Ah... mai aveam puţin şi noi şi ieşeam din şcoală! Ce i-o fi trebuit mamei să caute cheile acum? Poate n-a auzit-o!
- Hai, te rog, grăbeşte-te... mă aşteaptă temele, mama!
Mama rîde uşor şi scotoceşte în continuare în geantă, de parcă n-a auzit nimic.
- Aşteaptă, dacă n-am luat cheia? Bunicul a zis că stă pînă ne-ntoarcem noi?
- Ah, ce bine că v-am prins! Voiam să vorbesc ceva doar cu dumneavoastră. Am aşteptat să plece şi ceilalţi părinţi ca să discutăm între patru ochi.
Zîmbetul ăsta duios-îngrijorat al dirigăi... nu-i a bună.
- Da, doamnă dirigintă, vă ascult.
Nu, n-o asculta, te rog! Hai să mergem!
- V-a spus fiica dumneavoastră ceva?
Of, s-a instalat pe discuţie! Da, i-am spus, şi a fost de acord ca de fiecare dată, pentru că are încredere în mine.
- Îmi spune foarte multe, sîntem foarte apropiate.
Vai, cum îi zîmbeşte mama! Habar n-are ce urmează...
- V-a spus că vrea să meargă la trupa de teatru a liceului?
Da, eu vorbesc cu mama despre multe, sîntem, da, foarte apropiate şi asta nu o spune să vă facă pe plac sau ca să salveze nuş' ce aparenţe. I-am spus despre...
- Ah, da... Mi-a spus, da, că vrea să meargă la teatru. E după ore, nu-i aşa, mami?
Mă priveşte uşor derutată. Ori mă bagă în discuţie ca să vadă diriga că exist şi nu-i frumos cum vorbeşte despre mine cu mine de faţă, ori joacă "la derută" ca să afle informaţii să nu o surprindă cine ştie ce cataclism şcolar, ori acum şi-a dat seama că nu a găsit un motiv pentru care ar trebui să se îngrijoreze, ori... nu ştiu. Mama e şmecheră, nu o prinzi cu una cu două, uneori chiar mă enervează.
... ah, uite, am găsit cheile!
Şi le scoate din geantă, zîmbindu-mi -adică un "ne grăbim" subtil şi "eşti cu mine, e ok". Mulţumesc, mama!
- Şi sunteţi de acord cu asta, doamnă?
Cum o dă! De sus, de parcă mama ar fi o proastă care e de ieri pe lumea asta. De parcă m-am înscris în clubul sataniştilor sau ceva... Şi chiar dacă aş fi făcut-o, poate n-ar fi fost de acord, dar mama s-ar fi interesat măcar de ce mi-a trăsnit ideea prin cap! Şi ce-i rău să te înscrii în orice club dacă e în timpul tău liber?
- Nu înţeleg...
Normal că nu înţelegi, mama, nu înţelegi că lumea e serioasă la liceu!
- Mă rog, dumneavoastră ştiţi ce implică o asemenea activitate?
Ştie, că i-am spus, că poate o să scap de timiditatea asta a mea care-mi dă toată lumea peste cap. Ştie, că poate o sa-mi fac prieteni că ăia din trupă par prietenoşi şi drăguţi. Şi-s aşa... uniţi... Ştie! Spune-i, nu înţeleg de ce stăm la discuţii, mama, hai să mergem!
- Da, doamnă, ştiu.
Ce frumos zîmbeşte mama! O simt că nu se coboară să-i dea detalii, deşi, din partea cealaltă se revarsă tone de priviri reprobatoare. Ar fi vrut să vină cu surpriza, dar, na!, viaţa-i dură.
- Mi se pare că a şi fost la preselecţii sau ceva sau ce-au făcut copiii ăia pe acolo.
Ce-am făcut? Am jucat un joc tare. Nu mai ştiu cum se cheamă, pif-paf sau aşa ceva. Şi m-am simţit bine. Şi am uitat cum trece timpul acolo, cu ei. Chiar era să cîştig, dar cînd mi-am dat seama de asta, am greşit şi am ieşit din joc dar nu s-a luat nimeni de mine. O fată chiar mi-a şoptit că şi ea, la început era varză, nu reuşea deloc să ţină pasul, dar acum cîştigă de multe ori. Asta mi-a dat curaj şi m-a ajutat. Ti-am spus şi ţie, spune-i şi tu ei, hai să mergem.
