Dacă Laertios Diogene ar fi contemporan cu noi şi ar umbla cu lumânarea în toiul zilei căutând un OM, cu siguranţă l-ar găsi dacă ar bate la fereastra marelui cărturar artist C. D. Zeletin, autorul aserţiunii de mai sus. S-au scurs aproape doi ani de când convenisem cu domnia sa acest interviu, fără a găsi curajul de a-l aborda. Consideram ca pe o necuviinţă să-i tulbur liniştea de care are atâta nevoie în planul creaţiei acest substanţial şi polivalent cărturar: scriitor de primă linie a literaturii noastre, profesor universitar şi medic de înaltă ţinută.
Reţinerea avea să-mi fie repede spulberată, iar surpriza avea să fie totală. Am descoperit un om de o blândeţe şi o predispoziţie spre comunicare fără bariere, sentimentul că iradiază o lumină binefăcătoare cum numai oamenii mari o deţin.
Ramură a unui arbore genealogic profund românesc din arealul moldav, sănătos moral şi curat în fibra sa intimă, scriitorul C. D. Zeletin ne oferă un recital de înaltă emoţie şi ţinută intelectuală.
Deschideţi, stimaţi cititori, fereastra lăuntrică, pentru a primi un mare spirit.
Tase Dănăilă: Stimate domnule C. D. Zeletin, complexa dumneavoastră personalitate mă inhibă oarecum, încât vă rog să-mi acordaţi circumstanţe atenuante dacă, prin întrebările mele, nu voi surprinde esenţa. Pentru început, spuneţi-ne de unde vă provine apetenţa pentru acest areal geografic, Tecuciul?
C.D. Zeletin:... Vă temeţi că nu veţi surprinde esenţa. E în firea lucrurilor ca în toate cele să ne scape o latură sau alta a esenţei, astfel că ea îşi păstrează, chiar cunoscută, enigma. Prin această fatală scăpare se exprimă infinitul cunoaşterii... Răspund acum întrebării.
Oricât a-i explica-o, poziţia afectivă - cum ar fi afecţiunea mea pentru Tecuci - rămâne cu un element inefabil în ea. Totuşi, apetenţa pentru ţinutul Tecuciului se explică, mai simplu, prin faptul că majoritatea strămoşilor mei aici îşi află rădăcinile. Eu însumi m-am născut la Burdusaci, în nordul fostului judeţ Tecuci, sat străbătut de pârâul de la care mi-am luat numele: Zeletinul.
Aproape toate crengile arborelui meu genealogic au rădăcinile în acest areal. Un arbore genealogic bogat. De fapt, orice arbore genealogic e bogat în sine; "bogat" în sensul folosit aici înseamnă "cunoscut". Al meu e bogat fiindcă îl ştiu. Am acasă trei dosare ce plesnesc de note, ţepene ca pieptul unui general pe care, cu vârsta, nu-l mai cuprind găicile. Tot aştept să găsesc timp să le sintetizez şi să le consacru mai multă reflecţie. Mă interesează mai mult vechimea şi mai puţin actualitatea, iar în vechime - antroponimia şi genetica. Cercetarea istorică îmi satisface şi interesul lexical pentru nume: am aflat deja câteva sute; genetica strămoşilor însă - mă refer la însuşirile somatice, sufleteşti ori mentale - rămâne fatalmente, precară. E greu să aflu cum gândeau, felul lor de a fi etc.
Dinspre tată, preotul Nicolae Dimoftache (1908-1991), Coasta Lupei şi Nicoreştii concentrează cele mai multe neamuri. E vorba de familiile Dimoftache şi Hozoc. Numele originar al Dimoftachilor a fost Turea, aromâni care urcaseră, prin transhumanţă, dinspre Ohrida, ciobani bogaţi. Pe la 1780, îi găsim în judeţele Tecuci şi Putna. Reveriilor mele în această problemă le place să-i aibă de subiect pe etruscii Turea veniţi în Tracia, pe care latinul Cicero îi socotea barbari, deoarece ginta lor teribilă îngrozea munţii prăpăstioşi ai Traciei (N. Densuseanu). Într-adevăr, în hăţişul genealogic al Dimoftachilor răzbate din când în când, în istoria mai îndepărtată, o stranie înclinare dacă nu sadică, în orice caz spre o duritate din care extrag plăcere. Oameni destoinici, frumoşi, unii buni muzicieni, alţii cu gustul aventurii. Scriitorul clujean I. D. Muşat (1898-1983), născut la Podu Turcului, pe numele real Ioan Dimoftache, rămâne în istoria literaturii cel puţin prin romanul în trei volume, Horea Rex Daciae. La 10 mai 1900, regele Carol I acorda ordinul Coroana României în grad de Cavaler preotului Gh. Hozoc din Tecuci, care i-a avut printre fii pe doctorul Alexandru Hozoc din Râmnicul Vâlcea, pe magistratul Ion Hozoc, preşedintele Tribunalului Tecuci, şi pe juristul Dimitrie Hozoc, consilier la Înalta Curte de Casaţie. Fiul acestuia din urmă, poetul Ion Hozoc, născut în 1916, a încetat din viaţă la 14 octombrie 2007... Străbunica dinspre tată era Niculina Hozoc.
