Gigi Căciuleanu îşi numeşte colaboratorii "dansactori", eroi într-o odisee permanentă în care el, artistul prin excelenţă, stie că punctul de sosire nu mai contează. Ceea ce dă savoare limbajului său nu e amestecul fin dozat de teatru şi dans, total diferit de ceea ce se poate descoperi la Pina Bausch, Mats Ek sau Anne Teresa De Keersmaeker. Nu e întrepătrundearea între verb şi mişcare într-un echilibru fragil. E o putere uimitoare de a face operă de autor, de a integra notele lui Mozart sau gândurile lui Cehov într-o poetică a propriului eu. Fără egoism. Fără egocentrism. Doar prin nevoia de sinceritate conjugată la persoana I, dar transmisă spectatorilor prin ceilalţi, prin oamenii de care se înconjoară, fiinţe care cred în el şi îl urmează în visul lui. De-a lungul timpului, au fost mulţi, de pe mai multe continente. Astăzi, însă, ei sunt dansatori, actori sau, mai just spus, dansactori români reuniţi în jurul unui maestru căruia nu-i pot spune decât Gigi, la fel ca toţi cei care-l cunosc.
Octavian Saiu: Sunteţi un coregraf care nu se încadrează în niciun tipar prestabilit. În ce termeni v-aţi defini propria creaţie: dans contemporan, teatru-dans, teatru coregrafic?
Gigi Căciuleanu: André-Philippe Hersin, redactorul-şef şi fondatorul prestigioasei reviste pariziene Les Saisons De La Danse, a formulat cândva această expresie: "Gigi? Gigi este... Gigi!" (n.tr.: În original: « Il fait du Gigi »). Adevărul este că eu încerc, cu fiecare nouă creaţie (aşadar, practic, în fiecare zi!), să o iau de la zero. Ceea ce uneori îi debusolează pe "experţi"... Întâi şi întâi, dansez de unul singur ca un nebun (adesea în mintea mea) şi abia pe urmă analizez. După care dansez din nou pentru a supune unei noi analize ceea ce tocmai am creat, şi tot aşa... "Structura din spatele nebuniei, nebunia din spatele structurii." Pas cu pas... Când eram foarte tânăr, visam să devin clovn-matematician!
Acestea fiind zise, mă interesează să explorez, prin spectacolele mele, acel ceva pe care l-am denumit "teatru coregrafic". Adică să aplic conceptul de "coregrafie" în reprezentaţia teatrală, indiferent de natura sa. Să îmi concep spectacolul plecând, înainte de toate, de la mişcări corporale propriu-zise raportate la "tabla de şah" a spaţiului, un spaţiu care îşi dobândeşte astfel propria dinamică. Într-un cuvânt: regia de teatru (mizanscena) văzută şi concepută ca o coregrafie. Ca un spaţiu-"dans". Mişcare şi spaţialitate. Am prezentat acest concept într-o lucrare de coreosofie intitulată VVV. Vânt, Volume, Vectori.
O.S.: Cum a început cariera dumneavoastră în atmosfera unei Românii aflate sub comunism?
G.C.: Visând să devin "clovn-matematician", cred că încercam în mod inconştient să anticip faptul că voi avea de evitat capcanele îndoctrinărilor de orice fel, nu doar cele de natură politică. Asta pentru a putea ca, atunci când dansam, să rămân în picioare, în mijlocul arenei!
Când eram copil, cum nu puteam sta locului şi mă tot zbenguiam fără astâmpăr, mama m-a dus să iau lecţii de dans de la vârsta de 4 ani, pentru a-mi canaliza astfel energia debordantă. (Ceea ce se întâmplă chiar şi până în ziua de azi!). La început, frecventam unul dintre foarte puţinele cursuri private care încă mai existau pe atunci. La vârsta de 9 ani, am fost admis, în urma unei selecţii foarte dure, la Liceul de Stat de specialitate care se numea pe atunci Şcoala Superioară de Coregrafie din Bucureşti.
