Puterea exemplului

Proba mea preferată era 60 de focuri culcat. O probă de mare precizie. Ce-mi plăcea în plus la ea era că obţineam rezultatele fără mare efort. Se potrivea cu stilul meu de tras - rapid, dintr-o bucată, fără pauze.

Antrenorul îmi spunea mai în glumă mai în serios: "Te grăbeşti să termini, ca să vezi ce rezultat ai tras".

Cealaltă probă de puşcă pe care o trăgeau juniorii, 3x20 de focuri (trei poziţii, culcat-picioare-genunchi), nu-mi prea ieşea. La culcat n-aveam probleme, la genunchi aşa şi-aşa, în schimb la picioare mi-era tare greu să ţin arma fixă mult timp, aşa că nici nu mă mai oboseam.

Deşi ca sportiv făceam vizite regulate la centrul de medicină sportivă, aveam să aflu doar cu vreo treizeci de ani întârziere, când mi-am făcut prima radiografie de coloană vertebrală, de ce mă durea spatele când stăteam în picioare cu arma (care era destul de grea, cred că trebuie să fi avut cel puţin şase-şapte kilograme): aveam din naştere doar patru vertebre lombare în loc de cinci, o raritate care făcea ca discurile intervertebrale să fie mai groase, pentru a compensa vertebra lipsă. Elastice, discurile se tasau la efort, începând la scurt timp să apese pe nervi.

Întâmplarea a făcut ca într-o vară să particip la nişte "internaţionale" ale României unde am stat faţă-n faţă cu un stângaci francez. Era o experienţă rară să-ţi priveşti în ochi adversarul de lângă tine, existau foarte puţini stângaci - între români nu-mi amintesc niciunul, iar probabilitatea de a ajunge faţă-n faţă cu unul străin era şi ea extrem de mică. În ţară, la poligonul mare de la "Tunari" nu se putea deloc, pentru că fiecare post de tragere era separat printr-un paravan de următorul. Se putea însă la poligonul mic de la "Tunari" - cel care mai târziu avea să fie complet distrus într-un incendiu. Acolo, pereţii despărţitori erau la câte doi trăgători. Dar şi aşa, dacă am fi nimerit în ordine inversă în compartiment, am fi stat spate în spate. Cum eram însă faţă-n faţă, practic la fiecare încărcare-descărcare ne priveam în ochi de la o jumătate de metru distanţă, şi fiecare vedea tot ce face celălalt. Mi s-a părut curios felul cum încărca şi descărca arma, ducând stânga peste armă - toate armele fiind făcute pentru dreptaci. Dar cel mai mult m-a mirat modul aplicat, muncit, chinuit chiar, în care a abordat proba. Eu terminasem deja primele 20 de focuri de competiţie, când el încă mai era la reglaj. Se ostenea la fiecare foc, epola, ochea, apoi renunţa de multe ori fără să declanşeze - ofta nemulţumit, respira, ochea din nou, iar dacă nici atunci nu era mulţumit, desprindea fără nicio părere de rău din nou arma din umăr, după care făcea o pauză mai lungă, respira adânc de câteva ori, apoi epola din nou, şi relua tot ciclul. În tot acest timp îşi lua şi notiţe detaliate pe carnet - eu îmi notam doar focurile, după ce mă uitam rapid pe lunetă, notiţe nu-mi făceam decât la antrenament, şi atunci foarte scurte. I-a luat dublu cât mie ca să-şi termine focurile de culcat. Într-un fel, mi-a fost milă de el - de cât de mult a trebuit să muncească pentru ceva ce mie mi se părea firesc, natural.

Lucrurile au luat însă o altă întorsătură la poziţia picioare. Înainte de probă l-am văzut mâncând câteva caise uscate, ca să prindă forţe. Am fost surprins - eu n-am mâncat niciodată în timpul unui concurs, dar apoi m-am gândit că poate nu e o idee rea, pentru că la picioare se consumă multă energie, mai ales dacă nu dai rasol, ca mine. Ne-am aşezat amândoi în poziţie, şi ne-am pregătit de tragere. Eu am început să declanşez în ritmul meu, fără să clipesc când trăgeam câte un optar. Eram în nota mea obişnuită pentru picioare, unde oricum nu-mi puneam mari speranţe - proba de culcat rămânea nu numai preferata mea, ci şi singura la care prinsesem vreodată podiumul. În acest timp, vecinul meu de boxă nu declanşase încă nici un singur foc. Îl vedeam cum face eforturi mari, nemulţumit de felul cum îi "stă" puşca. Îi curgea transpiraţia pe frunte, respira din greu. Urmărindu-l fără să vreau, încet-încet mi s-a făcut ruşine că eu trăgeam la nimereală - dac-o fi, bine, dacă nu, iarăşi bine -, în timp ce el muncea din greu, căutând să stoarcă la propriu maximul din ce se putea obţine. Mi-am zis că nu se poate să-mi bat joc în continuare de probă, şi am început să las şi eu arma jos de câte nu m-am simţit sigur. Am lăsat-o aşa de câteva ori, până când am prins momentul, şi am tras decar. Deci se putea! Din acel moment am început să vreau să trag bine, şi ori de câte ori am simţit că obosesc, sau că ceva nu e în regulă, am lăsat arma jos, să mă odihnesc. Căutam numai decarul. Optarul devenise de neconceput, chiar şi la nouar eram supărat. A fost cea mai lungă probă de picioare pe care am tras-o în viaţa mea. Am tras în acelaşi ritm cu francezul, şi am terminat odată cu el, printre ultimii. Nu-mi amintesc cât de epuizat am fost, fiindcă la sfârşitul celor 20 de focuri în picioare aveam pentru prima dată un intens sentiment de împlinire, de mulţumire (cum nu mai avusesem până atunci decât la probele de culcat) care compensa pe deplin orice oboseală.

La genunchi am muncit la fel, fără să mai declanşez nici un singur foc la nimereală. Lăsam ca niciodată arma jos imediat ce simţeam că ceva nu e în regulă. Am terminat şi genunchiul cam odată cu vecinul meu francez, din nou printre ultimii, folosind la maximum timpul regulamentar.

Am tras atunci recordul meu personal la proba de 3x20 de focuri, o performanţă pe care n-aveam s-o mai egalez vreodată. M-am clasat pe podium, primul dintre români, înaintea francezului.

Am stat apoi de vorbă cu el. I-am spus că fără exemplul lui aş fi fost undeva pe la mijlocul clasamentului, ca de obicei.

M-a uimit să aflu în ce condiţii se antrena. Făcea sport pe cheltuiala lui, în timpul liber - studia contabilitatea, şi se ducea de două ori pe săptămână cu maşina la un poligon din alt oraş, pentru că la el în oraş nu exista poligon. Am rămas o vreme în legătură, atât cât se putea pe vremea aceea. După ce s-a lăsat de sport a fost o vreme antrenorul naţionalei Franţei. Între alţii a antrenat-o şi propria lui fiică, care a devenit vicecampioană olimpică.

(Bucureşti, august 2016)