De ţinuturile tecucene mă leagă şi neamurile dinspre mama mea, învăţătoarea Maria Dimoftache, născută Ţarălungă (1910-1978): fratele mamei ei, Aglaia, doctorul Savel Cârlan (1885-1969), originar din sătucul Ruget, Vultureni, a fost, decenii la rând, medicul şef al Judeţului Tecuci. Era un practician extrem de priceput şi un suflet foarte bun. Erou în Primul Război Mondial, el este unul din fondatorii Bibliotecii Publice din Tecuci, împreună cu protoiereul N. Conduratu şi profesorul Constantin Solomon, alte rude tecucene ale mele. Printr-o nepoată a soţiei sale, Eustina, fiică a preotului Constantin Iftimie din Nicoreşti, Savel Cârlan se înrudeşte cu doctorul Răzvan Ionescu, fiul filozofului Nae Ionescu. Fratele doctorului Savel Cârlan şi al bunicăi Aglaia, învăţătorul Ioan Cârlan (1875-1950) din Vultureni, judeţul Tecuci, a fost deputat în primul Parlament al României Reîntregite în hotarele ei fireşti şi apoi senator, iar vărul lui primar, Ioan D. Condurache, specialist în dreptul medieval românesc, a fost secretar, în 1919, al Conferinţei de Pace de la Trianon. Alt frate a fost Dumitru Cârlan (1892-1976), ofiţer de Stat Major şi matematician, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul în ambele Războaie Mondiale, "Eroul de la Încărcătoarea", distins cu Ordinul francez Croix de Guerre şi citat pe Armată de către generalul Maurice Sarrail, comandantul trupelor franceze în Orient.
Pe Laz, comuna Onceştii Noi, judeţul Tecuci, a trăit o viaţă bunicul meu dinspre mamă, Gheorghe Ţarălungă (1885-1963), tată a şase copii, erou al luptei anticomuniste din zonă şi care avea să moară în închisoarea Jilava. Fiica lui, Olimpia Jalbă, sora mamei, moartă în urmă cu câţiva ani, a fost o viaţă doctoriţă la Tecuci. Tecucean era şi ruda mea, doctorul Aurel Marin, unul din cei mai iluştri specialişti O.R.L. ai ţării, "genialul doctor Aurel Marin", a cărui moarte o deplângea, în memoriile ei, marea actriţă Marioara Voiculescu. Tecucean era şi profesorul de obstetrică al Facultăţii de Medicină din Iaşi, vărul mamei Vasile Dobrovici, născut la Godineşti. Am lăsat la urmă Burdusacii mei natali, izvor de cărturari importanţi, dintre care ar fi deajuns să-i citez pe filozoful şi sociologul Ştefan Motăş Zeletin (1882-1934), doctorul Alexandru Brăescu (1860-1917), creatorul învăţământului universitar de psihiatrie din Moldova şi ctitor al Aşezămintelor Socola din Iaşi, toţi unchi ai mei. Rămân încă mulţi pe care-i nedreptăţesc prin omisiune. Nu mi-am propus însă o catagrafie, ci enunţarea din zbor a unor vrednicii care îmi întăresc valoric legătura cu Tecucii. Dar legătura mea s-a consolidat şi prin prietenii tecucene, şi nu vreau să-l uit în acest sens pe scriitorul G.G. Ursu (1911-1980), autorul Tecuciului literar (1943), bârlădean de origine, dar trăitor la Bucureşti, unde a fost profesor universitar.
T.D.: Aveţi o operă literară de apreciabilă întindere şi adâncime. Apetitul pentru cultura înaltă este o moştenire genetică sau v-a fost cultivat printr-o educaţie în mediul în care aţi trăit?
C.D.Z.: Întoarcerea cu faţa spre unul sau altul din punctele cardinale ale universului spiritual este, întâi de toate, urmarea unei iniţiative personale, dezvoltată prin propriile puteri. Ele te recomandă şi te definesc. Formarea viabilă rămâne autoformarea. Moştenirea genetică şi educaţia numai cât modulează acest demers făcut pe seamă proprie, cea dintâi mai mult, cealaltă mai puţin, sau invers, ori amândouă în egală măsură. Cu aceeaşi zestre genetică şi în aceeaşi ambianţă părintească şi de instruire, membrii unei familii răspund diferit şi nu e de mirare, fiindcă genetica apasă pedala pe o direcţie ori spre alta, iar direcţia preferenţială e diferită pentru diferiţii indivizi ai unei genetici comune. Fraţii se aseamănă şi nu se aseamănă. Interesul speciei stă tocmai în variabilitatea şi în fuga de omogenitate. Mi-aş îngădui o metaforă: specia are spaimă de comunismul structurii genetice a indivizilor ei.