Consider, însă, că adevăratul meu traseu ca artist a început la vârsta de 14 ani, când am avut şansa de a o avea ca profesoară pe Marea Doamnă a dansului contemporan, Miriam Răducanu. În cursurile dumneaei, un rol deosebit de important îl avea improvizaţia după reguli foarte stricte, ca acelea ale muzicienilor de jazz, care îşi permit să improvizeze numai după ce îşi stăpânesc la perfecţie atât instrumentul, cât şi tehnica aferentă. Metoda sa, foarte personală, face apel înainte de toate la personalitatea şi talentul fiecăruia. Dacă aţi văzut filmul Dead Poets' Society, veţi înţelege ce vreau să spun. Am început în acea vreme să lucrez în spectacolele sale de dans de avangardă (Nocturne 9 1̸ 2), la care tot Bucureştiul se îmbulzea, deşi singura reclamă de care beneficiam era vorba din gură-n gură. În paralel cu munca de creaţie alături de Miriam Răducanu, după absolvirea Şcolii de Coregrafie, am fost admis în Trupa de balet a Operei din Bucureşti, unde, după doar câteva luni, am devenit solist. Aici am susţinut, desigur, roluri din repertoriul academic, dar am avut parte, în egală măsură, ca protagonist, şi de partituri noi care au fost scrise anume pentru mine, printre care: Amorul doctor, Zidul, Petruşka, Un american la Paris...
Profitând de o relaxare temporară a regimului, am putut să mergem în turnee cu spectacolele lui Miriam Răducanu (e adevărat, astfel de ocazii apăreau "cu ţârâita" şi în condiţii cel puţin dificile), răspunzând astfel numai câtorva dintre invitaţiile care ni se adresau din afara ţării: invitaţii din partea Festivalului de la Edinburgh sau de la Baalbek, din Bruxelles sau din Viña Del Mar.
O.S.: Care a fost prima întâlnire cu dansul occidental?
G.C.: Prima mea întâlnire adevărată cu dansul occidental a avut loc...în sens invers. Mai degrabă s-a întâlnit dansul occidental cu mine! Am "ieşit" din România pentru a participa la Concursul Internaţional de Coregrafie din Köln şi am obţinut premiul I în 1971. Era destul de neobişnuit ca un est-european să câştige un concurs de dans contemporan într-o epocă în care Cortina de fier era închisă ermetic. Nu aveam alt atu decât originalitatea, căci nu aveam habar de nimic din ceea ce "se făcea" în afară. Preşedintele Juriului care mi-a acordat premiul, Kurt Joos, a fost şi cel care mi l-a înmânat personal. Înaintea mea, acelaşi premiu îi fusese oferit Pinei Bausch. Două motive să mă simt foarte fericit şi mândru!
M-am întors, deci, cu premiul la Bucureşti. După un an, m-am prezentat din nou la acelaşi concurs din Köln şi, spre marea mea surprindere, am câştigat din nou premiul I, a doua oară consecutiv. De data aceasta, premiul mi-a fost înmânat de Hans Van Manen. Coregrafia mea avea ca muzică Boléro-ului lui Ravel. Asta se întâmpla în acelaşi an în care versiunea coregrafică a lui Béjart făcea ravagii în Occident...Pina Bausch mi-a văzut piesa şi mi-a propus să vin să lucrez în calitate de coregraf în compania sa din Essen-Werden, intitulată Folkwang Ballet. Titulatura mea oficială la Pina era aceea de Gastdozent (n.tr.: "profesor invitat"). Am fost, aşadar, angajat ca să predau "propriul meu mod de a dansa" chiar în templul dansului contemporan al avangardei germane. Şi asta cu toate că veneam din Est! Sunt până astăzi deosebit de mândru de acest fapt, fiindcă înseamnă că, pe lângă recompensele personale despre care tocmai am povestit, am avut parte de o pregătire mai mult decât onorabilă din partea profesorilor mei, îndeosebi din partea doamnei Miriam Răducanu...
O.S.: V-aţi construit o mare parte a carierei în Franţa, dar aţi lucrat în permanenţă cu artişti din toată lumea. V-aţi simţit în Franţa ca acasă? Vă mai simţiţi aşa în prezent?
G.C.: Trăiesc în Franţa din 1974, deci pot să spun că mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii în această ţară al cărei cetăţean (cu aceeaşi bucurie!) sunt din 1979.
O.S.: Când lucraţi în România, vă consideraţi român? De fapt, există ideea de identitate naţională în dans?
G.C.: Ţinând cont de faptul că m-am născut în România, având o bunică rusoaică, o alta grecoaică, un bunic român din Basarabia şi chiar un străbun suedez, sunt îndreptăţit să mă simt profund european. Dar viaţa m-a învăţat că nu m-am înşelat considerându-mă un cetăţean al lumii, aşa cum se întâmplă cu numeroşi artişti...Până la urmă, iarba nu are nevoie de paşaport pentru a creşte acolo unde vrea ea!
O.S.: Care sunt experienţele care v-au modelat propria estetică, propria viziune în lumea dansului?
