Maestrul Ion Irimescu împlineşte în 27 februarie 2003, 100 de ani. Acest articol, precum şi cel din săptămâna viitoare, îi sunt închinate.
La mulţi ani, Maestre!
Am pornit spre Fălticeni într-o după-amiază de mai, cu o mare emoţie. Urma să mă întâlnesc cu unul dintre cei mai mari sculptori români, care la 99 de ani acceptase să îmi acorde un interviu. Îmi creionam în minte întrebările pe care i le-aş fi putut adresa maestrului Ion Irimescu. Nu sunt critic de artă, dar sunt un spectator autentic, privesc atent lumea pe lângă care trec. Mi se oferise şansa de a sta de vorbă cu un martor al întregului veac 20, cel din care eu gustasem abia ultimul sfert. Despre sculptorul Ion Irimescu ştiam doar cele citite prin cronicile din ziare - insuficientă informaţie pentru un interviu de specialitate. Mă pregăteam aşadar să fac cunoştinţă cu omul Irimescu. Am deschis uşa muzeului cu 20 de minute înainte de ora fixată pentru interviu. Voiam să-i privesc întâi lucrările şi desenele, să caut dincolo de piatră, bronz, culoare şi hârtie - emoţia care conturase ideea fiecăruia dintre obiecte. Muzeul de artă Ion Irimescu din Fălticeni adăposteşte peste 300 de sculpturi şi 1000 de desene, o bibliotecă de artă şi mai ales, un spirit ce pare să fie nemuritor. În holul muzeului am găsit, spre surprinderea mea, un grup impresionant de doamne şi câţiva copii care urmăreau cu atenţie explicaţiile ghidului. Veniseră cu un autocar din Botoşani şi se cam grăbeau aşa că au trecut rapid prin toate sălile fără a zăbovi prea mult în faţa nici uneia dintre cele peste 300 de lucrări şi 1000 de desene. La ora convenită m-am îndreptat spre salonul de primire al maestrului. Speram că până vom fi terminat interviul, grupul de excursioniste grăbite se va fi îndreptat spre alt obiectiv turistic. Din păcate, abia întinsesem mâna să fac cunoştinţă cu maestrul când, o persoana blondă cu un aparat de fotografiat în mână, l-a rugat să iasă puţin pe hol pentru o fotografie de grup. Plin de naturaleţe, domnul Irimescu a pornit, sprijinindu-se în baston, spre scara monumentală din holul muzeului.
"Staţi un moment să mă aşez şi eu... nu vreau să îi acopăr pe aceşti copii frumoşi... " "Dacă vreţi, mergeţi puţin şi în colţul celălalt că nu am prins tot... aşa, aşa... şi un pic mai încolo ca să fiu eu sigură că am prins tot. Aşa e foarte bine, să îmi ajute Dumnezeu să iasă fotografiile astea. Acum discutaţi cu ei puţin... " "Ar trebui să am şi eu aceste poze." "Cu mare plăcere dar mergeţi şi afară, că e lumina naturală şi ies mai bine pozele?"
L-am privit pe maestrul Irimescu, glumind cu vizitatoarele sale şi făcându-le pe plac, chit că pentru fiecare pas făcea un efort deosebit. Şedinţa foto a durat vreo 20 de minute. Despărţirea de grup, încă 10. Când şi ultimul vizitator şi-a desprins în sfârşit mâna de pe umărul maestrului, am tras aer în piept şi mi-am repetat în minte întrebarea cheie a interviului meu despre omul Irimescu...
"Maestre, dacă ar fi să sculptaţi o imagine care să reprezinte secolul 20, care ar fi aceasta?" A urcat scările încet, mi-a zâmbit şi a spus vesel: "Haideţi domnişoară, ştiu că veţi avea talentul de a mă iscodi, dumneavoastră jurnaliştii căutaţi tot timpul cine ştie ce mari adevăruri".
Spre nefericirea mea, doamna cea blondă a intrat din nou în salon, pentru a-i dărui sculptorului o iconiţă cumpărată de la vreo mănăstire. A mulţumit frumos şi a zâmbit cuminte. Când uşa de la intrare s-a închis, am început înregistrarea. Şi preţ de câteva zeci de minute am avut onoarea de a iscodi în linişte una dintre cele mai lucide minţi ale secolului 20.