Se înţelege că, spunând acestea, nici nu scad, nici nu sporesc însemnătatea moştenirii genetice şi a instrucţiei din familie şi din şcoală. Deşi zeul epocii care se iveşte la orizont este genetica şi deşi nu o dată m-a înspăimântat tirania ei, surpriza fenomenologică nu este exclusă, şi ea se arată în opţiune. Puterea originală a instrucţiei se vede şi pulsează mai târziu şi - cel puţin pentru mine - ea stă în amintirea fecundantă şi în reveria creatoare.
T.D.: V-aţi dedicat viaţa unei profesii profund umaniste. Profesor universitar, cercetător stiinţific, practician al medicinii de vârf, scriitor de mare erudiţie abordând cu talent artistic aproape toate genurile literare, traducător din lirica italiană şi franceză. Sunt complementare aceste pasiuni, credeţi în terapia cuvântului scris ca fiind o alternativă sau o adăugire la practica medicală pentru echilibrul şi sănătatea omului?
C.D.Z.: Privindu-le diacronic, medicina şi arta nu sunt complementare, fiindcă ab initio medicina a fost artă, arta medicală. Or, atât arta medicală, cât şi suma celorlalte arte au un fundament comun: cunoaşterea prin intuiţie, nu prin raţiune. Cu trecerea timpului, raţionamentul de tip cartezian şi erudiţia au completat cu o altă natură esenţa medicinii, scientizând-o şi îndepărtându-o de arte. Acestea, separându-se din ce în ce mai distinct, au început a se numi - şi a fi - beletristice, adică legate organic de frumuseţe, de frumos (ulterior, pornind de la Charles Baudelaire aveau să fie legate şi de urât). Astăzi însă, medicina şi arta sunt complementare, medicina servind frumosul natural prin repararea lui. Dimpotrivă, arta, ilustrând frumosul estetic, rămâne o dezvoltare a artificialului şi nu al naturalului, de care însă rămâne legată medicina.
Cred în terapia prin cuvântul scris ca variantă a psihoterapiei, deoarece literatura artistică este vehiculată de cuvânt. Absolutizarea ei însă este primejdioasă, prin ignorarea dreptului celui suferind la farmacoterapie, radioterapie, fizioterapie, chirurgie etc.
T.D.: Sunteţi un fin cunoscător al psihologiei umane. Care credeţi că sunt bolile cele mai cumplite - în sens metaforic - de care suferă umanitatea în general şi naţiunea română în special?
C.D.Z.: Lumea nu e nici mai bolnavă, nici mai sănătoasă ca înainte. Sănătatea e amestecată cu boala, viaţa cu moartea. Moartea e aceeaşi, maladiile sunt însă altele, asigurând şi ele schimbarea veşnică a lumii. Viteza a crescut în toate mişcările care ţin de voinţa omului; constante au rămas viteza electronului pe orbitele nucleului atomic, circulaţia sângelui în artere ori a stelelor pe cer. Cuantumul intersectărilor umane creşte, distanţa fizică dintre oameni scade pe măsură ce se amplifică, paradoxal, distanţa sufletească dintre ei. Informatica sporeşte iluzia omului singur cu o frăţietate falsă pe jumătate. Pe de altă parte, omul e mai puţin dispus să trăiască idealuri de obşte, delincvenţa triumfă, indiferentă la recomandarea morală, la biciul justiţiar ori la ochiul divin. E tot mai liberă faţă de autorecriminare, faţă de părerea de rău ori faţă de conştiinţa păcatului. Boala de care suferă omenirea stă în proasta interpretare a libertăţii, libertăţile nemaifiind direcţionate de norma morală, juridică ori religioasă. Libertatea se confundă cu agitaţia, formă a nebuniei. Deruta valorică şi ireverenţa faţă de valoare dau fiori spiritelor normale.
Naţiunea română recunoaşte şi ea simptomele aceleiaşi suferinţe. Iat-o acum în rând cu toată lumea! Cu păcatele întregii lumi! I-ar trebui, totuşi, un mai puternic simţ al onoarei, al demnităţii şi al mândriei naţionale. Şi să-şi trăiască ţara.
