Toate discuţiile despre educaţie şi "sistemul românesc de învăţământ" - pe la teveuri, radiouri, cine festive cu orice ocazii, întîlniri în familie, la bere, discuţii la telefon, oriunde sînt părinţi pe-drept-cuvînt-îngrijoraţi - ajung inevitabil la îmi aduc aminte de profesorul meu... sau profesoara mea, Dumnezeu s-o ierte, spunea... - punct în care se evocă înţelepciunea pedagogului. Acesta este un profesor iubit care seamănă invariabil cu ceilalţi profesori dragi tuturor participanţilor şi a căror amintire copleşeşte şi animă discuţia - căldura umană, interesul, pasiunea, umorul, lejeritatea persoanei evocate vin întotdeauna la pachet. Şi interesul pentru "sistem" şi problemele sau drepturile elevului de azi dispar brusc, de parcă despre asta ar fi trebuit să se vorbească de la începutul începutului.
Urmează o avalanşă de amintiri, rîsete, evocări, similitudini - plămînii se încarcă la maxim, pentru că urmează multe informaţii de împărtăşit, diafragma se încordează ca să dozeze mai bine aerul necesar pentru povestiri atît de importante, obrajii se îmbujorează datorită sîngelui pompat de ritmul crescut instantaneu al inimii, feţele de cunoscător şi grimasele îngrijorate dispar ca să facă loc zîmbetelor, bucuriei de a-şi aminti fiecare ce frumos era!
Apar astfel, logic, expresii de genul:
- Mie nu mi-a plăcut materia ei, eram bîtă, nu aşa... da' avea un simţ al umorului, ceva deosebit!
sau
- Pe mine m-a făcut să mă îndrăgostesc de materia lui!
sau
- Nu îndrăzneai să mişti la ora ei, nu că te-ar fi ţintuit ea în bancă, da' pierdeai ceva din şirul ăla, şi nu găseai în manual. Nu găseai! Şi nu ştiai să rezolvi dacă nu erai atent!
sau
- Nu te ierta, nu conta că ieri ai luat 10. Dacă erai la furat azi îţi punea un 4 de nu te vedeai. Şi mai şi zîmbea, făcea o glumă. Na, nu ai învăţat, asta e. Data viitoare te ambiţionai şi... Ţin minte o dată - că mă şi pufneşte rîsul...
sau
- Îţi zicea de la început: "La mine să ştiţi că nu contează nota"...
şi alte asemenea înlănţuiri lingvistice care aduc cu ele bucuria de a învăţa, curiozitatea trezită, interesul viu provocat de şcoală. Copilăria. Bucuria întîlnirii cu un profesor iubit. Sentimentul că erai în afara oricărui pericol. Integritatea hotărîrilor sale. Siguranţa că deveneai mai puternic cu fiecare pas făcut. Uimirea. Bucuria. Profesorul.
Se stîrneşte astfel o mică întrecere /non-competitivă/ în a reproduce cît mai exact din memoria nealterată de frici şi dubii vorbele semnificative ale exemplului ales: toţi au (avut) cîte un profesor care le-a dăruit o lume de care îşi aduc aminte cu plăcere sau care le-a arătat viitorul de azi. O duioasă deţinere a profesorului, o auto-împroprietărire a elevului. Interesant de remarcat este faptul că evocarea începe mai întotdeauna cu a avea conjugat categoric şi inconştient la persoana I-a. Am avut un profesor... Profesoara mea... Profesorul meu... - şi apoi după aceea vine şcoala - de la care am învăţat... care m-a învăţat... Se poate trage concluzia că tonul discuţiei prezente a împrumutat din duioşia exercitată de profesor pe parcursul copilăriei povestitorului.
Semnificativ este că, pe fondul sufletesc şi însufleţit al relatării, reciproca "Profesorul cutare m-a avut la clasa sa." nu apare.