>Născut în 1903, Ion Irimescu a fost martorul întregului veac 20. A adunat, în cele 10 decenii, premii a căror amintire îl fac să zâmbească: spune că sunt doar momente din existenţa sa. Pentru că în fapt, toate lucrările sale sunt doar o transpunere solidă a gândului, a amintirii, a închipuirii.
"Totdeauna am mers cu carnetul meu de impresii, de schiţe şi totdeauna am căutat să apreciez emoţia pe care o aveam în faţa unor privelişti întâlnite, lucruri frumoase, lucruri care reprezintă toate regiunile prin care am trecut, atât în ţara noastră cât şi în străinătate. N-am umblat cu aparatul fotografic cum umblă vizitatorii de obicei... am căutat să culeg impresiile personal şi să le transpun în desen, în pictură sau în sculptură, tot personal, aşa cum le vedeam şi le înţelegeam pe vremea aceea. Şi s-au adunat lucrările, multe. Totdeauna m-am gândit ca aceste lucrări să aibă o finalitate foarte bine consolidată pe o realitate, să nu fie ceva trecător."
Cele mai multe dintre lucrările sale sunt aici, la Fălticeni. Dar sunt şi în colecţii particulare, şi în muzee din întreaga lume. A ales să revină la Fălticeni potrivit principiului conform căruia ne întoarcem întotdeauna la prima dragoste. Şi pentru el prima dragoste înseamnă anii frumoşi când era la început de viată şi de învăţătură.
"Am început să iau contact cu natura, să o admir, să o înţeleg şi dorinţa de a o traduce după puterile mele de atunci, pe hârtie, să desenez oameni, să desenez natura, adică primul contact cu viaţa. Am intrat în şcoala de Belle Arte şi de aici mi s-a schimbat drumul. De unde simţeam nevoia să imprim pe hârtie nişte gânduri, căutam acum să exprim ceea ce vedeam. Învăţământul se făcea pe viu: se explicau mecanismele corpului omenesc, fie bărbat, fie femeie în plenitudinea frumuseţii fizice. Am încercat să mă apropii de realitate şi s-o caut, nu să o înfrumuseţez aşa cum mulţi artişti au căutat să reprezinte culmea bucuriei, culmea frumuseţii, culmea beatitudinii... am vrut să reprezint ca o fiinţă care s-a născut pe pământ, dar care, spre deosebire de toate celelalte fiinţe create de Dumnezeu, s-a desprins şi gândeşte, îşi făureşte planuri de viitor el singur, nu aşteaptă numaidecât de la Dumnezeu şi de la natură."
8 decenii de sculptură. Muzica şi maternitatea sunt două dintre temele reluate periodic, aproape obsesiv, în sculpturile şi desenele maestrului, pentru că nu a găsit încă o exprimare care să îl mulţumească:
"Am lucrat dintr-o pasiune a mea, pe care a trebuit să mi-o potolesc... cu care m-am născut şi am căutat ca tot ce văd să înscriu spre a nu uita, ca amintire. Trebuie oarecum un instinct cu care te naşti: dacă priveşti ceva care se etalează în faţa ta pentru prima dată, să cauţi să-l înţelegi, să vezi ce aparentul nu pune de prima data pe tava: domnule, asta este... Toate sunt trecătoare, trebuie să ai posibilitatea şi capacitatea vizuală de a sesiza o mişcare interesantă, o figură interesantă, un aspect social interesant pe care să îl imortalizezi în desene la început. Orice idee se captează fulgerător cu desenul, pe urmă vine prelucrarea desenului în sensul că adânceşti anumite aspecte... Nu oricine poate să facă această operaţie de a completa natura, de a modifica aspecte din natură, asta o fac doar acei oameni care sunt înzestraţi du un spirit creator, nu imitator numai."
M-am despărţit de maestrul Ion Irimescu cu un zâmbet uriaş pe buze. Îmi spusese: "Vezi, eu împlinesc în curând 100 de ani... faţă de mine dumneata eşti un copil, îmi pare rău că nu am să fiu aici când dumneata ai să împlineşti 100 de ani... Grozav mi-ar plăcea să văd lumea atunci." Mi-am dat seama că în spatele acestor cuvinte, spuse în joacă şi poate pentru a flata, stă de fapt curiozitatea şi pasiunea - aceea de a vedea şi a transpune în piatră sau pe hârtie gândul, amintirea, ideea...