... egalitate. Proprietăţi. Nicio problemă, nici n-ar trebui să le mai trecem. Hai să le scriu totuşi, am zis că încep a IX-a conştiincios.
- a egal cu a. Asta se numeşte "reflexivitate".
Frumos, se uită în oglindă şi spune "a, ăsta-s eu!"
- Dacă a egal cu b atunci şi b este egal cu a, adică "reciprocitatea"...
"Reciprocitatea"... sună frumos. Curios, într-a VI-a nu eram atentă la cuvintele astea.
-...şi "tranzitivitatea", dacă a egal cu b şi b egal cu c atunci a egal cu c.
Dacă a egal cu b şi b...
Dar dacă se întîmplă ceva cu b pe drum? Pe drumul de la a la c se pot întîmpla atîtea lucruri... Dacă b se îndrăgosteşte pe drum? Dacă b devine B? Cu ce mai este el egal? Nu mai este acelaşi cu a... Ajunge la c modificat, încărcat cu un secret groaznic. Dacă-l pronunţă, îl transformă şi pe c în C şi-l lasă şi departe de a cu care ştie că este acelaşi.
Nici nu se poate întoarce la a să-i spună că s-a schimbat ceva, unde să te mai întorci? Ai fost catapultat în matematică direct cu viteza luminii, gata, dragă b, nu mai e cale de întoarcere. S-a terminat. Trebuie să tacă, deci - şi tot drumul lui devine o povară pentru toată viaţa, de fiecare dată cînd este egal cu a, pentru că nici în ruptul capului nu poate spune cuiva că s-a îndrăgostit. Ar strica totul iar a şi c ar fi catastrofic diferiţi, b este obligat să păstreze relaţia dintre cei doi, că el doar face tranziţia, nu are altă sarcină, matematic vorbind.
E o treabă grea, să te păstrezi raţional, b fiind, între atîtea întîmplări iraţionale. Dacă, de exemplu, se întîlneşte pe drum cu un d care nu-i nici măcar un oarecare, care face parte din mulţimea lui adică se dă raţional, dar cînd zice hai să ne împărţim unul la celălalt "uită" să precizeze că mai are ataşată o virgulă după care se ascund doi ochi albaştri, o gropiţă în obraz şi... uite-aşa, b este băgat în ceaţă, se transformă într-un B mare cît casa, devine iniţială de nume şi nu mai ştie dacă e număr raţional sau un punct în spaţiu care să stea de pază la capătul unui segment, sau fixat într-un triunghi care nu face parte din planul lui, sau pus să stea de strajă la baza cine ştie cărei piramide care se sprijină pe umerii săi fără măcar să-l întrebe dacă a fost de acord cu asta.
Unde ţi-a fost raţiunea, B-ule? N-ai văzut că ochii ăia nu-s pentru tine, că D e din alt spaţiu şi nu dă doi bani pe raţionamentele tale? Nu ai văzut firele invizibile care-l leagă de alte puncte asemenea lui şi îl ţin acolo suspendat, departe de tine pentru totdeauna? Te-a dezaxat gîndul că ai putea să te legi şi tu într-un segment de conversaţie cu el. Ce să-ţi spun, te-ai gîndit tu să-l transformi în număr raţional, ca să te întîlneşti cu el în acelaşi spaţiu!
Ai crezut o secundă că aveţi acelaşi infinit! Asta te-a scos de pe axa ta! Şi acum vezi că nu poţi face naveta între infinituri. Că nu poţi fi şi raţional şi punct în spaţiu în acelaşi timp. Şi toamna asta e aşa de nouă, de albastră, atît de incongruentă cu celelalte galbene de pînă acum... Eu nu stăteam cu ochii pe număratul frunzelor. E aşa frumos afară, cred că acum parcul e minunat cu mirosul de toamnă şi soarele care nu se mai poate ascunde în frunze... Ce dulce bate creanga aia în geam, parcă şopteşte în ritm "hai în parc! hai în parc! hai în parc!... hai în parc, hai în parc, hai în pa..."
- Parcă nu mă auzi, domnişoară. Unde eşti?
FUCK! Toată clasa se uită la mine! De cînd stau agăţată cu ochii în copacul ăla? Nici nu îndrăznesc să mă uit în jur, sigur rîde lumea de mine! Pe cine să întreb ce-a scris, unde-a rămas?
- Ştii despre ce am vorbit pînă acum?
Băga-mi-aş! nici măcar nu pot să o întreb pe colegă-mea despre ce e vorba în lecţie! Se uită la mine deci sînt imposibile orice mişcare, orice şoaptă.
- Ce tăcute sîntem azi!
Nu-s "tăcută", sînt paralizată"! Te rog io, profa, nu mai fac, dar lasă-mă în pace acum... Recuperez, promit! nu poate să fie greu!
- E frumos afară, aşa-i?
Dacă-i zîmbesc poate mă lasă în pace. Sînt bună la mate, nu are de ce să mă pedepsească pentru o clipă de neatenţie... Zîmbesc, mă fac că scriu... totul e bine... I-aş face cu ochiul să mă dau complice la glumă dacă n-aş şti că îngroş gluma.
