Hanul cu Tei

Andreea Demirgian a scris aceste texte pentru Radio Romania Internaţional unde au fost difuzate recent. Mulţumim RRI pentru permisiunea de a fi postate pe site-ul nostru.


Ascuns între străduţe pietruite, cu porţi uriaşe, de fier forjat, cu ferestre mari peste care se trag obloane în fiecare seară, Hanul cu Tei este paradisul colecţionarilor şi al boemilor, al actorilor şi al artiştilor. Istoria sa nu este dintre cele mai liniştite. Ridicat pe la 1600 din paiantă, preţios prin vecinătatea sa cu fostul Palat Domnesc, hanul a servit vreme de câteva sute de ani drept refugiu şi loc de desfăşurare a mărfurilor aduse de la Lipsca. Până în 1830, schimbă mai mulţi proprietari. Pentru că nu îşi mai permitea să-l întreţină ultima descendentă a unui negustor grec îl vinde - încăpere cu încăpere - fiecare către alt proprietar. În primul război mondial, din pricina bombardamentelor, hanul pierde un etaj...

Imediat după cel de-al doilea război mondial, atunci când Bucureştiul se reconstruia, Hanul a găzduit cantina muncitorilor care se ocupau de vechiul centru al oraşului. Apoi este părăsit până în anii ’63, când arhitecţii bucureşteni se interesează de soarta lui. Renovat, va fi "dăruit" în 1965, Uniunii Artiştilor Plastici. Aşa începe noua existenţa a Hanului cu Tei. Minunându-se şi ei de locul de joacă oferit, artiştii bucureşteni au încercat să se simtă acasă: au decorat fiecare spaţiu în altă manieră, fiecare încăpere a primit altă culoare şi a fost transformată în galerie de artă. În timpul regimului comunist, care încerca să uniformizeze totul: de la clădiri până la sufletele oamenilor, aici se găseau cele mai moderne, cele mai frumoase, cele mai costisitoare haine, cele mai bune accesorii, de la inel la pantofi, tot felul de rochii, şaluri şi pălării fantezie, pardesie şi chiar pelerine - incredibile în acele vremuri... Totuşi, timp de aproape 30 de ani - cea mai importantă sursă de venit au fost mărţişoarele. Preţios lucrate, din ceramică, din sticlă, din scoici şi din pene, din te miri ce, se vindeau bine în fiecare primăvară şi aduceau bani pentru întreţinerea Micului Paradis. Dar, să păşim într-una din galeriile de artă. Sute de tablouri cu preţuri între 200 şi 3000 de dolari, toate ale artiştilor români, îşi aşteaptă cumpărătorii. Aici expun pictorii bucureşteni, expansivi şi în culoare şi în atitudine, dar şi câte un provincial, mai îndrăzneţ, care-şi calcă pe inimă şi trimite la galerie un peisaj "de-acasă" ce-ţi taie răsuflarea. Liliana Dăscăleasa, galerist de meserie, le cunoaşte pe toate şi ştie să-şi citească potenţialii cumpărători de la prima vedere.

"Este o mare bucurie să-i vezi pe cei ce s-au stabilit de mult în străinătate că vin să cumpere lucrări de artă. Atunci când vin în ţară sunt mai tot timpul însoţiţi, vor să-şi ia o lucrare care să le amintească de ţară. Pictorii cu care lucrez mă întreabă: ce să mai pictez, ce crezi tu că le-ar place oamenilor să vadă? După ’90 am trăit cu speranţa că într-o zi voi spune: maître, acum poţi să vii la mine cu cea mai bună lucrare şi am s-o şi vând, pentru că nu e suficient să le expui, trebuie să şi convingi publicul."

Păzitoarea tuturor culorilor, Liliana Dăscăleasa îşi asumă fiecare tablou dus peste mări şi ţări ca pe o victorie personală. Pentru că ea ştie cel mai bine ce înseamnă să le priveşti fie şi pentru numai câteva minute, pe fiecare. În celelalte galerii: tot ce e nevoie pentru a da un plus de căldură unei case sau unei seri speciale: de la oglinzi înrămate savant până la sticluţe de parfum cu dop cu baghetă de sticlă, obiecte de ceramică sau de cristal, ceasuri cu aripi, cutiuţe a căror utilitate n-ai s-o afli decât după ce le priveşti atent şi le atingi - cu grijă să nu deranjezi vreo pietricică de la locul ei.

La doar câţiva paşi, şevalete, vopseluri, pânze, grunduri, rame şi tot ce îi mai trebuie pictorului ca să-şi transforme ideile în clipele noastre de linişte. La etaj o casă de licitaţii şi alte galerii ticsite cu antichităţi şi unicate. Ionuţ Dumbravă şi Paul Teodorescu, absolvenţi de conservator, cântă aici în fiecare zi la amiază, timp de o oră şi un sfert, spre încântarea celor ce se opresc să-i asculte, aşezaţi în fotoliile rococo, atenţi să nu dezlipească etichetele cu preţuri, îşi odihnesc privirile pe câte un tablou vechi şi el de vânzare. Alături, în vitrine de sticlă, bijuterii, tabachere, pene de scris, evantaie, genţi de zale, călimare de cristal, seturi de linguriţe şi toate celelalte dulci, vechi nimicuri, care fac deliciul împătimiţilor colecţionari. În cealaltă cameră... un teatru, despre care vom vorbi însă altădată.