Mă uit la băncile care parcă ştiu că vor fi mutate de la locul lor. Aş putea să fac eu asta pînă apar ceilalţi, "lumea" cum s-ar zice, dar îmi plac mai mult zgomotul şi oftatul lor cînd sînt mutate toate odată. Cînd mă duc la teatru, momentul meu preferat e cînd se stinge lumina în sală şi toată rumoarea se transformă într-un aer misterios şi într-un abur de tristeţe de parcă toţi respirăm în acelaşi timp, ca la un parastas al unei rude dragi. Aşa şi aici, în clasă, momentul meu preferat este zgomotul făcut cînd clasa se transformă şi face loc unui cufăr de minuni. Care nu e cufăr, e un piña colada care pluteşte în aer şi este lovit de "orbii" care se joacă de-a actorii. Adică de noi. Noi, cei de toate zilele, cuminţii din bănci, chiulangiii de prin parcuri, unii lăudaţi, alţii neînţeleşi de profesori. Mă rog, fiecare cu profesorul care i-a fost hărăzit, că şi aici trebuie să fie vreo karma cred, dirigu' nostru e tare de treabă, ne pune cîte un 10 dacă îi dovedim că vom fi "oameni de cultură" - are el piticul ăsta, cică e responsabilitatea noastră (vorbeşte el aşa în vorbe mari, ne mai dă motive an-tro-po-lo-gi-ce, uneori mă pierd, da e ca o muzică plăcută, o fredonez, chiar dacă nu mă prind eu de toate "versurile") Alţii nu-s aşa norocoşi ca mine. Dar se descurcă oricum.
Aş putea să şterg tabla, măcar - ca şi cum aş trage cortina - dar mă distrează cum îşi cască ochii ei definiţi în tot felul de termeni lăsaţi în dezordine pe "cinstita-i faţă" la toate nebuniile pe care pe facem în faţa ei. Fără pic de respect sîntem, la naiba!
Un întîrziat în şcoală se aude pe culoar, strigă la colegă-sa de nu-ş ce temă. Că tot aştept, ia să-mi scot ceva caiet să mă scutesc de o bătaie de cap diseară.
Nu mai ştiu cînd, apare Blondul (unii avem porecle, e funny o altă identitate). Un salut scurt şi asta-i. Nu prea mă pricep să vorbesc cu el, e mai mare cu doi ani, e destul de distant, n-am apucat să-l cunosc, din ce se vorbeşte pe aici, cică citeşte mult. Uneori mă irită că ar putea să facă ceva concret să nu-l suport. Dar mă respectă şi mă lasă în pace. Nu se prea ia de nimeni şi rîde doar la glume bune.
Şi nici eu nu sînt cine ştie ce zeitate a comunicării aşa că îmi bag capul în caiet, mulţumit că am un motiv să nu-i vorbesc; chestia aia, awkward silence, n-am chef de ea, o suport destul la ore. Vede că-s ocupat, deschide o carte şi începe să citească. Şi totuşi, uite că nu mă simt aiurea. Iar o chestie care-mi place, poţi să ignori lumea, să fii pe treaba ta şi să te lase lumea în pace.
Cît rezolv nişte exerciţii au mai apărut cîteva fete care intră în vorbă cu el. Şi ele-s mai vechi, se vede că au treburi de împărtăşit. Vin şi cîţiva noi ca mine şi sala se umple de un zumzet uşor. N-am chef să mă dau prietenos, nu mă bag în seamă, îmi fac temele, deja mai sînt cîţiva aşa. Nu mă deranjează să fiu "un ciudat" dar pe aici lumea nu pune preţ pe asta. Dacă o să am ce să spun, o să spun. Deocamdată scriu.