- Hai la tablă şi continuă tu, că sigur ştii cum să faci.
Pfoai! Tocmai azi! NU, nu ştiu nimic, nu mai ştiu. Cum să fac să rămîn în bancă? Nu am niciun chef să ies, arăt ca muma pădurii cu un corn imens în frunte. Şi nu, nu sînt inorog. E doar un coş cît Casa Albă!
- De ce stai în bancă? Ce mai aştepţi?
Zîmbetul nu a rezolvat nimic, deci. Deja toţi sînt cu ochii pe mine, am devenit "spărgător de plictiseală" exact tipul de eveniment care face şcoala interesantă! Ia te uită, muta nu vorbeşte! Felicitări, eşti penibilă!
- S-a întîmplat ceva?
Mă priveşte de după ochelari şi văd că o interesează muţenia mea. Dar în afară de ochii mei căscaţi de groază şi implorînd, nu vede nimic. Nişte glasuri în spatele clasei şi rîsete... I-am auzit şi lui chicotitul! Rîde de mine!
- Vino la catedră, te rog.
Profa mă fixează ca să înţeleagă ce se întîmplă. Pare îngrijorată, cred că arăt destul de dubios. Nu, doamna, nu sînt bolnavă, nu am probleme cu părinţii, acasă familia e foarte în regulă, doar că...
- Hai, te rog. Toată clasa, ocupaţi-vă de raţionamentul început de mine.
Mă ridic uşor cînd simt că ceilalţi se ocupă de treburile lor şi nu-mi mai dau atenţie. Oare el se uită la mine? Oare mai rîde? Ce lung e drumul pînă la catedră, cine m-a pus să stau aşa de în spate? Cine... Un D. venit din alt liceu, cu ochi albaştri şi gropiţă în obraz, cu un rîs înnebunitor... Mi se încălzeşte realmente inima cînd mă gîndesc, nu am mai simţit în viaţa mea aşa ceva.
Am ajuns la catedră şi cu coada ochiului, îl văd cum se sprijină a-tît-de-relaxat de spătar şi vorbeşte cu colegul lui. Poate că nu a rîs de mine, doamne cît e de drăguţ, mor!
- Apropie-te, te rog. S-a întîmplat ceva? Am observat de ceva timp încoace că nu mai eşti prezentă la ore cum obişnuiai.
Ce s-a întîmplat... S-a întîmplat. Am minţile aiurea, nu mai am chef să învăţ nimic, mă uit cu orele pe geam şi visez. Visez la eternitate, nu la infinit, cum o făceam pînă acum. Numerele nu-mi mai sînt prietene, nu ne mai jucăm ca în copilărie, s-au supărat pe mine şi s-au transformat în nume cu care nu ştiu, nu ştiu să mă împrietenesc. Pentru că mă uit în oglindă şi nu mai este reflexiv nimic, a nu mai este aul de odinioară, vesel şi fără griji. Sînt ţăndări, nu ştiu cum să mă adun, nimic din ce ştiam nu funcţionează. Acasă mă aşez la masa plină cu caietele deschise pentru teme şi triunghiurile dansează tango cu cercurile, în loc să se intersecteze cuminţi pe foaie, aşa cum o făceau pînă acum. Părinţii mei cred că învăţ mai mult şi se miră pentru că toţi prietenii lor au copii cu "problemele de început de liceu". La mine, ei nu le văd. Îi simt cum stau gata să-mi sară în ajutor dacă am nevoie de ceva instrumente, culegeri sau timp de învăţat.
Mă dau mai studioasă decît înainte ca să nu mă întrebe nimic, dar cînd or să vadă notele, nu va fi bine. O să trebuiască să dau explicaţii, cum trebuie să dau acum.
Ce să le spun? Că m-am îndrăgostit? Ăsta nu e un motiv să nu înveţi. Indiferent ce ţi se întîmplă, notele trebuie să fie egale cu cele de dinainte. Eşti un b amărît şi neapărat raţional care face legătura dintre gimnaziu şi facultate. Notele ţi se duc la vale şi toată lumea vede o catastrofă sau o glumă că nu mai eşti copilul cuminte care nu făcea probleme, silitor, mîndria părinţilor şi a profesorilor.
Nu ar trebui să conteze că m-am întîlnit cu D. pe drum şi m-a pocnit în moalele capului şi în coşul pieptului cu zîmbetul lui. Trebuie să te concentrezi, nu se poate să-ţi faci de cap cu dragostea! În jurul meu se vorbeşte, se scrie, se cîntă doar despre asta, dar nimeni nu a inventat un buton împotriva dragostei pe care să-l apeşi ON la ora 8 dimineaţa şi OFF la 2 după-amiaza, cînd se termină orele. Creştem fiecare în legea sa şi tot universul e nou nu doar în noi dar şi între noi, cei care ne întîlnim zilnic în bănci, transformaţi de la o zi la alta.