- Da, a fost.
Parcă o deranjează siguranţa mamei. Brrr...
- Nu vă supăraţi, doamnă, dar nu cred că v-a spus tot.
Normal că n-am spus tot, nici nu-mi cere să-i raportez fiecare minut din viaţă.
- Ce putea să-mi spună mai mult?
Nu zîmbi, mama. N-am fost la furat sau ceva.
- Să ştiţi că eu îmi fac datoria de diriginte şi vă pun în temă şi vă avertizez. Asta-i datoria mea!
Of, mîndro!
... Eu zic să vă mai gîndiţi, înainte să-i permiteţi să se ducă acolo. I-am spus şi ei că vreau să am o discuţie pe tema asta cu dumneavoastră, doamnă. V-a spus? Nu v-a spus! Vedeţi?
Cum ştie ea ce-i dreptatea! Mi-e ciudă că nu mi s-a părut important de vreme ce părinţii-s de acord. Puteam să-i spun şi nu-i ofeream momentul ăsta de triumf. Parcă o văd mîine cum decretează "Ştiu că vă minţiţi părinţii!" Doamne, ce aliteraţie aberantă!
... Eu am avertizat-o şi pe ea! Am spus şi celorlalţi copii la dirigenţie că nu-s de acord cu chestia asta. Eu cunosc situaţia, pentru că sînt de mult timp în liceul ăsta şi nu sînt deloc de acord, ca diriginte, să facă parte din trupa de teatru. Vă sfătuiesc să vă mai gîndiţi înainte de a lua hotărîrea...
Şi face gestul ăla din cap, aplecarea aia "nu mă bag, eu doar vă spun, faceţi ce vreţi da o sa fie rău", gen. Offf!
- Mi se pare, totuşi, că este o activitate extraşcolară aprobată de liceu, nu? Mi-a spus că şi domnul profesor de istorie le-a recomandat să meargă la trupă, că fac spectacole bune, că e bine că sînt şi alţi copii buni în trupă şi învaţă unii de la alţii, se ajută...
Pare nevinovată, dar ştiu că s-a enervat puţin pentru că a simţit săgeţile atot-pedagogice. Cum pune ea drăguţ lucrurile la punct, mama!
- Da, doamnă, nimic de zis...
Are un fel de-a spune duamnă... apăsat şi important, mă irită rău la auz!
... dar domnul profesor de istorie nu-i este diriginte şi poate pe dumnealui nu-l interesează soarta elevilor după ce termină liceul. Pe mine mă interesează, doamnă, mă interesează să fie atenţi la ore, să fie liniştiţi, să ia Bac-ul. Îmi place să am o clasă-exemplu, doamnă.
Vorbeşte foarte pasionat, şi dă mult din mîini şi poate că aşa e, poate ne vrea doar binele, doar că mie îmi place teatrul şi nu cred că o să mă împiedice.
- Doamnă dirigintă, mulţumesc mult pentru grijă, o să iau în considerare sfatul dumneavoastră...
Yes, mama, te iubesc! Hai să mergem, pînă nu ne îmbolnăvim...
- Nu cred, totuşi, că realizaţi ce implicaţii sînt, doamnă. Liceul ăsta e de prestigiu, ea e proaspăt venită în clasa a 9-a, ştiţi ce volum de muncă este? Nu mai e ca la gimnaziu, cu jucării şi profesori drăguţi! Materia pentru Bac e foarte grea, nu are timp de multe şi dacă nu e luată din timp, nu ştiu, doamnă cum o să se descurce! Ştiţi cînd a ajuns acasă?
Iar face gestul ăla cu capul!
- Da, stiu, pe la 6.
"Nevinovăţia" mamei a luat-o pe nepregătite. Parcă o aud: "Cum poate să fie un părinte atît de calm?"
- Şase...
Seninătatea duamnei mama mea a hotărît-o să atace, simt asta.
... Doamnă, eu vă zic sincer, e pierdere de timp! Pier-de-re de timp, doamnă! Nu o să se poată ţine de şcoală, vă spun, că eu ştiu.
Nu ştii că ştiu eu un băiat care e în trupă, l-am întrebat şi merge foarte bine cu şcoala. Hai să mergem şi noi acasă, mamă!
