Duminică seară la Antena 1 începând cu ora 20.00 puteţi vedea un film care se numeşte Jocul hazardului. E povestea unei tinere frumoase (interpretată de Helena Bohnam Carter) care e pierdută la cărţi de tatăl ei şi câştigată de un lord egoist şi nemilos. Pentru dramatismul poveştii, soarta se mai joacă o dată cu tânăra fată care e mizată din nou la cărţi. Ce se întâmplă mai departe aflaţi într-o poveste de dragoste foarte pe placul doamnelor. Pentru mine filmul Jocul hazardului e doar pretext ca să vă povestesc în Jurnalul de cinefil despre hazard dintr-o altă perspectivă.
De mai bine de două săptămâni ne uităm la întrecerile Jocurilor Olimpice bucurându-ne pentru fiecare victorie a unui român. Mai mult ca altădată ne simţim mândri că suntem români şi, din locul nostru de spectator, participăm la competiţie fără să ne mai intereseze fair-play-ul. Ne dorim ca adversarii să se împiedice, să cadă, să rateze, să li se întâmple orice, doar ca ai noştri să fie cei mai buni. N-avem timp să ne remarcăm cât suntem de caraghioşi pentru că suntem prea emoţionaţi la victorie şi prea pătimaşi la înfrângere. Şi n-avem timp să ne gândim ce rol are hazardul în rezultatul sportivilor care sunt punctul de plecare pentru bucuria/ patima noastră.
Gândiţi-vă că sunteţi sportiv şi v-aţi calificat la Olimpiadă. Aţi muncit patru ani făcând sacrificii pe care nu ştim să le descriem (nu le-am trăit). Într-un minut sau cinci, cât durează proba de calificare către finală, se decide dacă rămâneţi un ilustru anonim sau dacă ziarele au să vă scrie numele. Hazardul vine frumuşel şi vă bate pe umăr. Vântul poate să vă fie aliat sau duşman, susţinerea suporterilor vă poate da aripi sau deranja la concentrare, corpul vostru poate funcţiona la capacitate maximă sau se poate ca în maşinăria internă ceva să nu meargă bine. Dacă norocul e de partea voastră, tot ceea ce aţi muncit în miile de antrenamente îşi spune cuvântul şi ajungeţi printre cei mai buni: în finala olimpică. Apoi o luaţi de la capăt, concuraţi cu finaliştii. Riscaţi ca să câştigaţi?!
Priviţi pentru o clipă Jocurile Olimpice drept jocuri ale hazardului. Gândiţi-vă că toţi sportivii care au ajuns acolo au muncit din greu, umăr lângă umăr. Unii au luat medalii, alţii şi-au depăşit recordurile personale dar n-au urcat pe podium. Dar hazardul a avut şi el un cuvânt de spus când s-au împărţit laurii. Aşa că de multe ori învinşii sunt tot câştigători. Pentru ei nu mai există însă laurii care să aline suferinţele antrenamentelor şi nici recunoştinţa suporterilor care să-i facă să meargă mai departe. Întrebaţi-l pe Marian Drăgulescu ce putere are hazardul în câteva fracţiuni de secundă. La fel ca în filmul de la care am plecat astăzi, s-a întâlnit cu el de două ori: în finalele de la sol şi la sărituri.
De dragul sportivilor, imaginaţi-vă următoarea reclamă. Cântecul care ne emoţionează la fiecare mare victorie - Imnul de stat - însoţit de figurile pline de emoţie/ transpiraţie/ bucurie ale sportivilor noştri care au participat la Olimpiadă. O reclamă cu chipurile fericite ale medaliaţilor cu aur, feţele încordate ale celor care au luat argintul, zâmbetele printre lacrimi ale celor care au luat bronzul, încrâncenarea celor care au intrat în finală dar n-au ajuns pe podium şi durerea celor care nu şi-au atins obiectivul. Imnul de stat însoţit de peste 100 de chipuri de sportivi. Plus mulţumirile noastre.
Prin lege n-avem voie să facem reclame folosindu-ne de imnul de stat. Dar ar trebui să riscăm. Aşa ne vom convinge că hazardul n-a fost foarte rău cu noi când a decis să ne naştem în România şi vom păstra în gând pentru mai mult timp performanţa acestor oameni speciali. Riscă cineva să facă această reclamă?!
P.S. Asocierea dintre Jocurile Olimpice şi un oarecare film de dragoste e tristă, dar adevărată. Acordăm sportivilor tot atât de multă atenţie cât unor actori oarecare. Ne emoţionează prestaţia lor, ne interesează ratingul pe care l-au făcut şi trecem mai departe.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)