Şi da, am aflat că toată lumea a trecut şi trece prin "tulburarea" asta şi da, ştiu că-i trecătoare. Dar acum nu ştiu cum să reacţionez. Şi paralizez. Cu tot sufletul, cu tot corpul. Îmi trebuie timp să-mi dau seama de multe lucruri, cine am devenit, ce sînt pe cale să devin. Da, sînt îndrăgostită şi îmi dau seama că am citit şi o să citesc atîtea cărţi care m-au făcut să visez, să doresc, să aştept, dar uite că acum nu găsesc niciun punct de sprijin sau vreun reper cît de fragil. Unul de azi, măcar. Altul mîine, poate. Cum iubesc eu? Nu ştiu încă, trebuie să aflu. Cum o să reacţionez la o floare, la o fericire, la aşteptare, la trădare? Nu ştiu, pentru că lucrurile astea nu se pot juca, se fac, nu se pot preface.
La un moment dat o să-mi dau seama ce trebuie să fac cu îndrăgosteala, cu inima asta care mi se zbate acum în ficat şi cu temele care mă aşteaptă din ce în ce mai multe şi intransigente acasă. Nicio rutină din copilărie nu mă mai ajută, parcă le-am şi uitat pe toate. Simt doar că trebuie să mă ascund. Ferească toţi sfinţii şi ateii să fii descoperit, că atît a fost - eşti subiectul distracţiei tuturor, democratic, indiferent de gen, vîrstă sau religie, toţi te arată cu degetul şi fac liveshow-uri cu viaţa ta. Aşa că bul e un număr, trebuie să-şi vadă de treabă şi să nu se uite nici stînga nici în dreapta. E paralel grav cu dragostea. Iar eu, cu toate că am nume, am voie să mă îndrăgostesc atîta vreme cît nu-mi este afectată situaţia şcolară. Ce afect poate să fie în asta, sînt nişte note, sînt nişte cifre. Singura afectată sînt eu. Dar nu e un motiv serios ca să nu înveţi. Părinţii mei cred că ar fi dezamăgiţi. Iar profesorii... ce treabă au ei cu sufletul meu?
- Dacă ai vreo problemă, ştii că poţi să-mi spui, nu?
Problemele se rezolvă simplu, doamna profesoară, trebuie doar să le formulezi corect. Dar eu nu am fost niciodată îndrăgostită şi nu ştiu cum să pun asta în ecuaţie.
- De ce nu te uiţi la mine?
Privesc doar faţa de masă de pe catedră cu un model de romburi încîrligate şi-mi vine să plîng de furie că nu pot să mint, să spun că m-am certat cu ai mei sau orice, că mi-a mîncat căţelul tema. Nu vreau să-mi deschid pleoapele pentru că mi-ar scăpa o lacrimă. Ruşinos! M-ar putea vedea el - o mută plîngăcioasă - asta în cazul în care se uită la mine. Reuşesc, nu ştiu de unde, să silabisesc încet, fără să-mi ridic privirea de pe îmbîrligăturile albe, ca să vadă ceilalţi că şi eu vorbesc:
- Relaţia de egalitate în domeniul numerelor raţionale, doamna profesoară, avînd proprietăţile de reflexivitate, simetrie, tranzitivitate este o relaţie de echivalenţă.
Reuşesc să-mi recapăt respiraţia, dar tot nu mă uit la ea. Nu se aştepta la răspunsul ăsta şi probabil urmează etapa "vino cu părinţii" sau alt clişeu dintr-ăsta sufletesco-pedagogic. Orice, dar mai repede, să mă duc în bancă să nu vadă toată planeta ce-i cu mine şi de ce.
- Ce trăsnită eşti!
Chicoteşte.
- Am înţeles, poţi să mergi în bancă.
Ce? Cine, ce a înţeles? Nicio pedeapsă, nicio temă în plus, nicio mustrare, nimic? Atît? Iupiii, pîrtie spre locul meu! Ce mi-o fi venit? Numerele nu sînt nume, numerele nu se îndrăgostesc.
Cînd să mă aşez, de bucurie mă împiedic de scaunul celui din faţă. Scuze, scuze, scuze, n-am vrut! Colega-mea e absorbită de nişte calcule, dar fac imensa greşeală să privesc spre locul lui. Şi el da, mă priveşte!
Îngrozitor, ce să cred eu din asta? Parcă a vrut să-mi spună ceva. Sau a fost doar o coincidenţă? Dar părea că s-a întors special ca să-mi spună ceva... Oare ce ar avea să-mi spună? Urmează chimia şi profului îi place să împartă clasa în echipe de lucru. Poate că o să cad cu el în echipă. Acum două săptămîni era cît pe ce, dar s-a băgat un prieten de-al lui şi nu m-am ambiţionat, ca să nu dau de bănuit. Aud soneria şi toată lumea îşi vede de viaţă. Profa spune ce trebuie pentru ora viitoare, dar nu am timp să notez, pentru că cineva mai important stă să fugă în pauză. Avem chimia. Mai am o oră să văd cum să intru în vorbă cu el mai mult decît salut-salut. Cînd ajung acasă, primul lucru pe care-l fac e să ascult muzică rap, am auzit că-i place. Şi poate dacă învăţ ceva versuri, reuşesc să combin elementele.