... Plus că trupa asta, la un moment dat, exact în vremea tezelor, umblă prin ţară şi fac o grămadă de absenţe! O gră-ma-dă!
Nu sîntem surde!
... Pierdere de timp, vă spun! Mai ales într-a 9-a, cînd materia e aşa de multă şi trebuie să se adapteze la ritmul ăsta infernal! In-fer-nal, doamnă, vă zic! Nu o să aibă timp pentru teme, că o să fie la teatru.
Eu am venit la liceul ăsta tocmai pentru trupa de teatru. Am fost la un spectacol de-al lor şi mi-au plăcut tare. Erau aşa împreună acolo. Ceva ce nu cred că o să simt la şcoală sau în pauze. Ceva ce am eu nevoie. Şi spectacolul era despre noi, despre adolescenţi, şi se vedea că au muncit mult şi că au lucrat ceva la el şi că asta i-a unit mai ceva decît un proiect la şcoală pe care iei o notă.
... Şi mai sînt şi uşor aroganţi copiii ăia. I-am văzut eu, vin ca mieluşeii şi după un an îţi răspund de la obraz aşa! Unde credeţi că învaţă? Acolo la teatru la ei! Şi mulţi dintre ei nici nu vor să se facă actori, din promoţia trecută, trei au fost în trupă şi niciunul nu a dat la teatru.
A mai venit un coleg de clasă la trupă, la început, a vorbit diriga cu taică-său şi puf!, a dispărut, n-a mai venit la repetitie. A doua zi l-am întrebat, a dat din umeri şi a spus că-şi vede de treabă. Eu nu vreau pur şi simplu să ridic din umeri şi să las să treacă. Acum chiar mi-e frică... mama, îi zîmbeşti prea mult, o să creadă că îi dai dreptate.
... Cartea, înainte de toate, după aceea distracţia.
Şi cine a spus că nu-i aşa?!
... Şi apoi, ce distracţie, doamnă? Nu au deja atîtea distracţii? Că pe vremea mea, nu erau distracţii şi nici aşa mare foială cu teatrul ăsta şi uite că n-am ajuns rău!
Şi nu se opreşte din vorbit, frate! Spune acelaşi şi acelaşi lucru, fără oprire doar că în alte cuvinte.
... Eu sfătuiesc să aveţi grijă că nu-i de joacă la liceu!
De unde mă cunoaşte doamna asta? De unde ştie mai multe decît tine, mama? De ce-ţi vorbeşte de parcă nu te pricepi la nimic? Offf, mama, nu-i mai zîmbi!
... Cum credeţi că o să facă faţă ritmului, dacă pierde vremea acolo? Credeţi că o să mai aibă chef de teme după ce se zbenguie atîta timp?
Mie zbenguiala asta îmi face foarte bine după 6 ore de înţepenit în bancă. Oricum m-aş fi zbenguit afară... Şi facem nişte joculeţe care ne ajută să fim mai atenţi, mai comunicativi, ne ajută memoria... Uite, azi am ieşit la fizică la tablă şi nu m-am mai încurcat. Ieri un băiat, am uitat cum îl cheamă, cînd a văzut că mă încurcam des la joc, mi-a zis că eu ştiu să joc dar mă pierd de frică şi asta mă împiedică. Mi-a zis să nu mă mai gîndesc la frică pentru că se face şi mai mare, să fiu atentă la joc şi asta o să mă ajute. La tablă m-am gîndit fix la asta, am fost atentă la ce aveam de rezolvat acolo şi n-a mai contat cum se uită ceilalţi la mine. M-am descurcat! Deci ajută, nu?
- Eu cred că poate să facă faţă, dacă renunţă la alte lucruri că, ce să spun, fata mea e un copil normal care nu stă toată ziua cu capul în cărţi, îi place să citească, da, merge la film, la teatru.
... la teatru, wink, wink, doamna dirigintă, dumneavoastră mergeţi la teatru? Nu, nu-mi răspundeţi, nu vreau să ştiu...
... E un copil bun care nu mi-a făcut probleme pînă acum.
Ce frumos îmi zîmbeşte mama! Daaaar mi se pare mie sau e nesigură dintr-o dată?...
- Nu ştiu ce să spun, doamnă...
oh, iar gestul ăla cu capul...
