C.D. Zeletin: Mă bucur că, încă de la prima întrebare, îl pomeniţi pe admirabilul meu mai vârstnic prieten, G.G. Ursu (1911-1980), care, iată, ne lipseşte de aproape 30 de ani! Vă aduceţi aminte că ne-am cunoscut la un Simpozion Ştefan Petică, ţinut la Tecuci în 1977. Venisem de la Bucureşti trei scriitori, universitari toţi, legaţi într-un fel sau altul de Ştefan Petică: cel mai important exeget petician, Zina Molcuţ, plecată şi ea de patru ani pe calea cea fără de întoarcere, G.G. Ursu, autor al unor preţioase cercetări în subiect, şi eu. Seara a existat un fericit moment de intrare a celor patru convivi într-o rezonanţă de suavă frenezie...
Acum, întorcându-mă la întrebare: este necesară, într-adevăr, o intensificare a cercetărilor de geografie culturală. Se va zice că zona e deja bine cercetată. E adevărat, există matrici de prestigiu, al căror dicteu poate, şi trebuie, continuat: Al. Papadopol-Calimach, Tudor Pamfile, G. G. Ursu, Constantin Solomon, C.A. Stoide etc., dar astăzi realităţile sunt altele, angajate într-o dinamică fără precedent, cu demolări şi nevroze, cu înfăptuiri şi iluzii, contestări şi surprize. Tecuciul e viu...
I.N.: Prezenţa dv. în viaţa artistică a Bârladului face legătura între cele două generaţii de cărturari de origine bârlădeană, cea reprezentată de George şi Zoe Tutoveanu, G.G. Ursu şi Traian Nicola şi cea reprezentată de mai tinerii Cezar Ivănescu, Mircea Coloşenco şi alţii. A fost Academia Bârlădeană un liant care a nervurizat viaţa artistică a Bârladului?
C.D.Z.: Academia Bârlădeană a nervurizat - ca să vă preiau frumoasa creaţie lexicală - în mod continuu viaţa artistică şi general-intelectuală a Bârladului. S-a petrecut însă un fenomen bizar, şi paradoxal într-o anumită măsură. În cele patru decenii ale opresiunii comuniste, deşi Bârlădeană, ea s-a transferat fără acte şi publicitate la Bucureşti. Până în 1957, anul morţii lui G.Tutoveanu, la Bârlad rămăsese doar o umbră a acestei vechi societăţi artistice. Umbră, în sensul real al termenului, era însuşi creatorul (în 1915) ei, septua - apoi octogenarul poet G. Tutoveanu şi puţinii prieteni ai bătrâneţilor lui târzii, scriitorii George Constandache şi I. Manta-Roşie (tatăl lui Ion Hobana). Inima Academiei... bătea în Bucureşti, discret dar eficient, întâi de toate prin fostul ei secretar, G.G. Ursu, lângă care m-am aflat permanent. Întâlnirile ei erau fărâmiţate, dar dese. Exista o continuă vibraţie bârlădeană la Bucureşti, infinit mai puternică decât la Bârlad. Această trăire la altitudine a fost potenţată de reîntâlnirea în Capitală a unora dintre primii ei membri, plecaţi din Bârlad, tineri în 1915, vârstnici în deceniile de care vorbesc: savantul Virgil Nitzulescu, profesor de parazitologie la Facultatea de Medicină, poet în tinereţe, poetul Ion Buzdugan, erou al Unirii Basarabiei cu Ţara, Dimitrie Iov, Romulus Dianu, marele scriitor medic V. Voiculescu, apoi: Gh. Ioniţă, V. Damaschin, G. Damaschin, Cicerone Mucenic, Emil Tudor, B. Iordan, Paul Viscocil, Ion Valerian, Ştefan Cosma, George Nestor etc. În întâlnirile din Bucureşti se regăseau şi prieteni ai vechii Academii Bârlădene stabiliţi în Bucureşti sau aflaţi aici ocazional, venind din alte părţi, ca: Perpessicius, Tudor Vianu, C. Rădulescu-Motru, Natalia Negru, Nichifor Crainic, Ion Larian Postolache, N. Crevedia, Virgil Carianopol, Radu D. Rosetti, Tudor Dorin etc. Fortificat în felul acesta, trupul Academiei Bârlădene se afla în Bucureşti, iar umbra se întindea spre Bârlad...
