, iar el este, uneori, alterat. O poate face orice om de bun simţ: revenirea la valorile morale, la cinste, la dragostea de patrie, la simţul onoarei şi al mândriei. Şi la străvechea noastră cuviinţă.
S.L.: Vă mărturisesc că, între poetul, medicul şi eseistul C. D. Zeletin, îi prefer pe ultimii doi. Biografic însă, dintre cele trei ipostaze, cea mai vitregită a fost cea a medicului. Vi s-au refuzat atâtea burse în timpul comunismului, şi totuşi tonul cu care vă amintiţi de aceste dezamăgiri nu a depăşit niciodată pragul evocării nevindicative. Nu sunteţi prea îngăduitor cu memoria celor care v-au înfrânat cariera?
C.D.Z.: Sunt fidel firii mele, care nu e nici vindicativă, nici recriminatorie. Asta nu înseamnă că nu-mi place să afirm curajos adevărul şi că n-am izbucniri justiţiare.
... Eram asistent la Facultatea de Medicină a U.M.F. "Carol Davila" Bucureşti, prin anii '60 - '70, când, în urma unui concurs susţinut la Bucureşti cu profesori de la Facultatea de Medicină din Paris în comisie, am obţinut o bursă de studii, unde urma să-mi pregătesc doctoratul. Lucru extrem de rar pe atunci. Am solicitat în van paşaportul vreme de peste zece ani (o tinereţe întreagă!), audienţe peste audienţe, săptămână de săptămână, enorm timp pierdut. Mi se sleise sufletul. Nu mi se dădea un răspuns. Ajunsesem în situaţia tragicomică de a dori să mi se dea un răspuns ferm, fie şi negativ. Securitatea mi-a avansat propuneri mizerabile, pedalând toate pe vocaţia mea literară, nu pe cea ştiinţifică. Îmi cunoştea punctul sensibil şi-l credeau un locus minoris resistentiae. Am refuzat, asumându-mi riscuri, printre care şi pe cel al anonimatului în literatură, care e un fel de moarte pentru scriitor. Acceptând propunerile, aş fi suferit de moarte şi aş fi produs suferinţă... Privind retrospectiv şi de sus, văd însă în toate aceste încercări intervenţii de altă natură, menite a mă îndrepta spre itinerarii lăuntrice, itinerariile spiritului, sufletului şi ale creaţiei, care îmi sunt proprii şi graţie cărora m-am descoperit pe mine cel adevărat. Nu ştiu cât m-ar fi ajutat în acest demers microspectrofotometria şi interferometria talamusului practicate la Paris. Am luptat în felul meu şi cu armele mele. Şi apoi, mizeriile trecute nu se mai pot multiplica real, însă, reevocate, ele continuă să se multiplice în realitatea sufletească.
S.L.: Vă număraţi printre autorii rafinaţi cu public restrâns, dar cizelat, alcătuit din cititori în stare să guste miezul calofil al scrierilor dumneavoastră. Câtă mizantropie nemărturisită se ascunde într-un cărturar de rasă, cum sunteţi?
C.D.Z.: Mă bucură formularea prin care ataşaţi "miezului" epitetul "calofil"! Este înţelesul etimologic primar al termenului, care i-a fericit pe platonicieni, prin faptul de a însemna dragoste pentru fondul ("miezul") frumos al lucrurilor. Altfel, sensul actual de calofilie a degenerat, s-a îndepărtat de "miez" şi, îmbogăţindu-şi conotaţiile peiorative, a ajuns - vai! - să fie legat numai de aspectele de suprafaţă, de formă şi de podoabă, de stilistica seacă dincolo de care nu pulsează nimic... Mă recunosc numai în primul înţeles şi nu în al doilea. Acesta a fost impus şi extins până la saturaţie, substituindu-l din nefericire pe cel dintâi, de către autoritatea lui Camil Petrescu... Constat însă de multe ori că dincolo de acuza de calofilie se află acuza lipsei de talent artistic. De har.
Nu sunt mizantrop. Lexemul acestui cuvânt compus e legat de ură, iar eu nu-mi urăsc semenul. Se întâmplă uneori să-l dispreţuiesc, dar şi aceasta numai conjunctural. Şi mai e ceva: una din fericirile mele stă tocmai în inaptitudinea memoriei de a reţine răul. Înainte de a fi un avantaj doxologic, e şi un mecanism înnăscut de sanogeneză.
S.L.: Nu vă cer să fiţi profet, dar vă rog să anticipaţi viitorul culturii româneşti, în măsura în care putem omeneşte să o facem.
C.D.Z.: Cred în viitorul culturii româneşti. Tirania genetică nu va îngădui ca distribuţia apariţiei valorilor româneşti să sufere vreo scădere. Dacă mă tem însă de ceva, mă tem de anumite circumstanţe, deci de determinări exterioare, ce le-ar stânjeni dezvoltarea, încercând să corupă stofa bună, mă tem de făţărnicia, neruşinarea, abjecţia şi îndrăzneala smintită a lumii. Simt că toate acestea nu vor birui, dar ştiu că ar putea aduce o suferinţă în plus.
Luceafărul de dimineaţă, nr. 19-20,p. 3, 28 aprilie 2010
Interviu preluat din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011
