47. Ursul cel mare şi vînătorul fără armă

15 martie 2001
Mă bucur că ţi-a plăcut Fluturele. Personajul feminin al poveştii doarme acum, obosit, în camera vecină cu a autorului.

Am un singur bec în cameră (celălalt s-a ars cu mare pompă – gen Ovidiu Grecea), o lumină chioară mă înconjoară şi mă gîndeam la fiinţa aceea echilibrată despre care Cioran zicea că reuşeşte întotdeauna să-şi ascundă adîncimile ori să se strecoare printre propriile abisuri. Aici şi vedeam un om care, de-atîta introspecţie, începe să-şi zărească abisurile şi...hop! pică într-unul! (ca la Nietsche – cu abisul pe care de-l priveşti mult, da' mult de tot, se uită şi el la tine)

18 martie
Cu amigdala dreaptă umflată, le înghit pe toate. / Ce visuri am uneori: să am ce mînca, să dorm mai bine, să pot avea o clipă de răgaz.

"-Atît de tînără şi de insensibilă.
-Atît de tînără şi de sinceră"
Dialog Lear-Cordelia. Aş fi vrut să mă trezesc la 6.30, în zori, să văd filmul lui Peter Brook. Dar n-a fost aşa. Nu m-am trezit la 6.30 pentru că nu apucasem să mă culc. Povestea lui Lear semăna cu "Sarea-n bucate", iar "Motanul încălţat" pentru care am intrat la teatrul nostru de păpuşi, de dimineaţă, cu Nadia, a fost o poveste plictisitoare. Am plecat înainte de final.

19 martie
Ce scriitor o mai ieşi şi din mine? Citeam ieri teoriile (şi poemele şi o piesă de teatru) lui Florentin Smarandache despre paradoxism şi mă minunam: iată cum fiecare are dorinţa de a spune ceva original! N-aş vrea nicicum să ader sau să înfiinţez o mişcare literară. Chiar de aş concepe una, în linii mari, şi dacă aş scrie în acel spirit, mi s-ar părea trist să mai vină şi alţii şi să scrie în acelaşi fel. Dar ceva important voi scrie eu ("săgeata e-ndreptată. zbîrnîie deja" – ca-n Regele Lear).

Imposibilitatea de a scrie o carte eternă. Absenţa vorbelor bune, a afecţiunii. Dorinţa ca viaţa să fie mai îngăduitoare cu mine, ca oamenii să nu mai aştepte mereu de la mine să fac lucruri pe care nu îmi place să le fac (să-mi dea un respiro). Să mai slăbească un pic menghina.

Nadia îmi vorbea despre necesitatea unei relaţii cu omul lîngă tine; un nu pentru verbul a visa. Un da hotărît lui a trăi. Ioana zice că dacă ar fi pe alese – toţi am alege realitatea simplă fără atîtea ameţeli poetice. Şi eu aş alege asta, dar ce-ar mai fi dragostea fără vis (şi tot simplificînd, ca la fracţii, rămîne mai puţin). Şi sigur că pentru Nadia e irelevant să visezi la dragostea unică, atîta vreme cît nu eşti tot timpul alături de omul iubit, dar eu nu pot să mă împiedic de-o absenţă oricît de dor – şi de greu - mi-ar fi singur. Eu pot trăi departe de omul pe care îl iubesc, în aşteptarea întîlnirilor viitoare. Ea nu poate. (Constatare simplă, nici-o vagă urmă de neînţelegere nu pun în aceste cuvinte).

Radu pleacă în America. Ne-a invitat sîmbătă, la vernisajul expoziţiei lui de fotografie. Aş vrea să merg. Poate vii şi tu.

E amuzant să vezi cum rîul (veşnicelor mărunte probleme ce ţi se încredinţează spre rezolvare, în fiecare zi a fiecărui an) te poartă, cu viteză tot mai mare spre cascadă (cădere). Îţi vine să chiui! De bucurie! Măcar să dispari cu demnitate (învins de forţe mult mai mari! Oricît de bun înotător ai fi, n-ai avut nici o şansă să ajungi la mal). Să urli spre cerul ăsta care zîmbeşte (ironic sau doar atotputernic) care a făcut din tine o gîză – fără să-ţi dea şi adresa poieniţei însorite, cu copăcei înfloriţi, unde zburdă alte gîze (mai puţin păcătoase? mai norocoase doar?).

Îmi e imposibil să-mi imaginez viaţa mea sub semnul unei vagi normalităţi. Nadia are dreptate cînd foloseşte cuvîntul haos. În haos trăiesc. Ştii cumva ieşirea?

Pe bună dreptate remarca Nadia că nu mai mergem la nici un chef, că nu ne mai distrăm ca pe vremuri (mai ales ea – eu am fost mereu mai introvertit). Sînt multe feluri amuzante de a trăi, iar eu aş alege unul dintre ele şi nu pot, adică e ca şi cu pisicii, ca şi cu pojarul care mi s-a întîmplat într-o seară de Moş Ajun a copilăriei, ca şi cu comunismul: nu m-a întrebat nimeni dacă eu doresc aceste lucruri.

Puiul de urs din "The Bear" – unul din actorii preferaţi ai Corinei. Mi-a plăcut filmul ăsta, am trecut cu indulgenţă spontană peste micile-i "defecte". Sigur că mi-a plăcut ursuleţul – jucîndu-se, alergînd după o broască printre flori şi păpădii, felul în care-i imita pe cei mari, prietenia cu ursul cel mare, cu oameni. Şi cum mînca el tocmai ciupercile cele frumoase şi halucinogene, cum încerca să prindă luna reflectată într-o băltoacă. Şi cum visa, cum privea o scenă de sex. Şi cum se ţinea după vînătorii care plecau. Aş vrea să revăd filmul. Acum sînt multe întîmplări pe care nu mi le amintesc, dar nu pot uita scena în care ursul cel mare îl prinde pe vînător fără armă.