Agonia lui Turing

David Lagercrantz e un apreciat autor suedez şi jurnalist de investigaţii. A lucrat pentru publicaţia Expressen. A scris Det som inte dödar oss (Prizonieră în pânza de păianjen, Editura Trei, 2015), continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, care a devenit bestseller mondial. Lagercrantz pregăteşte încă două romane din această serie.

De asemenea, David Lagercrantz a colaborat cu celebrul jucător de fotbal Zlatan Ibrahimović la scrierea autobiografiei acestuia, Jag är Zlatan (Eu sunt Zlatan, Editura Publica, 2015), care s-a bucurat de o primire spectaculoasă.

8 iunie, 1954. Alan Turing, matematicianul vizionar, este găsit mort în locuinţa sa, aparent decesul fiindu-i provocat de un măr otrăvit. Ofiţerul de poliţie Leonard Corell preia cazul şi află că Turing era homosexual şi fusese judecat pentru asta. Deşi convins că e vorba de o sinucidere, Corell este totodată nedumerit de secretomania oficială privind activitatea lui Turing din timpul războiului. Mai mult, sexualitatea acestuia pare să alarmeze serviciile secrete - e posibil să fi fost şantajat de spionii sovietici?
Descoperind uimit geniul lui Turing şi întrezărind o scăpare dintr-o viaţă limitată, Corell devine fascinat de cercetările revoluţionare ale matematicianului şi e dispus să facă orice pentru a afla adevărul.

Romanul lui Lagercrantz împleteşte abil două forme narative: biografia empatică a unei figuri istorice reale, pe care sistemul o supune unui tratament abominabil, şi povestea unei anchete în care un poliţist perseverent încearcă să dezlege o enigmă în ciuda mentalităţii intransigente a societăţii. (Independent)

Portretul unui geniu rătăcit care se simte mai legat de computere decât de oameni. (Sunday Telegraph)

O evocare memorabilă a talentului lui Turing şi a Marii Britanii, încă aflată sub efectele dureroase ale raţionalizării şi represiunilor. (Daily Mail)

Lagercrantz îmbină faptele reale din viaţa lui Turing cu ancheta imaginară a lui Corell pentru a crea o poveste tulburătoare despre secrete de stat şi ipocrizie sexuală. (Sunday Times)



Când s-a hotărât?

Nici măcar nu ştia. Dar de îndată ce îndoielile i se mai domoliră şi nu le mai auzea decât ca pe o sirenă îndepărtată, greutatea pe care o resimţea în corp se transformă într-o nelinişte trepidantă, de care îşi dădu seama că îi era dor. Viaţa prinse culoare. Chiar şi găleţile albastre din atelier căpătară o strălucire nouă, şi fiecare percepţie conţinea o lume întreagă, un întreg lanţ de gânduri şi evenimente. Fie şi numai ideea de a încerca să le sintetizeze i se părea lipsită de sens, ba chiar nesinceră.

Mintea îi era doldora de imagini interioare şi exterioare, şi chiar dacă respiraţia i se accelerase dureros, corpul îi era scuturat de o senzaţie intensă, vecină cu dorinţa, de parcă decizia de a muri i-ar fi redat viaţa. În faţa lui, pe o masă cenuşie acoperită de pete şi găurele care, în unele cazuri, erau urme de arsuri, dar şi de altceva, lipicios, stăteau aşezate o plită, două sticle cu lichid negru şi o linguriţă aurită, care avea să joace un rol în poveste. Afară se auzea ploaia. Cădea şi tot cădea. Nicicând nu mai fusese aşa o rupere de nori în weekendul Rusaliilor, şi poate că asta îi afectase decizia.

Poate că fusese influenţat doar de nişte mărunţişuri precum rinita alergică sau faptul că vecinii lui, domnul şi doamna Webb, tocmai se mutaseră la Styal şi lăsaseră în urma lor sentimentul că viaţa a plecat şi ea, sau chiar că e în altă parte, unde el nu fusese invitat. Nu-i stătea în fire să se lase copleşit de asemenea gânduri.

Dar nu era nici ceva neobişnuit. E adevărat că lucrurile banale, de zi cu zi, nu-l afectau ca pe noi, oamenii obişnuiţi. Avea un dar anume de a ignora clevetelile din jur. Pe de altă parte, putea să intre într-o pasă proastă fără vreun motiv anume. Mărunţişurile îl puteau afecta foarte mult. Întâmplări nesemnificative îl puteau face să ia decizii drastice sau să aibă idei ciudate.

Avea să părăsească lumea influenţat de un film pentru copii cu nişte pitici hazlii, ceea ce, desigur, era o ironie a sorţii. Viaţa lui nu dusese lipsă de ironii sau paradoxuri. Scurtase un război şi se gândise mai mult decât oricine altcineva la pietrele de temelie ale inteligenţei, dar în acelaşi timp fusese pus sub supraveghere şi obligat să înghită un medicament respingător. Nu cu mult înainte de asta, îl speriase de moarte o ghicitoare din Blackpool şi nu-şi mai revenise deloc toată ziua.