Se remarcă de asemenea, evitarea conştientă sau nu a cuvîntului elev. Cu toate în discuţie se folosesc termenii "şcoală", "profesor/i", "învăţare", "lecţii", "teme", "director", "pedagogie", "principii", "catalog", "note", "educaţie", "note" etc., nu apare niciodată expresia "eu, cînd eram elev". Probabil subiecţii evită această realitate pentru că nu exprimă convingător implicarea lor emoţională, ceea ce duce la analizarea a trei posibile concluzii de cercetat:
- componenta emoţională este importantă în procesul de predare-învăţare (nu am detectat aşa ceva la prima citire a planului-cadru, efectuată în prima fază a cercetării noastre);
- oamenii/copiii au profesori este o expresie mai potrivită decît "elevii au profesori"
- profesorul nu deţine elevi.
Urmează plasarea contextului emoţional al copilului trecut
- La cît de nebun eram... că nooo, nu stăteam la discuţii, toţi profesorii mă ştiau
sau
- Eu eram de o timiditate, cum să vă spun, exagerată! Că aveam şi nişte probleme pe vremea aia, descoperisem că...
sau
- N-aveam io treabă cu şcoala, dom'le, voiam să mă fac...
sau
- Aveam o obsesie pentru nota 10 şi asta, fără să-mi dau seama, îmi aducea nefericire...
spre a înţelege audienţa cît mai bine momentul personal în care profesorul s-a remarcat prin eficacitatea metodelor folosite sau importanţa fiecărei vorbe rostite, schimbînd astfel, invariabil în bine, destinul personal.
De remarcat aici că despre restul adulţilor ce predau celelalte materii la şcoală rareori se aminteşte ceva - probabil efectul reprimării unor amintiri taxate drept neplăcute sau chiar dureroase, sau ca un contrapunct la profesorul în amintire, sau pur şi simplu că uitarea s-a aşternut peste respectivii nenumiţi pentru că nu au comis ceva care să fie remarcabil peste ani pentru copilul în cauză.
Evocările continuă într-un ritm alert, interlocutorii nesăturîndu-se să-şi laude profesorul ales - fapt de neînţeles, din moment ce gradul de rudenie, de legătură de sînge, de apartenenţă la o comunitate socială specifică, nu există. (Acest fenomen - iubirea faţă de profesor - se cuvine să fie cercetat mai amplu cu altă ocazie, dată fiind amploarea şi puterea sa şi pe alocuri aparenta lipsă a logicii).
Mai urmează relatarea unor întîmplări comice care au ca scop scoaterea în evidenţă a umorului, înţelegerii, căldurii umane sau caracterului nobil al pedagogului - nu s-a descoperit încă de ce oamenii au nevoie de asemenea artificii în procesul de predare-învăţare.
De nicăieri apar cuvintele dar ce ştiam eu atunci? sau pe moment n-am înţeles, dar mai tîrziu... - probabil din dorinţa de a sublinia importanţa lecţiei sau a profesorului prin mărirea distanţei dintre "ce-am fost" şi ce-am ajuns. Aceasta ne duce la descoperirea că adultul evocator în prezent nu a fost înţelept din fragedă pruncie, ci a crescut ca toţi ceilalţi convieţuitori pămînteni, în ritmul firesc imprimat de codul genetic personal. Coroborînd cu datele pe care le avem despre copiii din prezent, ajungem la concluzia că interlocutorii au fost copii ca toţi copiii actuali, diferenţierile fizice, emoţionale de fond fiind nesemnificative.
Logic, date fiind datele introduse în discuţie pe filiera emoţională (pare-se imposibil de evitat) se ajunge la o concluzie logică unanim acceptată cum că şcoala, pe "vremea" aia, avea sens pentru că, iată-i: maturi, echilibraţi şi dedicaţi discuţiei despre şcoală. Datele despre contextul politic în care s-au desfăşurat întâmplările amintite sînt nesemnificative, ele fiind şterse de subiectivitatea poftei de viaţă a copilului.