T.D.: Aţi fost şi sunteţi în dialog şi prietenii literare cu personalităţi copleşitoare ale culturii noastre: Perpessicius, Tudor Vianu, A. E. Baconsky, Al. Philippide, G. Tutoveanu, Laurenţiu Ulici, Al. Balaci, Ştefan Aug. Doinaş, Edgar Papu, Ion Rotaru, V. Voiculescu, George Emil Palade - cu care sunteţi şi rudă - sunt doar câteva din numele de rezonanţă cu care v-aţi încrucişat destinul. În ce măsură v-a înrâurit transferul de informaţii spirituale şi sentimentele dintre dumneavoastră şi această elită a spiritualităţii noastre?
C.D.Z.: Personalităţile amintite nu m-au înrâurit cât au răspuns nevoiei mele înnăscute de admiraţie, de curiozitate artistică şi intelectuală şi - fapt foarte important - mi-au oferit acces la o viaţă scriitoricească înaltă în deceniile comunismului, decenii care mi-au blocat aproape toată viaţa şi în care interdicţia de a publica numai ceea ce voiam eu era o adevărată traumă pentru mine. Mă refer -ca să fiu exact - la Perpessicius, Tudor Vianu, Al. Philippide, G. Tutoveanu şi - într-o măsură mai mică -V. Voiculescu. Sentimentele mele faţă de această elită, cum bine o numiţi, sunt diferite de la o personalitate la alta: iubire pentru Perpessicius, afecţiune admirativă pentru Tudor Vianu şi G. Tutoveanu, cuviinţă enigmatică pentru V. Voiculescu, admiraţie George Emil Palade ş.a.m.d. George Tutoveanu a fost primul scriitor pe care l-am cunoscut, în adolescenţa mea petrecută la Bârlad. El rămâne degetul Destinului pentru mine, urma lăsată de el în sufletul meu fiind indelebilă. În amintire, George Tutoveanu poartă o aură care este numai a lui.
T.D.: Ştiu că în tinereţe l-aţi cunoscut pe medicul şi sensibilul poet V. Voiculescu. Relataţi-ne câteva aspecte legate de destinul tragic al acestui om, simbol al suferinţei şi al demnităţii.
C.D.Z.: Destinul tragic al lui V. Voiculescu este cunoscut. S-a scris şi se va mai scrie, aşa că nu vreau să repet, să mă mai repet. Jocul ticăloaselor cărţi a fost făcut, hârjoana diavolilor s-a încheiat deasupra mormântului său. În zilele noastre, "problema V. Voiculescu" stă în aceea ca itinerarul lui tragic să şi-l asume cei ce i l-au creat, adică delatorii şi torţionarii comunişti care încă sunt în viaţă, recompensaţi pentru ceea ce au făcut, şi rămăşiţele de sistem care mai persistă. Tragedia lui se cuvine să primească valoare de pildă pentru generaţiile tinere. Credinţa ortodoxă i-a fost validată de jertfa proprie, ca sfinţilor. Sanctificarea, sub o formă sau alta, cred că este ceea ce s-ar cuveni. Ce ar mai fi nou de adăugat la biografie? Poate un studiu teologic interconfesional şi un studiu psihologic al unor aspecte ale trecerii lui Dincolo.
T.D.: Atunci când aţi primit scrisoarea de la poetul G. G. Ursu prin care vă trimitea cifrat teribila veste "Prietenului nostru doctorul i s-a întâmplat o nenorocire: este şi nu este printre noi", scrisoarea a avut un efect şocant pentru dumneavoastră şi ce stare de spirit domina în mediile intelectuale ale acelor timpuri?
C.D.Z.: A fost mai mult o tristeţe dureroasă decât un şoc, pentru că eram cumva pregătit. În cele câteva întâlniri din parcurile Cotrocenilor, unde purtam discuţii asupra filozofilor neoplatonicieni italieni, Marsilio Ficino, Cristoforo Landino etc., deoarece el lucra pe atunci la sonetele shakespeariene, iar eu la traducerea sonetelor platonice ale lui Michelangelo, mi-a împărtăşit unele aprehensiuni legate de faptul că era urmărit. Mi-a sugerat că ar fi bine să nu ne mai vedem o vreme...
... Astăzi, după cincizeci de ani, port discuţii de aceeaşi natură cu fiica mezină a lui V. Voiculescu, prietena mea Gabriela Defour Voiculescu, căreia, fiindcă ne spunem pe numele mic, prefer să nu-i spun nici Gabi, nici Kiki, ci Minunea Lumii! Fiindcă este, într-adevăr, o minune a lumii! E un spirit surprinzător de juvenil: octogenara pare cu 25 de ani mai tânără. Vivacitate sănătoasă, voioşie inteligentă, curiozitate filozofică şi - sub toate aspectele - frumuseţe. Trăirea în spiritualitate şi sensibilitatea la transcendent, care îi sunt proprii, le moşteneşte de la tatăl ei.
