Capitolul 1
- sau cum şi cui să spui NU în teatru -
O trupă de teatru de adolescenţi / liceeni nu este un trib, cu regulile lui de supravieţuire.
Premiile nu sînt un teritoriu pentru care te lupţi constant alături de ai tăi şi cîştigarea acestora nu îţi garantează "supravieţuirea" ca individ, ca specie, ca trib.
Celelalte trupe de teatru nu sînt triburi rivale, care te ameninţă cu dispariţia ca individ sau comunitate.
Scena nu este un loc al înfruntărilor, nu se dau bătălii, nu se luptă nimeni pentru ceva, nici pentru nimic.
Juriul nu este o adunare de şamani înţelepţi care hotărăşte prin vinele cărui copil / actor curge talentul sau catharsisul sau cît şi cum şi ce merită.
Niciun bătrîn nu este atît de înţelept încît să hotărască sau să emită ce, cît, cui i se cuvine. Şi mai ales CUI.
Cerul nu este părtaş la nicio emoţie generată de premii - nu o să cadă pe capul nimănui şi nici nu o să facă gaură în sine / în sinele său sau sieşi / în funcţie de împărţirea mai mult sau mai puţin obiectivă a acestora - ci o să ocupe de ce ştie cel mai bine: să fie albastru / în acord cu legile obiective ale fizicii şi spre încîntarea estetică a celor de sub el /, şi să mai producă din cînd în cînd, cu ajutorul prismelor de apă numite de către muritori "nori" alte delicii estetice, numite curcubee care, ca şi teatrul, se pare / doar "se pare" / că nu folosesc la nimic şi nimănui.
Festivalurile de teatru de liceeni nu sînt arene, deci nici circul şi nicio eventuală luptă nu au ce căuta în viaţa acestora.
Capitolul 2
- mai / pe / lung, de la impresii la certitudini şi legi nescrise -
Ceea ce dă impresia de "trib" este sentimentul de familie şi apartenenţa la o comunitate prietenoasă care vine la pachet cu dezvoltarea personală şi împărtăşirea / ah, iată un #cuvînt! / unor momente împreună / oh, uite, alt #cuvînt / care fac ca vîrsta asta tulbure şi tulburată / ai uitat, adultule? / să devină magică / aoleu, alt #cuvînt?! /
Comunitatea asta mică, de se poate confunda cu tribul, şi anume trupa de teatru, face parte din altă comunitate, mai măricică, în care intră şi celelalte trupe - unde nu e loc de competiţie, darămite luptă. Comunitatea asta mai mare este ţinută în viaţă de festivalurile de teatru de adolescenţi unde toţi copiii se întîlnesc şi comunică impresii, emoţii, idei, modalităţi de lucru, dragoste (da, da, dragostea adolescentină e crucială!) întîmplări importante pentru ei, relevante pentru viaţa lor, împreună sau separat, care transformă, prin teatru, un grup social alcătuit pe criteriul vîrstei într-o comunitate creată pe baze artistice şi de interes. Într-o asemenea zonă, ce rost are să discuţi despre împărţire, fie şi a unor premii?
Adolescenţii care fac teatru aproape că au datoria de a refuza orice datorie faţă de mai-marii lor. Deşi nu ajunge la "înălţimea" adulţilor, jocul lor este mai serios decît vor ei să pară, pentru că are un ingredient specific ce se pierde uneori / de prea multe ori / pe drum - pasiunea. Doar pasiunea.
Pasiunea. Cum premiezi asta? Care-i unitatea de măsură? Care e instrumentul cu care o adunare, un grup (de multe ori o adunătură) de adulţi licenţiaţi să măsoare pasiunea. Întreb: cum măsori viaţa, în ce fel contabilizezi emoţia? (Mai că-mi vine să mă gîndesc la o eventuală deturnare de către adultul fără public spre a/facere proprie a energiei şi bunăvoinţei, a exploziei de bucurie cauzată de acest tip de eveniment, de această "întîmplare simplă")
Dacă adunarea, grupul, adunătura de intelectuali rasaţi - juriul, măi! - este invitat, păi să înţeleagă că, pe lîngă onoarea pe care o acordă găsindu-şi timp pentru asemenea activităţi minore (pff!), este o onoare şi mai mare că devine părtaş la dezvoltarea unui viitor actor, dramaturg, regizor, în speţă un artist care va dori să fie semnificativ în comunitatea în care va alege să se exprime - sau la educarea publicului de mîine, care va face ca teatrul / pe care-l iubim cu toţii, nu? / să trăiască şi după dispariţia / plecarea / moartea noastră.
Compararea teatrului adolescent cu teatrul profesionist şi chiar cu teatrul de amatori cu adulţi este, cel puţin şi drăgălaş vorbind, nepotrivită - pentru că regulile de funcţionare şi fiinţă sunt diferite. Ca într-o familie, adolescentul este avîntat, îndrăgostit, pasionat, ilogic - părintele este mai rece, calculat, atent la dezvoltarea copilului şi evită să-i lege existenţa printr-o discuţie inutile legată de un 10 care să-i aprobe viaţa.
Mai este un lucru aproape minor, uneori aproape invizibil la înălţimea unor specialişti "de marcă" - publicul. Da, ăsta este important! Da, asta contează!
Publicul lor!
Dacă un coleg de clasă spune - te-am văzut, man, pe scenă, erai tu şi totuşi nu erai tu - asta e de nepreţuit.