Şi foarte repede, de data aceasta conform unei funcţii matematice nedescoperite încă apare concluzia că azi e foarte rău, exprimată în diverse forme:
- Nu se mai învaţă ca pe vremea aia
sau
- Cartea era carte, nu joacă
sau
- Era mult mai serios totul
sau
- Acuma, cu tot internetul şi toate gadget-urile de azi, ce să le mai faci?
toate acestea anunţînd un cataclism educaţional sumbru şi, în mod curios, unanim acceptat. Nimeni nu pare să găsească vreo soluţie la problema nou-ivită.
Se găseşte, în schimb, foarte repede vinovatul - copilul de azi, de cele mai multe ori pus la plural (copiii), de-a valma, fără a mai face diferenţieri de context personal, familial, social sau geografic. Urmează un amalgam de cauze, motive detectate în urma unei logici dificil de urmărit. Dar se pot evidenţia expresiile, pronunţate pe un ton invariabil atotştiutor: Pentru că învăţarea este bună şi Lecţiile şi temele sînt necesare iar azi ei nu mai..., urmate apoi de datorii, cerinţe pe care copiii de azi, evident nu le mai fac ca altădată, pe vremea lor. Experienţele personale evocate şi statutul prezent al celor angrenaţi în discuţie îi îndreptăţesc să ajungă la obsesia de neînţeles exprimată prin Nu, nu, nu - e clar, copiii de azi nu mai sînt ca pe vremea noastră, expresie care nu are variaţiuni.
Nu se găseşte logica fenomenului de distanţare faţă de propriile progenituri care apare pe parcurs. Se observă faptul că acest concept al oamenilor - "copilul" - este tratat diferit, în funcţie de cazul declinat şi anume:
Copilul meu, copiii noştri - o entitate prietenoasă, asemănătoare omului, comunicativă, ţinută sub control;
Copiii (lor) - devin un ei necunoscut, neînţeles, înfricoşător şi imposibil de ţinut "în frîu" - probabil că, în colectivitate, copiii oamenilor se transformă în cai sălbatici (studiaţi anterior), evident incontrolabili şi pentru care şcoala, educaţia, sistemul de învăţămînt, evident, nu mai au sens.
Timid, sau la vedere, se verbalizează uneori şi ideea că profesorii de azi nu mai sînt ca pe vremea noastră dar asupra acestui fapt nu se insistă pentru a nu intra în bucla amintirilor care, în afară de noi întîmplări cu valoare de anecdotă fără plus de informaţie, sau pentru a proteja ceilalţi confraţi întru adultitudine care, profesînd întîmplător sau voit meseria de profesor, au motive temeinice să se comporte necorespunzător.
În loc de concluzie - nedumeriri
Este total de neînţeles de ce adulţii responsabili, maturi, echilibraţi şi cu discernămînt din prezent, foştii copii "fără minte" din trecut înţelepţiţi azi, foştii "răi" deveniţi acum buni, foştii "timizi" deveniţi lideri, foştii "fricoşi" acum curajoşi, foştii "fără viitor" dar realizaţi acum, foştii "aşa nu" deveniţi aşa da-uri de azi se înfricoşează şi se miră de aceleaşi date întîlnite la copiii de azi. Care sînt motivele de îngrijorare? Care sînt aşteptările lor de la oamenii cu vîrste mai mici? De ce apare acest "noi eram altfel" înainte de a cerceta cu adevărat universul celor mici prezenţi, realitate la care tocmai ei au contribuit în deplinătatea facultăţilor mintale? De unde neîncrederea că se vor adapta şi de aici nevoia impunerii unor reguli sociale cu efect negativ personal imediat?
De ce rostesc oamenii care discută acest "pe vremea noastră" de parcă vremea lor nu mai este în prezent? Şi dacă nu mai este, cui aparţine? Cine dă legile? Cine i-a deposedat de "vremea lor"? Poate copiii? Din cîte am cercetat pînă acum, nu am descoperit nicio lege dată de copii care să fie respectată de adulţi şi nici măcar nicio lege dată de copii.
Această anomalie va fi cercetată în viitor.
(desen: Andreea Lupu)