Cum Tecuciul este înrudit cultural cu Bârladul, ba chiar au constituit, în răstimpuri, un continuum, fie prin activitatea Academiei Bârlădene, care număra în sânul ei tecuceni (Tudor Pamfile, fondator al acestei societăţi artistice, Natalia Negru, Ion Valerian, Pamfil Şeicaru etc.), fie prin reviste (Freamătul, Tecuci, 1911, transferat la Bârlad, 1912) etc., cred că ar fi util să menţionez aici faptul că Bârladul rămâne legat de V. Voiculescu nu numai prin prezenţa lui în urbe, ca medic în Primul Război Mondial, prin publicarea aici a volumului său de poezii Din Ţara Zimbrului, ci şi prin originile soţiei sale, doctor Maria Mitescu, ai cărei părinţi, colonelul Constantin Mitescu şi Mary Colan, hughenotă refugiată, îşi dorm somnul de veci în Cimitirul Eternitatea din Bârlad.
Un amănunt. În afara oricărei flaterii de sine ori a vreunei prezumţii, sunt mulţumit că, într-o convorbire din 3 septembrie 2002 cu Gabriela Defour Voiculescu, spunându-mi că numele de botez al mamei sale nu era Maria, ci Mărioara-Florioara, şi cum se întreba:
- Mă mir de unde această Florioară?!, am putut să-i răspund:
- De la balada Mărioara-Florioara lui Vasile Alecsandri! Poetul i-o dedicase Mariei Cantacuzino, pariziana, soţia pictorului Puvis de Chavannes, care, servindu-i de model pentru Sfânta Genoveva, a imortalizat-o în fresca Vie de Sainte Genevieve de la Panthéon...
T.D.: Consideraţi că destinul tragic al lui V. Voiculescu a fost răzbunat de istorie?
C.D.Z.: Istoria nu prea răzbună, ci numai Dumnezeu hotărăşte. În lumea asta sau Dincolo. Însă destinul artistic de excepţie pe care opera lui literară îl trăieşte în posteritate poate fi privit ca o răsplată şi mai puţin ca o răzbunare. Cel care este Bunătatea nu poate răzbuna. Pedepseşte însă Răul, într-o ordine ontologică, nicicum sufletească. Asta o fac oamenii...
T.D.: Aţi fost încă de tânăr un temerar pătrunzător în cultura universală. Monumentalele tălmăciri din prerenascentiştii şi renascentiştii italieni, de la Dante şi Petrarca la Michelangelo şi Giordano Bruno, şi din marea poezie franceză, de la Gérard de Nerval, Baudelaire, Mallarme la Paul Valéry, la care se adaugă propria creaţie literară, tocmai în perioada proletcultistă, demonstrează că aţi fost un nonconformist, că nu v-aţi supus "comandamentelor superioare", ca să uzăm puţin de limbajul lemnos. Cât de greu v-a fost să rezistaţi acelor timpuri?
C.D.Z.: Mi-a fost şi greu, mi-a fost şi uşor. Greu, fiindcă mă anima, încă din adolescenţă, o dorinţă irepresibilă de a publica, dorinţă căreia comunismul, pe care l-am traversat, nu-i răspundea dacă nu-i făceam hatâruri - şi nu i-am făcut! - şi uşor, fiindcă, hotărându-mă să nu-i fac nicio concesie, dar absolut niciuna, mi-am luat de grijă - cum se spune - şi, continuând să scriu în tăcere poezie originală, proză şi... chiar teatru, mi-am îndreptat bună parte din energii spre traducerea poeziei universale. Desigur că nu este uşor să priveşti cum toate corăbiile pleacă din port şi tu rămâi pe chei, dar corabia mea aştepta în cer, dincolo de un nour cumulus, să coboare în radă.
T.D.: Referindu-ne la fenomenul cultural actual, nu credeţi că asistăm la o subculturalizare ca fenomen de masă, dirijată aş zice, în care grotescul agresează fiinţa umană şi o dezumanizează, făcând-o insensibilă şi instinctuală prin îndepărtarea ei de valorile fundamentale spirituale?
C.D.Z.: Indiscutabil că da. Asistăm la un hedonism, la un epicureism dezlănţuit al clipei însoţit de o indiferenţă la Timp, la valoarea absolută a lucrurilor şi la o lipsă de proiecţie în eternitate a lucrării omului pe acest pământ. Există o evidentă năclăire a vieţii în materialitate, o disperare de a trăi liber viaţa în tangibil, însoţită de o ignorare a valorilor abstracte şi perene. Toate acestea însă exprimă mai mult compensarea unei vieţi duse decenii la rând în absolutizarea valorii materiale, concrete, a vieţii. De fapt, prin sărăcie, îngâmfare şi despotism ("avangarda clasei muncitoare" etc.), comunismul nu oferea omului de rând nici măcar libertatea de a jubila în materialitate, fiindcă şi libertatea şi starea materială erau precare. Era o contradicţie ce nu putea să ducă decât la ceea ce lumea trăieşte astăzi: nevroza de ridicare a stăvilarelor. Eu sunt însă încredinţat că, odată consumat exerciţiul libertăţii simptomatice, echilibrul dintre trăirea spirituală şi trăirea materială se va restabili.