A venit şi Pătrunjel. E plină de entuziasm şi se îmbrăţişează cu toată lumea. A lipsit cîteva zile că a fost bolnavă. Îmi aruncă un Ah, salut!, de parcă nu ar şti că ea m-a convins să vin aici şi se miră nevoie-mare că mă vede. Cînd s-au anunţat preselecţiile prin şcoală în toamnă, au intrat la ora dirigului fix în mijlocul dacilor care se luptau cu romanii şi le-a rupt bătălia cu anunţul lor. Ea avea zîmbetul ei de ştrengăriţă pe care-l poartă ca pe un steag de luptă împotriva seriozităţii cu orice chip iar Blondul era respectuos nevoie-mare. Şi m-am întrebat atunci cum e posibil ca ăştia doi să fie prieteni. Că aşa păreau. Erau într-un duet aparent imposibil, ea cu glumiţele de fată deşteaptă şi el cu scuza gata de apărare a eventualelor mici gafe. Şi am zis că mă duc să văd şi eu ce e acolo, ce-i leagă.
Şi aşa am ajuns aici, de ceva timp, de cîteva ori pe săptămănă, mă întîlnesc cu cei din alte clase, cu pasiuni şi întrebări diverse şi diferite, mutăm băncile, le aşezăm la sfîrşit la loc, după ce se întîmplă lucruri care ne fac să ne simţim împreună unii cu ceilalţi, toţi la un loc şi fiecare în parte.
În clasă sînt alţii care mai învaţă, ca mine. Îmi închid caietul şi observ cît de relaxaţi sîntem. Şi în pauze sîntem aşa, fiecare în clasele lor, dar acum e un pic diferit. Nu ştim ce o să facem exact azi, toţi avem bineînţeles idee mai mult sau mai puţin vagă, dar tocmai asta face ziua mai interesantă. Ştim de ce venim aici, dar nu ştim ce se va întîmpla exact. Se discută despre toate: părinţi intrigaţi, pisici, părinţi înţelegători, profesori amuzanţi sau nu prea, căţei, animăluţe, teme, părinţi (ce faceţi voi acolo de staţi atîta? Of!), prieteni, întîmplări mai mult sau mai puţin relevante, nimicuri, snapchat-uri, curiozităţi, instagram, dificultăţi, like-urile care ne dau de furcă sau ne colorează viaţa şi cîteodată de gunoiul nedus la timp. Multe lucruri importante sau nu.
Se apropie ora de începere şi nu mă uit la ceas. De parcă gestul ăsta m-ar aduce trezi la o realitate nedorită. Sîntem toţi într-o complicitate tăcută să nu măsurăm timpul cel puţin la început, pînă credem că se apropie ora plecării acasă. E aproape sigur că sînt unii care întîrzie din principiu, de exemplu Prinţi, doar ca să nu fie niciun fel de constrîngere, doar ca să demonstreze din nou şi din nou că asta nu e o problemă. Probabil că aşa merg lucrurile la stadiul ăsta, cine ştie? Dacă mă învîrt pe aici, o să aflu.
Nici nu am auzit cînd s-au pus băncile în mişcare. Uite-aşa, una cîte una, doi cîte doi ne facem loc. Locul nostru. Şi scaunele se aşază pe margini, într-un cerc binevoitor. Cel mai mult îmi place că stăm în cerc. Parcă pot să respir că nu mai văd ceafa unuia şi nici nu mă mai pot ascunde după nimeni. În cercul ăsta nu pot să fiu altcineva decît eu, nu mai pot să fiu decît aici. Pentru că totul se vede, nu are sens să te ascunzi. Şi cuvintele circulă mai liber între noi, nu mai fac curse cu obstacole pînă să ajungă la ceilalţi. Ne privim în ochi şi lumea a devenit mai rotundă, mai uşor de simţit, mai limpede de explicat.
