Muntele o recunoştea de cum începea să rostească. Era o limbă ca un cântec interior ce nu avea cuvinte ci doar sunete în lungimi de undă neauzite care treceau ca un curcubeu sau ca o simfonie mângâind pădurea şi stâncile şi nu mai ştia Mira Ceti unde începe ea şi unde se sfârşeşte văzduhul.
Nu îi rezistase niciodată, cel care fusese înaintea ei îi povestea că muntele are toane şi că de multe ori nu te ascultă şi atunci cerul se acoperă de nori, în asemenea nopţi poţi lăsa bolta Observatorului pentru că seninul nu mai vine.
Dar cu ea nu se întâmplase niciodată aşa ceva. Ai fi putut crede că muntele era îndrăgostit de ea şi asemeni tuturor îndrăgostiţilor nu îi putea refuza nimic.
De fapt era sigură de iubirea lui şi din cauza asta nu putea iubi pe vecie alt bărbat. Mira râse uşor la gândul ei, spusese "alt bărbat", şi imediat gândul i s-a schimbat în sentimente pe care muntele le primi emoţionat. Gândea despre el ca despre un bărbat... Biată muritoare, îşi vorbi Mira, trebuie să începi să înţelegi că muntele acesta care te iubeşte este altceva decât un bărbat iar iubirea lui are cu totul altă semnificaţie.
...............
Mira Ceti este astrofizician, îi e dor de timpul în care căuta stelele pe cer, acum stă în faţa ecranului computerului şi are impresia ca stelele sunt mai îndepărtate ca niciodată. Uneori urcă sus acolo unde doar cei care îngrijesc cupola au voie şi de acolo se uită la toate stelele de pe cer. Muntele are grijă atunci să fie un clar perfect pentru că ştie că nimic nu o face pe Mira mai fericită decât să-şi caute constelaţiile favorite. Casiopeea de exemplu, dacă vreodată ar trebui să aleagă o destinaţie aceea ar fi fără îndoială Casiopeea. Avea o broşă pe care o purta mereu, micile diamante trasau exact constelaţia.
O primise într-o noapte impresionantă cu un cer incredibil chiar şi pentru ea care era obişnuită cu cerul senin. Noaptea veneau mereu vizitatori dar atunci, îşi amintea perfect, Observatorul era complet tăcut, doar sunetul surd făcut de computere, dar acela de mult nu o mai deranja.
Nu a auzit nici un pas, nici nu au anunţat-o că ar fi venit cineva, erau, de obicei, foarte atenţi să nu o deranjeze vreun vizitator inoportun, simţi doar că este cineva în spatele ei dar nu se întoarse pentru că nu-i părea om ci mai degrabă era prezenţa muntelui ei, auzi clar o simfonie în limba lor. Şi totuşi nu părea muntele, acestuia îi cunoştea atât de bine vocea... dar, cum nu mai auzise de ani pe altcineva să ştie limba, gândi că trebuie să fie el. Ca să se liniştească... Îi era frică să se întoarcă, frică de ce va găsi în spatele ei, de vocea ce le ştia limba secretă dar o nouă adiere o linişti, se trezi cu ochii în ochii unui bărbat gândind fără să vrea: "dacă muntele ar fi fost bărbat aşa ar fi arătat". Îl chema Codrin, nume care o linişti complet pentru că era numele pădurii care se întindea pe tot muntele. Fără un cuvânt bărbatul îi întinse o cutiuţă fastuoasă, din catifea verde, pe care Mira o deschise uimită. Cuminte pe patul ca un muşchi din pădure, se odihnea constelaţia ei, Casiopeea, diamante uimite şi ele de locul pe care îl ocupau, identic cu cel de pe cer.
Codrin se simţi atras şi de Mira, exact cum fusese de Mina. Coincidenţa numelor îl amuză dar deja ştia că nici pe femeia din vârful muntelui nu o va iubi, ochii ei scânteiau dar nu pentru el. Şi mai era şi acel tropot de cai pe care îl auzea uneori când intra într-o pădure.
- Ştii să călăreşti? o întrebă complet aiurea vorbind prima oară cu cuvinte omeneşti.
Mira râse cu lacrimi, nici nu reuşi să îi răspundă dar scutură puternic din cap, nu, nu ştia.
- Bine, atunci plec - i-a mai spus şi a dispărut aşa cum venise, neauzit.
Dar broşa a rămas, semn că fusese, că era trimis de munte şi semn ca muntele o iubea mai tare. Restul erau sentimente omeneşti care pe cer nu aveau nici o semnificaţie.
Mira este singura femeie pe care Codrin nu a iubit-o fizic, ea era preoteasă într-un templu în care iubirea era solidă ca o statuie de marmură sau ca un munte, această iubire bărbatul nu o înţelegea.