T.D.: Nu vi se pare că astăzi elita intelectuală se confundă cu elitismul, ridicându-se pe un soclu şi creând un vid între ea şi societate?
C.D.Z.: În momentul de faţă există o separare a noilor clase sociale suficientă pentru a se vorbi de elitism, în sensul decupării din amestec a clasei de sus, care, dacă este elită socială, nu este şi elită intelectuală. Elita intelectuală e risipită în toată structura societăţii şi nu se alege pentru ca să alcătuiască o elită bine conturată, populând o rezervaţie. Totuşi, într-un fel, clasa de sus e şi ea o valoare (dacă n-a ajuns acolo prin delincvenţă), însă e o valoare fără elevaţia elitei, care se află sus, nu a ajuns sus. Ea se separă în măsura în care se solidarizează intern fie prin interese, fie prin conştiinţa vinovăţiei (mai rar), fie prin suficienţă oarbă şi trufaşă. E o biruinţă a individului individual ridicată pe dispreţul faţă de individul social, pe dispreţul semenului. Ceea ce pentru elită e înţelegere a lucrurilor, pentru clasele de sus e acord între lucruri. Curenţii mai mult sau mai puţin întâmplători ai Revoluţiei din 1989 au ridicat multă pleavă pe promontorii.
T.D.: Credeţi că, în afara religiei, indiferent de confesiunea sa, omul poate fi împlinit?
C.D.Z.: Impresia de împlinire e personală şi intimă. Poate şi cineva din afară să te socotească împlinit, dar faptul acesta nu are prea mare însemnătate câtă vreme nu eşti tu cel dintâi care să fii convins de propria împlinire şi să validezi, într-un fel sau altul, impresia celorlalţi. Şi apoi, mai există o dificultate: împlinirea poate să privească deopotrivă o conştiinţă limitată, îngustă şi mai ales suficientă, şi o conştiinţă amplă, bogată şi neliniştită, în care pulsează intuiţia şi aprehensiunile metafizicului. Poate să se simtă împlinit şi un credincios şi un necredincios; lipsit de sensibilitatea mistică, acesta din urmă nu percepe dimensiunea transcedentală a existenţei. Fără îndoială, credinţa îmbogăţeşte omul şi conferă supleţe senzaţiei de împlinire, nu rigiditate, ca necredinţa. Cu această frază am răspuns direct întrebării... Aşa stând lucrurile, împlinirea nu trebuie privită ca o noţiune a psihologiei, deci părelnică, ezitantă şi subiectivă, ci una filozofică, generoasă şi salvatoare.
T.D.: Aţi absolvit Colegiul Naţional "Gh. Roşca Codreanu" din Bârlad, liceu renumit, şi se înţelege că aveţi afinităţi deosebite pentru acest spaţiu geografic. Eminentul cărturar Traian Nicola are despre dumneavoastră numai cuvinte de bine. Nu vi se pare o nedreptate ca un erudit dascăl şi scriitor, neobosit scormonitor în adâncul istoric să nu fie membru al Uniunii Scriitorilor? Dacă am avea în vedere numai faptul că monumentala sa monografie a Moldovei de Jos, la care a trudit o viaţă cu o acribie şi o pasiune exemplare, conturează portretul unui intelectual de o înaltă nobleţe şi ţinută morală. Şi totuşi...
C.D.Z.: Nu numai că sunt de părere ca Traian Nicola să devină membru al Uniunii Scriitorilor, ci l-am şi sprijinit, printre altele, scriindu-i o Recomadare foarte favorabilă. Şi în perfectă cunoştinţă de cauză. Spuneam în ea, referindu-mă la cele şase masive tomuri de bibliografii Valori spirituale tutovene, că ele vibrează sub plinătatea erudiţiei, că viitorii cercetători într-o problemă sau alta se vor îndrepta spre ele ca spre o Meccă izbăvitoare. O altă dovadă a preţuirii mele este şi Cuvântul inainte pe care l-am scris anul trecut la bio-bibliografia sa, Valori spirituale tecucene, care văd că întârzie să apară.
T.D.: V-am pus această întrebare întrucât, impresionat de importanţa operei lui Traian Nicola, scriitorul Ionel Necula a făcut demersurile necesare pentru a fi primit în Uniunea Scriitorilor. Numai că preşedintele Filialei Galaţi-Brăila refuză să-i pună în discuţie dosarul, aşa cum este obligat prin statut. Putem lăsa un eminent dascăl şi scriitor la cheremul unui belfer, fudul şi ajuns, care confundă filiala cu propria sa feudă, fără să fie adus de cineva cu picioarele pe pământ. Ce credeţi că trebuie făcut în acest caz cu totul special pentru a-l scuti pe venerabilul cărturar de umilinţe?