I.N.: Ştiu că descindeţi din tărâmul paradisiac al Burdusacilor, cu o lume oarecum închisă, orientat mai mult spre cutumele ancestrale decât după rânduielile vieţii moderne. Ştiu că în cartea dv. despre filosoful Ştefan Zeletin aţi schiţat chiar o micromonografie a localităţii. Aveţi de gând să reveniţi asupra lucrării şi să-i conferiţi o configuraţie distinctă?
C.D.Z.: Am scris cu ani în urmă o Dizertaţie istorico-filologică asupra toponimului Burdusaci, un manuscris de 700 de pagini. Istoricul e numai un capitol, şi l-am reprodus în volumul de contribuţii documentare la biografia lui Ştefan Zeletin, publicat în 2002. Nu voi reveni asupra acestui istoric, dar am să-l reproduc îmbunătăţit în volumul documentar privitor la Doctorul Alexandru Brăescu, primul profesor universitar de psihiatrie din Moldova şi ctitor al Aşezămintelor Socola din Iaşi. Volumul se află sub tipar, e cules de doi-trei ani, dar... n-am avut timp să-i operez corecturile! Dacă e de imaginat! Restul Dizertaţiei îl voi desface în capitole pe care le voi tipări, dacă se va ivi ocazia şi vor trezi interes. Însă fără să vreau, continui documentarea: mi-e în fire. Isprăvesc provizoriu, fără să fiu neisprăvit! Un sens du fini mă împinge să nu văd încremeniri, să nu văd morţi în cărţile mele, ci fiinţe vii.
I.N.: Aţi cunoscut un număr apreciabil de personalităţi scriitoriceşti ale Bucureştilor. Aţi fost preţuit de Vianu, Perpessicius şi alţi cărturari importanţi. Tot de pe valea Zeletinului provenea şi actriţa Sorana Ţopa. Credeţi că era o variantă balcanică a renumitei Lou Andreas-Salomé, despre care se ştie că a fost un catalizator, ademenitor şi fertil, pentru Freud, Nietzsche şi Rilke?
C.D.Z.: Primul care a făcut o paralelă între Sorana Ţopa şi Lou Andréas- Salomé a fost, dacă nu mă înşel, domnul Ion Vartic, scriitor cu merite în resuscitarea amintirii acestei femei de excepţie. Eu nu-i găsesc temei, deşi o anumită învolburare biografică le este, într-adevăr, comună. Cele două nu seamănă în esenţă, ci în impresie. Extravaganţei temperamentale a lui Lou Andreas-Salome îi corespunde furoarea spiritualistă a Soranei Ţopa. Este cu totul altceva. În Lou pulsa ego-ul, în Sorana spiritul. Lou îşi pompa fără încetare eul în eu, Sorana se afla în permanentă sforţare de a izgoni eul personal din sine. Sunt două tablouri asemănătoare prin schiţa, nu prin realitatea lor.
Un amănunt: mama Soranei Ţopa, Ecaterina, era originară din Burdusaci. Nu mama biologică, ci mama care a crescut-o pe ea şi pe fraţii ei. În tinereţea chipeşului şi foarte înzestratului meu tată, înzestrat într-ale artei, a existat o tentativă eşuată de a uni, prin el, familiile noastre... Părinţii mei se cunoşteau, aşadar, bine. În copilăria mea, de fiecare dată când mergeam la Podul Turcului, mama în special avea grijă s-o viziteze pe "Madam' Ţopa". Eu aveam s-o cunosc, mult mai târziu, pe sora Soranei, Aurica Greabu, o femeie blândă şi delicată. Era chinuită de un reumatism deformant şi dureros la culme. Locuia în cartierul Pantelimon, zona Socului, pe strada Veveriţei şi - coincidenţă plină de haz! - mi-a dăruit o fotografie a Soranei din parcul de la Vatra Dornei, hrănind din palmă o... veveriţă!