G.C.: Personal, mi-am căutat întotdeauna inspiraţia în poezie. A mea şi a celorlalţi. Aş putea spune că am învăţat mai multe despre meseria mea prin muzee şi galerii de artă decât în studiourile de dans. De fapt, în ceea ce priveşte arta mea, dintotdeauna m-am auto-inspirat. Îmi este imposibil să separ Plăsmuitorul-de-Dans (n.tr.: În original: Dance Maker) de Poet sau de Desenator. Nu numai că aceste trei dimensiuni se află organic legate între ele, dar ele se şi întrepătrund cu "îndărătnicie" în personalitatea mea de artist. Devenind inseparabile.
O.S.: Ce figuri importante care v-au marcat parcursul?
G.C.: Printre personalităţile artistice pe care le consider nu doar importante, dar realmente esenţiale pentru parcursul meu, i-aş menţiona, în afară de Miriam Răducanu, pe Dan Mastacan, Ruxandra Racovitza, Pina Bausch, Pierre Cardin, Rosella Hightower, Maya Plisetskaya...
O.S.: Poate fi considerat coregraful un adevărat "autor" în secolul XXI, un creator deplin?
G.C.: Consider că un coregraf este totodată şi un autor atâta timp cât are un concept şi un limbaj, ambele personale, care nu îi aparţin decât lui. În muzică, dincolo de un număr relativ restrâns de compozitori, există o mulţime de aranjori sau/şi orchestratori. În acelaşi sens, un versificator nu este neapărat un poet adevărat. Putem extinde această analogie şi la coregrafie...
Cât despre mine, eu "fac" ceea ce se poate numi "spectacole de autor": îmi concep propriile scenarii, propria gamă de mişcări şi punere în scenă, propria spaţialitate şi, adesea, propria scenografie. Prefer ca mai degrabă să greşesc pe limba mea decât să am dreptate pe limba altuia.
Fellini este în acelaşi timp regizor şi scenarist, conceptor şi realizator al propriilor filme. Au încercat mulţi să îl imite, dar el rămâne unic; o referinţă. Un AUTOR, cu majuscule.
O.S.: Care este raportul dintre tradiţie şi noutate în creaţiile pe care le semnaţi?
G.C.: Se spune că nu există nimic nou pe lume. Jorge Luis Borges, dimpotrivă, spunea - dacă nu mă înşel - că nu este nimic vechi sub soare.
Borges (tot el!) scria pe undeva că nu înţelege de ce trebuie ca arta să fie evaluată în termeni militari: vorbim despre avangardă şi ariergardă, mai degrabă decât în termeni de calitate. Sunt total de acord cu această non-orizontalitate şi ader întru totul la ideea de verticalitate în aprecierea unei opere de artă. Ceea ce contează este ca ştacheta să fie pusă cât se poate de sus.
Mi se pare mai interesant să explorez lucrurile în profunzime fără să caut inovaţia de dragul inovaţiei, ceea ce poate ucide din faşă tocmai...inovaţia, făcând-o să pară superficială şi chiar trivială.
Nu mă interesează să provoc, ci mai degrabă să creez şi să propun o lume a mea, în care să-l pot atrage pe cel ce mă priveşte. Prefer să-l emoţionez decât să-l şochez în mod inutil; să lovesc imaginaţia spectatorului, nu să-l izbesc pe el!...
Îmi place să cred în seducţia generată de emoţie, de energie, de vis...
O.S.: Ce mai poate fi cu adevărat nou în dans? Ce ne mai rămâne de descoperit ca noutate în această artă?
G.C.: "Nimic nu se demodează mai repede decât moda"... Sinceritatea unei originalităţi profunde mi se pare mai interesantă şi mai de dorit decât noutatea cu orice preţ. În acelaşi timp, mi se pare excitant să constat că, în ciuda faptului că dansul este o artă universală şi veche de când lumea, suntem departe de a fi descoperit totul în privinţa sa. Eu văd dansul ca fiind în acelaşi timp o artă şi o ştiinţă. O artă precisă şi o ştiinţă nebună...
Mi-ar plăcea enorm să lansez şi să utilizez termenul de "dans doct" în aceeaşi măsură în care există, în anumite culturi, şi cel de "muzică doctă".
O.S.: În sens general, care este locul dansului în arta contemporană? Mă refer atât la contextul din România, cât şi la cel internaţional...
G.C.: Dansul joacă un rol din ce în ce mai important în lume - ca spectacol, dar şi ca act social. Sunt unul dintre martorii privilegiaţi ai acestui fapt şi unul dintre actanţii săi pasionaţi.