C.D.Z.: În caz de refuz, trebuie repetat demersul, însoţindu-l de un memoriu.
T.D.: Domnule C.D. Zeletin, sunteţi o comoară de date istorice privitoare la prestaţii opozante bestiei comuniste. O astfel de prestaţie este şi poetul Ion Buzdugan (1887-1967), secretar al Sfatului Ţării în momentul Unirii Basarabiei cu România-mamă. Ce mărturii puteţi oferi cititorilor noştri despre această personalitate cu care ştiu că aţi fost în relaţii apropiate?
C.D.Z.: L-am cunoscut în anii studenţiei, la Bucureşti. Am fost, într-adevăr, în foarte strânse relaţii. Pentru ca întâlnirile noastre să nu fie interpretate politic, ceea ce era primejdios pentru amândoi, bătrânul poet a hotărât ca eu să-i spun Moş Nicu, iar el să mi se adreseze cu apelativul Nepoate. Şi în conversaţie şi în scrisori. Virgil Carianopol era convins că suntem neamuri, şi a scris chiar lucrul acesta în amintirile sale literare. În vacanţe, îmi scria la Burdusaci, trimiţând tuturor membrilor familiei mele cuvinte afectuoase, ca şi cum i-ar fi cunoscut. Îi cunoştea din povestirile mele, urmare a interesului pe care, într-adevăr, îl avea pentru ai mei.
Despre Ion Buzdugan, care m-a iubit foarte mult şi pe care l-am iubit, am scris de mai multe ori şi n-aş vrea să mă repet. Semnalez totuşi episodul din timpul Primului Război Mondial, când tânărul ofiţer al armatei ruseşti, Ion Buzdugan, aflat la Iaşi, a salvat familia regală română de asasinatul pregătit de ruşii bolşevizaţi care luaseră în stăpânire dealul Socolei. Ion Buzdugan a fost primit, în toiul nopţii, de Regele Ferdinand, împreună cu Ionel Brătianu şi Nicolae Iorga, complotul fiind astfel dejucat. La întrebarea Regelui privitoare la felul în care s-ar putea revanşa, poetul l-a rugat să difuzeze în ziua următoare pe front o foaie volantă prin care să promită pământ ţăranilor din tranşee. Nimic pentru el.
Ion Buzdugan a fost şi a rămas patriotul perfect. Era un om blând. Dispunea de o înţelepciune entuziastă - lucru rar şi oarecum oximoronic! -, de o cinste impecabilă şi de o inteligenţă pe care, în mod voit, nu lăsa să fie văzută. Cunoştea adânc limbile slavonă şi rusă, în multe din dialectele lor.
Dintre cei trei conducători ai Sfatului Ţării, Ion Inculeţ, Pan Halippa şi Ion Buzdugan, acesta din urmă a fost cel mai pur. Aserţiunea s-ar cuveni demonstrată, dar nu e locul aici s-o facem şi, poate, să n-o fac eu... El a redactat Actul Unirii. Ca date inedite, vă ofer informaţia legată de faptul că poetul basarabean nu a fost arestat după 1944, ascuns fiind în podul chiliilor călugăreşti ale Episcopiei din Blaj, de către episcopul loan Suciu (1907-1953). Poetul a scăpat, episcopul avea să moară în puşcăriile comuniste... După episodul Blaj, Ion Buzdugan s-a ascuns în satul Tăuni din judeţul Târnava Mică, la Târgu Mureş, la Aninoasa, la Bujoreni în judeţul Râmnicu-Vâlcea şi la Polovraci. Din cele şase surori (fuseseră şapte), l-au vizitat - cu discreţie supremă! - Mariana şi Valentina.
Prin anii 1947 - 1950, simţindu-se urmărit, a găsit o soluţie ingenioasă de a scăpa de arestare. Lăsându-şi barba să-i crească, a purces să bată drumurile Transilvaniei şi ale Olteniei, purtând ţoale şi traistă pe băţ, lăsând să se înţeleagă că era om necăjit - ceea ce, într-un fel, şi era! ¬ori mai degrabă cerşetor... Într-un târziu s-a întors la căsuţa lui de lângă Poşta Vitan din Bucureşti, de pe strada Vlad Judeţul 21, locuind împreună cu nonagenara lui mamă, Ecaterina, şi cu surorile Valentina şi Evdochia ("Dusica"), pe care le-am cunoscut foarte bine. Erau toţi pâinea cea caldă. Treptat, bătrânul poet s-a apropiat de Uniunea Scriitorilor care, printr-o tacită solidaritate românească, i-a acordat, prin Fondul Literar, o pensie şi sprijin pentru a traduce din ruseşte două monografii, Edison şi Avicenna, şi a le publica. Greu, dar s-a putut... De altfel, chiar în timpul urmăririi, reuşise să publice, sub pseudonimele B. Alionu (de la: Buzdugan, Al. Ion) şi Ion Câmpeanu, traduceri din A. S. Puşkin şi Maxim Gorki. Târziu, A. E. Baconsky, care-l preţuia, fiind el însuşi basarabean, i-a tipărit în Steaua de la Cluj, traducerea poemului La Ovidiu de A. S. Puşkin, ceea ce a însemnat foarte mult pentru bătrânul poet. Versiunea lui Ion Buzdugan a romanului în versuri Evgheni Oneghin al aceluiaşi Puşkin, ce se afla sub tipar la moartea poetului, cu un studiu introductiv al prietenului său Perpessicius, rămâne un model al genului.