I.N.: Aţi îngrijit editarea celor două volume de Opere ale lui Mihai Niculescu, scriitor care a trăit în Franţa, mai întâi, şi apoi în Anglia, cunoscut mai mult din emisiunile sale de la B.B.C., unde era şeful secţiei române, decât din literatura sa. Prieten intim cu Mircea Eliade şi, mai ales, cu Emil Cioran, prin intermediul lui au ajuns poeziile dv. pe masa lui Cioran, care s-a exprimat în cuvinte elogioase asupra lor. Ştim că scepticul avea o grilă personală şi destul de exigentă în receptarea poeziei. Vă măgulesc cuvintele lui?
C.D.Z.: N-aş spune că Emil Cioran nu mi-a citit atent volumul de poezii Călătorie spre transparenţă, ba dimpotrivă: le-a citit prea pătrunzător! Acest prea spune că nu s-a oprit la însăşi carnea poeziei, la inefabil, la măiestria artistică, la muzică, la originalitate, la puterea evocatoare etc. Privirile lui au trecut prin text ca razele gamma printr-un ţesut viu: nu se prea lasă absorbite de el, dar îl pot leza, pot să-l nenorocească... Cioran ar fi trebuit să fie cel din urmă cititor al unui volum de poezii consacrat transparenţei, vederii cu ochii gândului, care transgresează opacitatea materiei, şi ajung la minunea care este existenţa, opera Marelui Urzitor, consacrată auzirii muzicii, opera armoniei! Or, tocmai el, amant aleator al muzicii, se arată în acest caz şi surd, nu numai opac! În scrisoarea despre mine, numai cât nu spune: - Înapoi spre obscuritate! Or, eu aşa ceva nu mi-am propus. Cioran rămâne filozoful refractar transparenţei care permite străvederea lui Dumnezeu (Musica aperta), filozoful obsedat de plumbul bacovian, miza supremă a poetului ale cărui priviri se izbeau de ecranele materiei. Exact în opacitatea care, nedând drum liber înălţării spiritului, îl lasă să fiarbă rece în dispersiile turbide ale sufletului...Şi mai e ceva. Cioran mă găseşte refractar suprarealismului, ceea ce este adevărat, şi experienţei mallarme-ene, ceea ce nu este adevărat. Nu numai că un ochi atent poate descoperi elemente ale acestei experienţe în poezia mea, dar eu însumi am tradus din Mallarme. Traducerea este, într-un fel, şi un elogiu poetului tradus.
... Aşa că Emil Cioran a fost consecvent cu el însuşi aplicând grila de care vorbiţi: e sumbra lui intrare în armonie cu bezna, armonie pe care - vai! - n-a făcut-o obiect al niciunei felonii: a rămas acelaşi cavaler fidel întunericului, cavaler ce nu-şi leapădă cuirasa neagră în faţa unor poezii consacrate străvezimilor.
Sigur că sunt măgulit.
I.N.: Aţi descris în volumul de eseuri Respiro în amonte, Editura Cartea românească, 1995, vizita pe care aţi făcut-o Nataliei Negru la Tecuci, pe vremea când eraţi student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Credeţi că Natalia Negru a reprezentat pentru Tecuci ceea ce a reprezentat Zoe G. Frasin pentru Bârlad?