... doar pentru că nu v-a făcut probleme, asta nu înseamnă că nu o să facă de acum încolo, că, na!, ştiţi cum e, copiii cresc, se schimbă, şi dacă nu sîntem atenţi, ne scapă.
Şi e atît de sigură pe ea, de parcă îi spune că o să mă arunc de la etaj! Dar poate nu o să se întîmple nimic rău şi familia mea nu e o închisoare din care trebuie să scap! Şi mama îi zîmbeşte răbdătoare şi nu-i spune odată că e de partea mea, că ştie că îmi face bine să fiu acolo doar pentru că îmi place pur şi simplu. Aş putea foarte bine să stau în casă şi să nu-mi pese de nimic. Nu-i mai bine să mă duc la teatru unde chiar învăţ ceva, fac ceva, spun ce-mi place sau ce mă doare, fără să-mi fie teamă că voi fi judecată aiurea?
... Zic ei că în festivalurile alea ale lor se întîlnesc cu "personalităţi culturale" care le spun ce să facă. Credeţi că îi interesează? Le spun poveşti frumoase şi apoi îşi vede fiecare de viaţa lui.
Eu vreau să mă întîlnesc cu oamenii aceia, eu vreau să-i cunosc, eu chiar vreau să le cunosc poveştile chiar dacă după aceea ne despărţim.
Doamnă, eu vă zic că nu cred că e bine pentru ea!
De unde ştie? Îi pasă de mine? Atunci de ce intră în timpul meu liber neîntrebată? De ce o laşi, mamă? E o străină, nu o interesează ce cred eu, nu mă cunoaşte deloc... Şi mama nu o mai întrerupe, doar zîmbeşte...
Mai ţii minte cum îmi citeai înainte de culcare basme, mama? Ăla era momentul meu preferat. Ziua eram ocupaţi cu o mulţime de lucruri care să ne ajute să trăim şi ziua următoare, dar seara... Cînd te aşezai lîngă mine sub pătură şi deschideai cartea aceea frumos colorată şi începeai să citeşti... Cu vocea ta eram oriunde! Şi mă speriam de monştri, de balauri, vrăjitoare şi de creaturi îngrozitoare pe care oricum nu le întîlneam în timpul zilei şi aplaudam cînd erau învinse de feţi-frumoşi, supereroi, sau de prieteni care erau de neînfricaţi şi curajoşi şi oneşti şi nobili la suflet! Preferata mea era o poveste cu o pisică albă care de fapt era o prinţesă. Şi Făt Frumos ăla, am uitat cum îl chema, nu ştia că pisica era chiar "aleasa", dar, pentru că era bun, s-a purtat bine cu toate pisicile din castel care-i dădeau indicii sau îl ajutau să-şi îndeplinească sarcina. Pentru că era un tip bun. Iar de la pisica aia am învăţat răbdarea. Te rugam să o citeşti din nou şi din nou şi cînd ajungeai la partea în care se transformă într-o fată frumoasă săream în sus de bucurie, îmi sărea şi somnul, de-abia reuşeai să mă potoleşti din nou la somn.
... Eu zic serios, să vă mai gîndiţi, doamnă. Pentru că are potenţial şi e păcat să-l piardă pe lucruri inutile.
De ce am învăţat curajul din poveşti dacă nu pot să-l aplic în viaţă? La ce-mi foloseşte să ştiu că Făt-Frumos o să învingă monstrul dacă eu nu pot să-mi deschid gura să înfrunt balaurul ăsta care ne toacă la cap?
... Doar n-are de gînd să dea la teatru, să fie artistă! Vreţi să moară de foame?
De-abia învăţ cum mă cheamă şi îmi cere să ştiu ce fac peste trei ani! De parcă alţii care termină alte facultăţi nu ar putea ajunge "muritori de foame". De ce am ajuns aici? Am 15 ani, sînt la liceu şi-mi place teatrul. Anul trecut aveam 14 ani, eram la gimnaziu şi tot îmi plăcea teatrul. Ce s-a întîmplat cu lumea într-un singur an? Nu-i ca şi cum aş da mîine la facultate. Nici măcar n-am învăţat ce înseamnă azi.
... BAC!
Păi tocmai la asta lucrez, să nu mi se taie picioarele la examenul oral sau să nu mă înghită emoţiile la examene.
... Ce-o să înveţe acolo?