T.D.: Societatea Medicilor Scriitori şi Publicişti din România (S.M.S.P.R.) al cărei preşedinte sunteţi, ce obiective şi-a propus pentru a nu fi o societate închisă şi pentru a crea punţi cu publicul larg, făcându-se mai bine cunoscută pe plan naţional şi nu numai?
C.D.Z.: Am hotărât ca intrarea în Societate să nu fie prea anevoioasă, pentru a-i sluji de îndemn solicitantului, ajutându-l astfel să se adune mai liniştit şi mai bine în ambele îndeletniciri: medicina şi literatura. Dubla profesie a acestuia e de natură să-i disperseze puterea de concentrare volitivă, ca, în tehnică, orice angrenaj cu dublu ax şi o singură intrare energetică. Un stimulent venit dinafară, cum este acceptarea în Societate, ajută fortificării sinelui creator, elanului artistic şi unificării unei vieţi împărţite, evident, în două. S.M.S.P.R oferă un reazem conştiinţei de solitar a artistului medic şi-l ajută să se odihnească de o muncă prin altă muncă, astfel încât să se afle în flux spiritual continuu.
Punţile cu publicul larg? Întâi de toate, cărţile scriitorilor medici! Abia pe urmă conferinţele, simpozioanele şi cenaclurile. Eu socotesc literatura operă a singurătăţii artistului.
T.D.: Revenind la zona tecuceană, cum vedeţi mişcarea literară locală - istorică şi actuală - în contextul culturii naţionale şi ce personalităţi credeţi că vor fi reţinute de memoria posterităţii?
C.D.Z.: Partea întâi a întrebării: mişcarea literară tecuceană, apreciabilă sub multe aspecte, ar fi mai eficientă dacă ar lipsi din ea învrăjbirea. Vrajba coboară din păcatul lui Cain. În privinţa celei de a doua părţi a întrebării, mi-e greu - dacă nu chiar imposibil - să formulez judecăţi de valoare în numele vremurilor ce vor veni. Datoria scriitorului e să scrie luându-se în serios şi să lase taxonomia valorică în seama viitorului.
T.D.: Vă rugăm să transmiteţi câteva gânduri pentru tecuceni, prin intermediul revistei noastre, care aşteaptă noi întâlniri cu dumneavostră, rodnice spiritual şi sentimental.
C.D.Z.: M-a bucurat apariţia revistei Tecuciul literar-artistic, permanenţa şi calitatea pe care i le asigură doamna Eleonora Stamate şi domnul Petru Blaj. Îi rog pe colaboratori să primească mărturisirea sentimentelor mele de fraternitate scriitoricească şi a dorinţei de a ne revedea.
Reconfortante sunt gândurile eruditului C. D. Zeletin care, întreaga sa viaţă, a tranformat ştiinţa în artă şi arta în ştiinţă, oferite nouă cu atâta generozitate. Ne considerăm vinovaţi de a-i fura din timpul său preţios, dedicat creaţiei şi ştiinţei cu o dăruire şi o măiestrie rar întâlnite în aceste timpuri, haine în care omul a început să-şi piardă identitatea. Cunoscându-i echilibrul temperamental şi spiritual profund, nu poţi să nu te gândeşti la adevărul unui aforism care i se potriveşte de minune: "Apele liniştite sunt cele mai adânci" (Harriet Beecher Stowe). Şi, mai ştie nobilul om al culturii şi al ştiinţei româneşti, că un talent oricât de mare ar fi, nu-şi poate găsi împlinirea dacă nu este acoperit de un lucru cel puţin de aceeaşi dimensiune: conştiinţă.
Iar C. D. Zeletin este o conştiinţă, un nume ce merită scris cu majuscule, nume de referinţă atât pentru prezent, dar mai ales pentru viitor.
Tecuciul literar-artistic, II, 10, ianuarie 2008, pp. 4-6
Interviu preluat din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011.