C.D.Z.: Nici vorbă. Zoe G. Tutoveanu (scriitoarea Zoe G. Frasin) se bucura în Bârlad de un prestigiu intelectual pe care nu-l cunoştea la Tecuci Natalia Negru, al cărei nume era veşnic asociat cu "drama de la Tecucel". Fatalul triunghi conjugal, Natalia Negru, Şt. O. Iosif, Dimitrie Anghel, şi-a pus pentru totdeauna ştanţa pe o femeie în fond nevinovată, dar a cărei viaţă a continuat să se recomande, până la moartea ei târzie, prin mănunchiul celor trei tragedii (Iosif, Anghel, Corina). Ziariştii întregii ţări o cultivau mai mult decât lumea ei tecuceană, în care s-a atrofiat cu timpul... Ceea ce leagă între ele aceste femei remarcabile, ce se deosebeau însă total, a fost faptul de a fi avut şi una şi alta o copilă şi de a fi murit amândouă tragic: Corina Iosif, sfârtecată de schija unei bombe în poalele propriei mame, Cordelia Tutoveanu - victimă a tifosului exantematic din vremea aceluiaşi război: s-a stins şi ea, la Bârlad, în braţele doctorului V. Voiculescu. Amândouă purtau în structura lexicală a numelui tema latină cor, cordis = inimă: Cordelia, Corina. Amândouă au frânt, prin moartea lor timpurie, inima mamelor. Numai că, după moartea Cordeliei Tutoveanu (1917), Zoe G. Tutoveanu a hotărât să nu mai părăsească o viaţă îmbrăcămintea neagră, în timp ce, după moartea Corinei (1916), cu toată durerea de presupus, Natalia a rămas tot Negru, dar a continuat să schimbe toaletele. Amândouă au fost, la urma urmelor, fiinţe pline de nenoroc, dar parcă mai nenorocoasă a fost Natalia Negru.
I.N.: În aceeaşi evocare aţi lăsat să se înţeleagă că George Tutoveanu a arătat pentru poeta tecuceană o sensibilitate mai specială. Ce indicii aveţi pentru această afirmaţie?
C.D.Z.: În 1953, luându-şi mii de precauţii, maestrul mi-a mărturisit, precizând că sunt primul căruia îi dezvăluie această taină, afecţiunea pe care i-o purta Nataliei Negru. După 1957, i-am împărtăşit secretul lui G.G. Ursu, care-l iubea teribil pe maestrul G. Tutoveanu. Poeta tecuceană îi inspirase poezia Portret, publicată în ediţia a doua (1910) a volumului Albastru. Sunt convins că era o iubire platonică, patronată de Aphroditi Urania. Mă întreb dacă acele deplasări ale tutovenei Academii prin părţile Tecuciului nu-şi au în această realitate serafică explicaţia...
I.N.: Aţi îngrijit ediţia din 1991 a Burgheziei române de Ştefan Zeletin. Cum vă poziţionaţi faţă de teza filosofului, care considera că finanţa britanică din perioada când Anglia era interesată în cumpărarea grâului românesc, cel puţin până la Războiul de Independenţă, a avut în ţările române rolul Renaşterii din Apus?
C.D.Z.: Stătea în firea lui Ştefan Zeletin să formuleze judecăţile în sistem binar, prin da sau nu, stătea aserţiunea tranşantă şi lineară. Era, probabil, o manifestare a componentei aromâneşti din codul lui genetic, componentă dominată de etică. Sigur că are dreptate, dar, spun eu, nu există cauze unice în natură, ci mănunchiuri de cauze. Însă cu câtimi diferite de participare.
I.N.: Aţi reeditat pamfletul filosofului Ştefan Zeletin, Din Ţara Măgarilor. Însemnări, Editura Nemira, 1998, lucrare de puternic impact în atmosfera românească dinainte de Primul Război Mondial. În addendă aţi introdus şi cronica, destul de severă, semnată de preotul publicist Toma Chiricuţă, cofondator, în acei ani, al Academiei Bârlădene. Credeţi că disputa dintre ei era una de principii sau ascundea şi alte necunoscute cititorului contemporan?
