Ţâncul pământului

Mămaia stătea singură pe prispă. Se gândea la ale ei. Avea momente în care nu puteai să o trezeşti din visare. Vorbea cu tătaia. Murise de trei ani, dar parcă îl aştepta, vroia să-l vadă la prânz, în fiecare zi. Cine ştie, poate ea chiar îl vedea, îi vorbea şi el îi povestea cum este pe lumea cealaltă. Nu m-ar fi mirat. Ştia mămaia o mulţime de lucruri despre viaţă, şi parcă ştia o viaţă despre moarte.

Pe când trăia tătaia, la prânz, fie vară sau iarnă, mămaia obişnuia să asculte Ţâncul pământului. Cred că el îi spunea secretele lumii. Vara se aşeza pe prispa de lut, întindea o mână sub cap şi se lungea pe prispa caldă, în bătaia dulce a soarelui. Pentru toţi lumea se oprea. Nimeni nu scotea o vorbă. Vitele se opreau şi ele, toate păsările tăceau. Nu auzeam nimic, nu ştiam nimic de ele, dacă au ce le trebuie, dacă există. Nimic. Odată cu capul pus de mămaia pe prispa casei, totul înceta să mai existe. Uneori adia uşor vântul, ca o cântare. Faţa senină a mamei, îmbrăţişată de razele dulci ale soarelui, se vedea zâmbind. Liniştită. Odată cu ea, toţi ascultam Ţâncul pământului, dar numai ea cu adevărat ştia să-l simtă, să-i vorbească, să îl mângâie, să se lase purtată de vraja lui.

La fiecare prânz ascultam Ţâncul pământului.

În fiecare după-amiază se sfătuia cu Ţâncul. Punea la cale planurile de viitor, analiza şi găsea soluţii, căpăta un soi de înţelepciune specifică ei. Lua sevă pentru a merge mai departe, devenea mai frumoasă, din ce în ce mai frumoasă. Sufletul ei curat avea nevoie de Ţânc, iar el avea nevoie de ea pentru a exista. Pentru a avea şi el cu cine vorbi. După fiecare întâlnire cu el mămaia ştia precis ce are de făcut. Cu o exactitate demnă, verticală, ageră şi vioaie, mămaia îşi continua de fiecare dată treaba prin curte, la câmp, după ce vorbea cu Ţâncul. Lumea murea şi învia în fiecare zi la prânz.

Când venea la oraş, mămaia nu vorbea cu Ţâncul. Stătea ca pe ace, mereu cu gândul la "ce o fi acolo". Nu putea vorbi cu el, de parcă pietrele oraşului îi îngreunau comunicarea. Pentru ea, lumea cea mare, departe de sat, era prea mică, o strângea, se sufoca. Nu avea cine să o ghideze, dar era la fel de frumoasă, de înţeleaptă şi de pură. Lua deciziile corecte cu o rapiditate uimitoare, rezolva totul cu o simplă vorbă şi se mişca sprintenă pentru a termina cât mai repede ce avea de făcut şi pentru a se întoarce acasă. O aştepta Ţâncul. Îi era dor de el, îi era dor de pământul pe care îl diviniza şi îl respecta. Suferea, fără să fie văzută, după bătătura ei din colţul uitat de lume, dar binecuvântat de Dumnezeu.

După moartea tătucăi, o vreme Ţâncul pământului nu s-a arătat. Mămaia îl căuta şi-l striga pe ogoare. Brusc, Ţâncul avea un nume. Nedesluşit de noi, dar înţeles de mămaia care îl striga tăcută şi cu lacrimi uscate pe faţă. Credeam că a crescut Ţâncul, că îmbătrânise, că nu mai era ţânc. Noi credeam, însă nu ştiam.
- Mămaie, nu mai asculţi Ţâncul pământului? Ce mai zice?
- Nu mai zice nimic, mamă, ce să mai zică? Ce mai pricep eu ce mai zice... ofta şi cobora glasul. Se stingea în vorbă. Era la fel de frumoasă şi mirosea a flori de câmp. M-am lăsat mângâiat, iar mâna ei de cocă moale mirosea a pâine caldă.

O lăsam să-şi revină. Seara, când Ţâncul dormea, noi îl căutam. Încercam să-l trezim ca să vorbim cu el, să-l rugăm să vină iar, să nu o părăsească şi el. Îl căutam prin curţi, prin livezi, pe deal la nisipărie, toată râpa era scormonită. Îl vroiam pentru ea şi nu înţelegeam de ce s-a îndepărtat de mămaia. Eram năuci, nu ştiam dacă îl strigam pe el, nu ştiam numele lui. Căutam ceva ce nu înţelegeam. Doar ea îl cunoştea. Nu l-a găsit mămaia care îi ştia numele, nu l-am găsit nici noi. Nu era nicăieri. Mămaia era la fel de frumoasă, înţeleaptă şi dulce, doar că tăcea mai mult.

Căzuse frunza de pe vie. Era răcoare afară, iar noi dădeam la vite şi tocmeam gardul. În sat lătrau câinii, iar vacile noastre care erau acasă fiindcă în ziua aia nu le dădusem la cireadă, erau agitate. Stăteau să fete, trebuiau duse la apă şi ne spuneau asta. Cocoşul anunţa vizite, cânta pe pragul de la bucătăria de vară, iar câteva găini fugeau de gâştile gălăgioase pe după stogurile de fân. Brusc toată lumea a căzut. Nu lin ca frunza din pom, a căzut ca un dangăt de clopot, şi s-a oprit. Amuţise lumea şi ne-am uitat în jur. Linişte. Nu era mămaia să vadă, să simtă liniştea. Nu o vedeam. Uşor, să nu rupem tăcerea, am căutat-o.

Era acolo, ca o himeră. Frumoasă ca o zână din poveşti. Radia, zâmbea. Lumina o scălda şi se juca împreună cu vântul pe faţa ei. Ne uitam muţi la fiinţa din faţa noastră. Era linişte şi linişte a rămas până ce zâna din poveşti a apărut în ogradă aşa cum o ştiam. Gata să ştie răspunsul la orice întrebare, gata să ajungă oriunde într-o clipită, gata de muncă. Cu viaţa noastră în viaţa ei. Avea mâna la cap şi faţa întoarsă spre lume. Vorbea cu el, cu Ţâncul pământului. O ajuta, o sfătuia, îi dădea puterea zilei şi înţelepciunea lumii. Pe lutul prispei rămas fierbinte de cu vară, mămaia asculta ca o regină a lumii Ţâncul pământului.

Mămaia stătea singură pe prispă. Frumoasă. Se gândea la ale lumii. Soarele îi mângâia lin faţa. Nu clipea, nu schiţa nici un gest. Mâinile ei se mângâiau una pe alta, iar lumea... lumea se oprise în loc. Doar pentru ea...