Şi în cercul ăsta ne jucăm şi putem construi zmeie de vise pe care să le agăţăm de sufletele noastre să zboare în vîntul inspiraţiei. Al libertăţii. Respirăm împreună şi dintr-o dată plutim. Tavanul clasei devine cer, pereţii s-au umplut de copaci, sîntem într-o poiană cu iarba prietenoasă şi caldă. Ne tăvălim pe jos, fără să ne speriem de praf. Alergăm fără să ne lovim unii de alţii, trecem prin toate anotimpurile, prieteni ne sînt balaurii copilăriei, viitorul dispare ştergînd odată cu el şi monştrii adulţi, iar pe drum avem aventuri deschise de uşi ce au chei doar emoţii. Cît timp trece? Două-trei ore, dar timpul ăsta ne dăruieşte minuni mici şi mici complicităţi cu oameni pe care abia dacă-i salutam la începutul anului pe hol. Facem tot felul de lucruri neobişnuite - tropăim, ţipăm (da, nu ştiam că pot să ţip din toţi plămînii şi că se poate mai mult, încă), ne scuturăm corpurile, ne împrietenim cu ele după ce ore întregi ne-au fost inamice şi n-au stat cum trebuie în bănci. Învăţăm să privim, să mirosim, să auzim, oraşul ne inundă şi ne mîngîie timpanele, sîntem într-o clipă la malul mării şi putem să-i simţim briza şi, de ce nu, mîngîierea nisipului pe tălpi. Mîinile se prelungesc într-o îmbrăţişare tăcută a întregii lumi, emoţionată, pasională, tulburătoare, aşa cum ne-a fost dată şi aşa cum vrem să o simţim acum, la vîrsta asta. Avem voie tot, ce-am învăţat că nu e bine e altfel, e nou, interzisul devine obligaţie şi ne prindem pe parcurs de asta. Ne jucăm mult. Rîdem mult împreună şi am impresia că şi clădirea asta e mai plină de culori şi impresii. Rîdem de noi, rîdem de tot, pînă ne dor burţile, să crape şi zidurile de atîta rîs. Blondul are un rîs foarte mişto, se rostogoleşte cu note calde; m-a şocat prima dată, eu am crezut că băiatul ăsta nu zîmbeşte decît ca să-şi ceară scuze. Şi cînd rîdem ştim cum ne cheamă ca să ne trimitem mai bine veselia unii altora. Ca la Samurai. E un joc.
La sfîrşit, cîte un cuvînt care ne bîzîie este prins în insectar: emoţie, speranţă, căldură, nou, intrigat, instruire, matematic, personaj, teatru, adevăr, fericire, crud, concret, mirare, realitate, atitudine, responsabil, comparaţie, cuvînt, putere, împreună, acum, aici, echipă, culori, pălărie, compromis, negociere, libertate, iubire, început, dor, linişte şi alte cîte şi mai cîte pe care le ducem acasă şi le lăsăm să ne transforme în ceea ce vom fi mîine.
- Hei, ce faci?
Am rămas cu mîinile pe o masă, gata să o pun la loc. Blondul e la capătul celălalt, gata să terminăm treaba.
- Ah, scuze, da. Mă gîndeam...
- Mhm.
Îl privesc şi-mi dau seama că ştie cam ce simt.
- Mîine se face? îl întreb. Că nu am auzit, eram pe altă planetă.
- Mîine voi sunteţi liberi. Sînt repetiţii pentru spectacol.
- Cool.
- Mhm. Banca asta trebuie pusă mai în faţă.
- Pot să vin şi eu?
Îmi aruncă o singură privire.
- Au! Băi, ai grijă!
Am călcat-o pe Călina pe picior cînd am dat cu spatele. Îmi cer scuze repede, să aud ce zice Blondul.
- Sigur, poţi. Da să ştii că abia am început, nu-i aşa palpitant, sîntem abia la text.
Mor de curiozitate cum se ajunge de la joculeţele astea la "text".
- Ei, trec şi eu să văd cum e.
- Bine. Da să nu te bagi în seamă aiurea.
Direct şi drăguţ. Ce importanţi sînt ăştia mari, ce să zic! Vreau.
- Nu deranjez, promit.
- Poţi să deranjezi dacă ai ceva de spus. Doar să nu vorbeşti aiurea.
O aud pe Creaţa:
- Băi, mă aşteaptă ai mei, nu mai stau! Mîine la 3!
Şi fuge.
- Să nu mai întîrzii! ţipă Anda după ea.
- Să nu întîrzii, îmi zice şi Blondul şi pleacă să aşeze scaunele la loc.
- Nu, nu! zic.
Mîine. Abia aştept să văd cum e.
La Ideo Ideis (foto: Vlad Catană)