C.D.Z.: Nu ascundea nimic altceva. Ca român, Toma Chiricuţă s-a simţit jignit. Îl admira pe Iorga, ca şi Ştefan Zeletin de altfel, iar solicitarea lui Iorga de a scrie un contra-pamflet în publicaţia sa, Neamul românesc, a fost reconfortantă pentru tânărul preot ce activa, încă de la înfiinţare (1910), în filiala din Bârlad a Partidului Naţional Democrat al lui Nicolae Iorga. Nu-i exclus ca Iorga însuşi să-i fi sugerat epitetele din titlu: "cea mai bizară şi necuviincioasă carte." Toma Chiricuţă funcţiona în acei ani ca preot la biserica Sfântul Spiridon din Bârlad.
Nu exclud însă nici existenţa unei ostilităţi între Ştefan M. Zeletin şi Toma Chiricuţă, întrucât amândoi studiaseră filozofia în Germania, în aceeaşi perioadă, amândoi având un episod petrecut la Erlangen, oraş la a cărui universitate Ştefan Zeletin şi-a susţinut doctoratul. Presupun că discuţiile de aici între Ştefan Zeletin, liber faţă de creştinism, şi preotul Toma Chiricuţă, profund ataşat valorilor creştine, au stat la baza acelei rezerve care va cunoaşte împlinirea odată cu scrierea ripostei din Neamul românesc. Şi ar mai fi ceva. După întoarcerea din Germania, şi unul şi celălalt s-au aflat la Bârlad, unde, în 1915, sub egida lui A. Vlahuţă, refugiat la Bârlad, Toma Chiricuţă, împreună cu G. Tutoveanu şi Tudor Pamfile, a înfiinţat societatea artistică Academia Bârlădeană. Ştefan Zeletin nu a participat câtuşi de puţin la viaţa acestei societăţi. Izolarea lui poate fi explicată foarte bine prin firea solitară şi prin viaţa lui de muncă asiduă (elabora Burghezia română...), dar şi printr-o rezervă faţă de persoana lui Toma Chiricuţă. Nu aceeaşi reţinere o avea, de pildă, faţă de V. Voiculescu, participant în acei ani la viaţa Academiei... Reţinerile lui explicate prin marasmul de om bolnav încă de tânăr, erau, totuşi, selective.
I.N.: Am reţinut din capitolul pe care Traian Nicola vi l-a rezervat în volumul 6 al Valorilor spirituale tutovene (pp. 702¬732), că aţi editat, în 1971, albumul Portul popular românesc de Alexandrina Enăchescu Cantemir, lucrare importantă pentru ilustrarea portului specific fiecărei zone a ţării. Albumul rezervă planşe - bănuiesc - şi portului din arealul tecucean. L-aţi putea descrie în liniile lui esenţiale?
C.D.Z.: Mătuşa mea, Alexandrina Enăchescu Cantemir (1881-1970), este sora Constanţei Cantemir, căsătorită Palade, mama lui George Emil Palade, primul român laureat al Premiului Nobel (pentru Medicină, 1974). Anatomist ca formaţie şi excelent desenator, el a contribuit la realizarea multor planşe ale albumului mătuşii sale, din care, în timp, au apărut numai două volume, altele rămânând netipărite. A existat o tragedie a acestui manuscris. Ideea vastei întreprinderi etnografice a Alexandrinei Enăchescu Cantemir, căreia avea să-i consacre 50 de ani, i-a sugerat-o autoarei, aflată pe atunci la studii în Viena, Spiru Haret. În timp, manuscrisul a fost apreciat de Al. Tzigara-Samurcaş, N. Iorga, C. Gane, V. Voiculescu, Mihail Sadoveanu etc., iar în Franţa de Henri Matisse şi Constantin Brâncuşi.
Tecuciul nu se află reprezentat printre cele peste 1500 de planşe ale manuscrisului. Motivele nu sunt conjuncturale, ci ţin de esenţa unei realităţi asupra căreia continui să-mi pun eu însumi întrebări. Ştiindu-mă tecucean de la Burdusaci, admirabilul om de cultură artistică din Bacău, Constantin Donea, mă întreba cum îmi explic insuficienta reprezentare (ca să nu zic absenţa) a portului naţional în arealul tecucean. Explicaţiile nu sunt lipsite de seducţiile complexităţii şi ale confuzului. Puţinele elemente de port naţional care se mai găsesc, induse prin vechea educaţie şcolară, sunt hibride.