Sunt mândru de a fi luat parte la explozia dansului contemporan în Franţa, unde, alături de Dan Mastacan (un talentat şi sclipitor actor, regizor, scenograf, operator de lumini şi...administrator), am condus, din 1978 până în 1993, unul dintre primele Centre Coregrafice Naţionale franceze, anume cel din Rennes. Înainte de asta, creaserăm deja la Nancy, tot împreună, Studioul de Dans Contemporan al regiunii Lorena (1974-1979), şi ulterior, în aceeaşi formulă, am fondat "Compania Gigi Căciuleanu" la Paris (1993-2001). La Santiago, în Chile, am contribuit activ la viaţa artistică a acestei ţări, conducând Baletul Naţional Chilian din 2001 până în 2013. În prezent, deşi continuu să lucrez la Paris, în Europa sau prin alte părţi, conduc, din 2005, "Gigi Căciuleanu Romania Dance Company", al cărei producător este Fundaţia Art Production din Bucureşti.
O.S.: Aţi putea să îmi descrieţi profilul artiştilor cu care lucraţi şi pe care îi numiţi "DansActori"? În ce privinţe sunt ei diferiţi faţă de dansatorii tipici ai altor companii?
G.C.: Dacă "teatrul-dans" foloseşte dansatorii ca pe actori, în al meu "teatru coregrafic" se întâmplă exact invers. Conceptul constă în utilizarea actorilor ca dansatori. Iar atunci când mi-e dat să lucrez cu dansatori profesionişti, încerc să-i transform mai întâi în actori, pentru ca apoi să-i "reprogramez" ca dansatori...
De aceea ce am inventat numele de "DansActori" pentru interpreţii teatrului meu coregrafic.
O.S.: Care este relaţia dumneavoastră cu generaţiile mai tinere de coregrafi români? Se poate vorbi cu adevărat despre "generaţii" în materie de dans?
G.C.: Tinerii reprezintă viitorul. Viitorul, îl apreciem pentru faptul că "acolo" totul e posibil. Ceea ce putem să-i reproşăm, în schimb, este faptul că e incert...
Sunt deosebit de mândru că un număr covârşitor dintre membrii trupei "Gigi Căciuleanu Romania Dance Company", asemenea multor altor artişti din companiile pe care le-am condus în diferite colţuri ale lumii, au devenit - sau sunt pe cale să devină chiar în acest moment - nişte nume în dans, în teatru sau în artă în general.
O.S.: Creaţia dumneavoastră este ancorată în prezent, în contemporaneitate şi, totuşi, transcende astfel de categorii...
G.C.: Nu îmi place să trăiesc în trecut. Nici măcar în prezent. Prefer să mă proiectez în viitor. Este singurul timp verbal pe care îl înţeleg şi pe care îl iubesc cu adevărat.
Actualitatea mă interesează în măsura în scare reprezintă tot atâtea porţi şi ferestre deschise către viitor. Sunt, bineînţeles, conectat la tot ce se întâmplă astăzi şi, prin urmare, arta mea este şi ea racordată la prezent. Cert e că îi iubesc în egală măsură atât pe Shakespeare, Caragiale, Molière sau Leonardo da Vinci, cât şi pe Picasso, Modigliani, Brâncuşi, Andy Warhol sau Spielberg.
Acestea fiind spuse, eu cred cu tărie că un adevărat artist - şi cu atât mai mult un creator - are dreptul şi privilegiul de a avea o concepţie personală asupra geografiei, faţă de cea care este predată în şcoală, şi o percepţie a timpului diferită de cea dictată de ceasuri şi de calendare.
O.S.: Cine sunteţi dumneavoastră, Gigi Căciuleanu?
G.C.: Sunt pur şi simplu "Gigi".
*Octavian Saiu, Secretar General Adjunct al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT) şi Preşedinte al Secţiei Române - Teatrologie a AICT, are un doctorat în studii teatrale şi unul în literatură comparată. Profesor invitat în cadrul unor universităţi din Europa şi din Asia, el predă, de asemenea, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Autor al mai multor studii despre teatru, Octavian Saiu a primit Premiul Criticii în 2010 şi Premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER) în 2013. Participând activ la mai multe festivaluri din întreaga lume, a moderat dezbateri şi a condus colocvii în cadrul Programului Oficial al Festivalului Internaţional de la Edinburgh şi la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Cea mai recentă publicaţie a sa este monografia "Hamlet şi nebunia lumii", publicată în engleză în 2016.