Dacă cineva din şcoală, necunoscut, nevăzut pînă atunci opreşte unul din nepremianţi din senin şi-i spune emoţionat - hei, am văzut spectacolul tău,
mi-ai schimbat viaţa!
am înţeles mai multe despre mine!
mi-a plăcut povestea, nu am mai văzut aşa ceva la teatru!
am înţeles mai multe despre părinţii mei!
am înţeles-o pe profă!
băi, eu sînt rocker, sînt tare, nu plîng, da' la voi...
nu am mai fost niciodată la teatru, dar o să mă mai duc, că e mijto!
- asta e de dorit.
Dacă un prieten dintr-o altă trupă întreabă - cum aţi lucrat la chestia aia, mi-a plăcut sau îţi spune foarte tare, frate, ar trebui să dai la teatru, o să vin să te văd! sau fain ce ai făcut dar îmi permiţi să-ţi spun opinia mea sau să te întreb chestii? şi răspunsul e chiar vreau să ştiu părerea ta, hai să discutăm! - ăsta e semn de sănătate.
Şi chiar dacă spune - frate, ştii că ţin la tine, da' mie nu mi-a plăcut! şi ce urmează e un îmi spui de ce şi după aia party în loc de "nu mă interesează părerea ta, să nu-ţi mai văd mutra în veci!" - e şi mai tare!
Dacă un elev vede un afiş al unei trupe de liceeni - din oraş sau de aiurea la un obscur festival din oraş / o comunitate locală / şi spune - Uite teatru, Cool! - poate să fie despre mine. Ia să văd la ce oră e spectacolul, să-mi fac timp! - ASTA e de visat!
Discuţiile despre premii? Pff! dispar cînd ajung la facultate şi împart aceeaşi clasă, acelaşi cămin, acelaşi profesor, acelaşi viitor incert, în care aliat de nădejde e cel cu care s-a "bătut" pe nişte premii acum.... ceva timp - cine mai ţine minte? "Ce lucrăm împreună?"
Şi adultul, "responsabil" şi certificant adolescenţei artistice, dispare. Pentru că şi-a făcut treaba pe moment / murdară sau nu, depinde de personaj / dar nu este responsabil de viitorul lui, al tînărului artist. Asta-i viaţa SA. Aşa cum ar fi trebuit să fie şi cînd făcea teatru la liceu!
În trupele astea, sînt viitoarele valori ale scenei de mîine şi viitorul mare public care o să facă teatrul să trăiască. Mare grijă, asta nu e o ameninţare, e o promisiune.
Priveşte-i cu drag pe toţi, indiferent de distincţii şi distingeri pentru că ăştia, mîine te vor aplauda cu toată inima şi vor uita, în momentele în care te dăruieşti pe scenă, dacă le-ai dat premiu sau nu. Sînt partenerii tăi, indiferent de vîrstă şi "valoare" dată de circumstanţe, şi face parte, prin aplauzele dăruite ţie cu inima deschisă şi iresponsabil, din comunitatea din care faci şi tu parte - teatru.
Concluzii, oarecum
- iarăşi scurt, păreri, opinii / dar fără pretenţii, parcă
Teatrul adolescent - comunitatea măricică - face parte din teatrul românesc, cum face parte adolescentul dintr-o familie, şi toate criteriile de dezvoltare de căutare a identităţii, a eului de apartenenţă, de distanţarea pînă la negare a părinţilor i se aplică, fără doar şi poate. Teatrul adolescentului este rebelul care nu are nevoie de aprobarea "certificaţilor". Este un semn de sănătate mintală, rebeliunea lor, atît de enervantă pentru adulţii stabilizaţi - atît de stabilizaţi ca au început să se umfle.
Vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, este de datoria noastră, de adulţi normali-la-cap să fim oneşti şi echitabili şi să-i lăsăm în pace ca teatrul "ăsta al lor" să devină chiar teatrul lor, în care vrem / nu vrem, ne place / nu ne place, nu avem ce căuta, dar sigur doar ajuta. Pentru că şi ei, adolescenţii, sînt drăguţi şi politicoşi şi ne lasă în pace cu teatrul ăsta al nostru, plin de aspiraţii, frustrări, invidii şi merite ne/re/cunoscute, preaplin de rahaturi pe care le suportăm o viaţă pentru / doar / speranţa unei secunde de lumină. Aşa de plin că mulţi sîntem înghesuiţi şi unii nu ne mai găsim.
Şi cel mai frumos ar fi ca teatrul de adolescenţi să devină o categorie cît mai aparte, vie, care să comunice fără nevoia de aprobare a cuiva, cu o estetică teatrală şi un stil de joc cît mai jucăuş şi ieşit din norme, în care opiniile şi părerile bătrîncioşilor rigizi şi rigipsaţi în opinii seculare să conteze doar atît cît să nu strice bucuria jocului. Liceenii, cei de pe scenă şi cei din sală, creează şi fac jocul viu.
Vrem sau nu vrem, ne place sau nu ne place, este de datoria noastră de adulţi responsabili să lăsăm jocul ăsta teatral să le aparţină / şi / lor, fără să-l spurcăm cu discuţii despre premii şi împărţire - mai trebuie să precizez că "împărţirea" este împotriva acelui împărtăşire de la început?
Cam seamănă, dar nu, adultule i/responsabil, NU.
foto: Cristina Venedict