I.N.: Ştiţi, desigur, că oraşele Tecuci şi Bârlad au avut o evoluţie în paralel şi cam în rivalitate, fiecare cu un orgoliu decomplexat vis-à-vis de celălalt. Istoria le-a obligat, totuşi, la o evoluţie în multe privinţe complinitorie. Multe personalităţi literare (G.G. Ursu, Pamfil Şeicaru, Tudor Pamfile) au oficiat în ambele localităţi şi cu aceeaşi dăruire. Ulterior, amândouă oraşele şi-au pierdut demnitatea administrativă de reşedinţe de judeţ şi au căzut în anonimat. Credeţi c-ar gândi proiecte culturale comune?
C.D.Z.: Specificitatea celor două oraşe nu au un profil atât de acuzat încât să nu se potrivească unei conlucrări. Într-adevăr, Bârladul are un par dessus în trei privinţe: prima atestare documentară (1174), vocaţia ctitoriei spirituale şi strania împletire dintre tradiţionalism şi înnoirea cea mai izbitoare, dar aceasta nu exclude o frăţietate artistică. G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Pamfil Şeicaru au demonstrat-o printre cei dintâi.
I.N.: Aţi avut o viaţă publică bogată, cu multe poziţionări faţă de realitatea post-decembristă. Aţi avut relaţii admirabile cu multe personalităţi contemporane. Nu vă încearcă ideea unei lucrări memorialistice, care să dea seama de epoca traversată şi să escaveze câte ceva din arhiva dv. de suflet?
C.D.Z.: Nu am avut o viaţă publică bogată şi nici nu am. Am dus viaţa solitară a unui intelectual cu două profesii de bază, grele amândouă: catedra universitară cu laboratorul de biofizică, pe de o parte, şi literatura, pe de alta. Munca s-a potrivit firii mele reflexive. Nu-i mai puţin adevărat că ieşirea mea în public induce, prin cavalcada ideilor, prin oarecare vivacitate a erudiţiei şi prin recursul interdisciplinar, impresia unei vieţi publice bogate. E una din impresiile decomprimării, când ideile au prilejul de a dansa liber, realizând doar unele înfăţişări ale bogăţiei de viaţă trăită în afară, ceea ce nu înseamnă negreşit viaţă publică bogată. De altfel, sunt o fire sociabilă, însă nu am plăcerile exhibării, ale ieşirii în arenă. Deloc.
Nu mă ispiteşte ideea scrierii memoriilor. În memorii; firul epic este îndeobşte încărcat, dendriform, palpitând de substanţa evocării, or, viaţa mea nu a fost bogată în evenimente ale trăirii exterioare. Viaţa mea nu a avut frapanţa pe care epica o cere. Pe de altă parte, epica mă sleieşte, catagrafierea unei vieţi mă doboară cu sentimentele zădărniciei. Mă învinge balastul nesemnificativului. Excepţie ar face, poate, evenimentele privind comunismul, delabrarea vieţii româneşti şi derutarea vieţii personale a oamenilor, printre care şi a mea. Nu vreau, nu simt nevoia să mă consacru acestei perioade sumbre, luminată doar de adolescenţă şi de tinereţe. Făcând-o, aş reînvia un spaţiu temporal care mi-ar lăsa impresia pângăririi prin însuşi faptul de a-l evoca, multiplicându-l, clonându-l şi riscând să-i dau viaţă prin evocare.
Totuşi, scriu memorii, dar nu exprese: ele sunt topite în proza mea.
15 iulie 2008, Porto-Franco (Galaţi), nr. 152, 2008, pp. 4 -7
Interviu preluat din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011