Nu ştiu ce o să învăţ... Poate vreau acolo că nu-i ca la şcoală. Nu că nu-mi place şcoala, dar am nevoie şi de altceva, ceva profund şi luminos care să mă scoată din rutina asta - şcoală, acasă, teme, şcoală, acasă, teme... Vreau să învăţ prietenia, vreau să conteze vîrsta asta pentru mine, să simt că am şi eu aventuri, provocări, să mă bat şi eu cu balauri din povestea de pe scenă sau cu balaurul meu care mă gîtuie de fiecare dată cînd mă apucă emoţiile. Pentru că acolo e vorba de emoţii şi vreau să învăţ să le controlez şi să le folosesc mai bine. La şcoală nu ne învaţă nimic despre emoţii, te scoate la tablă, dacă nu ştii, treci la loc, 4. Şi atîta, Vreau ceva mai mult decît nişte cifre care să-mi hotărască viaţa. Vreau aventură, dar nu într-un joc video, ci pe bune, ca-n viaţă.
... De ce să piardă timp pentru un lucru care nu o să-i folosească?
De ce? Pentru că uneori mă simt ca pisica albă din poveste, blestemată de o vrajă rea să nu spună un cuvînt. Pedepsită pentru o greşeală nevinovată. Şi simt că acolo, la teatru, la repetiţii sau pe scenă în spectacol, cu ajutorul prietenilor mei, o să se întîmple ceva magic, mult aşteptat, pentru care trebuie să muncesc mult, ceva care să elibereze toate cuvintele astea din mine şi o dată cu ele, lumea mă va vedea aşa cum sînt eu de fapt, un om adevărat.
- Hai, spune! Hei...
Am simţit mîngîierea uşoară a mamei pe umăr. Se uită la mine amîndouă şi-mi dau seama că nu am prins întrebarea. Ce ciudă mi-e! Mama vede că m-am înroşit şi nu, nu vreau să plîng! Îmi zîmbeşte şi înţeleg că nu-i niciun pericol. La dirigă nici nu ma uit, nu vreau să mă uit! Mi-e gura uscată, mi s-au încleştat maxilarele, îmi tremură mîinile, strîng pumnii sub mînecile hanoracului să nu le vadă nimeni şi nu-nţeleg de ce nu pot scoate un sunet!
... Spune, draga mea, cum facem?
Zîmbetul mamei mă încurajează. Gata, spun tot, acum! Nu mai sînt un copil, pot să-mi asum responsabilităţi! Acum! Respir adînc, mă uit la profă şi-i văd privirea care cere tot timpul socoteală, rece, tăioasă, ascunsă bine în spatele zîmbetului binevoitor. Nu o interesează de fapt ce vreau eu, nu o interesează ce-o să spun. O străină. Şi-mi dau seama că orice argumente aş aduce, orice cuvînt aş rosti acum, nu o să conteze deloc. Discuţia asta nu are niciun sens.
- O... să mă... strădu... iesc...
Mama s-a prins şi mă mîngîie uşor pe spate. Nu mai zîmbeşte. Mi se face frică. Sper să nu se fi schimbat ce-am hotărît împreună acasă...
- Bine, vă mulţumesc că mi-aţi spus...
- Na, dumneavoastră faceţi cum vreţi...
Iar chestia aia cu capul... Uf, patru ani...
- Vă mulţumesc că mi-aţi spus, o să stăm mai serios de vorbă şi o să hotărîm. La revedere.
În sfîrşit, plecăm!
- La revedere, doamnă.
Plecăm. Vezi cum eşti, mama? Cînd eram mică îmi spuneai că o să fii alături de mine cînd o să mă lupt cu balaurul. Şi tu ce faci? De ce nu o înfrunţi? Trebuia să-i spui verde în faţă că nu te-a convins!
* * *
În stradă, după ce am mers tăcute ceva timp, izbucnesc.
- De ce nu i-ai spus nimic, mama?
- Cui?
- Ei!
- A, ei...
Chicoteşte.
- Ce să-i spun?
- Adevărul! Să o convingi! Să o învingi, ca pe balaur!
Rîde. Cîteodată chiar că mă enervează mama.
- Linişteşte-te, nu-i nevoie! S-a bătut de una singură. Hai să mergem acasă. Ce vrei să-ţi gătesc azi?
Uf... Mama...