Ce avea să facă?

Trase două fire din tavan într-un transformator de pe masă şi puse pe plită o tigaie cu ceva negru şi clisos. Apoi se schimbă într-o pijama gri-albastră şi luă un măr roşu din fructiera albastră de pe raft. De multe ori mânca un măr seara. Merele erau fructele lui favorite, nu doar pentru gust. Erau totodată şi... nu contează. Tăie mărul în două şi se întoarse în atelier. Atunci îşi dădu seama. Înţelese cu toată fiinţa lui, şi cu nişte ochi nevăzuţi se uită spre grădină. Se gândi că e ciudat, deşi nu ştia exact la ce se referă. Apoi îşi aminti de Ethel. Era mama lui. Într-o bună zi, Ethel avea să scrie o carte despre el, fără să înţeleagă nimic din ce făcuse, ceea ce, să fim cinstiţi, nici nu se poate spune că era uşor. Viaţa acestui bărbat fusese făcută din prea multe numere şi secrete. Era diferit. În afară de asta, era tânăr, cel puţin în ochii mamei lui, şi chiar dacă nu fusese niciodată chipeş şi, după decizia tribunalului din Knutsford, îşi pierduse fizicul de atlet, nu arăta chiar rău. Încă de când era mic şi nu ştia care e stânga şi care e dreapta şi credea că ziua de Crăciun pică în orice anotimp, uneori mai des, alteori mai rar, ca şi alte zile frumoase, pline de bucurie, avusese gânduri care nu erau deloc în ton cu vremurile. Devenise un matematician dedicat unui lucru banal, ingineria, un gânditor neconvenţional căruia îi intrase în cap că inteligenţa noastră este mecanică şi calculabilă, asemenea unui lung şir de numere.

Dar mai presus de orice - şi asta nu era uşor de înţeles pentru o mamă -, în acea zi de iunie nu mai avea puterea să-şi ducă viaţa mai departe, aşa că îşi continuă pregătirile, care mai târziu aveau să fie privite ca fiind ciudat de complicate. Numai că nu se putea concentra. Auzea ceva; se gândi că sunt paşi în faţa uşii de la intrare, scrâşnetul pietrişului, şi îl lovi un gând absurd: cineva îi aduce o veste bună, poate de departe, din India sau din alte vremuri. Râse sau suspină, greu de spus, şi porni într-acolo; chiar dacă nu mai auzea nimic, nimic în afară de apa care cădea pe acoperiş, în minte îi rămase acel gând: E cineva afară, un prieten pe care trebuie să-l ascult. Iar când trecu pe lângă birou se gândi vreau, nu vreau, ca un copil care smulge petalele unei flori. Percepea fiecare detaliu din hol cu o precizie absolută, care altădată l-ar fi fascinat. Cu paşi de somnambul intră în dormitor, văzu ziarul Observer zăcând pe noptieră, alături de ceasul cu curea neagră din piele, şi puse alături jumătatea de măr. Se gândi la razele lunii căzând îndărătul şcolii din Sherborne şi se întinse pe spate în pat. Părea liniştit.

A doua zi ploua la fel, şi tânărul detectiv Leonard Corell venea pe jos de-a lungul Adlington Road. Când ajunse la intersecţia cu Brown's Lane, îşi scoase pălăria, pentru că îi era cald, în ciuda ploii, şi se gândi la patul lui, nu la cel mizerabil din propriul apartament, ci la acela care îl aştepta în casa mătuşii lui din Knutsford, şi la gândul ăsta capul i se înclină pe umăr ca şi cum ar fi fost gata să adoarmă.

Nu-i plăcea slujba lui. Nu-i plăceau nici salariul, mersul pe jos, hârţogăria sau Wilmslow-ul uitat de Dumnezeu, unde nu se întâmpla niciodată nimic. Ajunsese în punctul în care şi în momente ca acela nu avea decât un sentiment de gol. Şi totuşi, menajera care îl sunase pomenise ceva despre o spumă albă în jurul gurii mortului şi despre un miros de otravă în casă.

Pe vremuri, o informaţie de felul ăsta l-ar fi trezit pe Corell la viaţă. Dar acum nu făcea decât să-şi târâie paşii de-a lungul gardului viu, printre băltoace. În spatele lui erau câmpul şi calea ferată. Era marţi, 8 iunie 1954, iar el cerceta tăbliţele cu numele caselor.

Când o găsi pe cea cu inscripţia "Hollymeade", o luă la stânga şi fu întâmpinat de o salcie mare, care arăta ca o uriaşă mătură veche. Se opri să-şi lege şireturile, chiar dacă nu era nevoie. O alee pavată se întindea până în mijlocul grădinii, terminându-se brusc, şi detectivul se întrebă ce se întâmplase acolo, deşi îi era clar că, orice s-ar fi întâmplat, nu avea legătură cu pavajul. La intrarea din stânga îl aştepta o femeie în vârstă.
- Dumneavoastră sunteţi menajera? întrebă el, iar ea aprobă din cap.

Era o doamnă în vârstă, micuţă şi ştearsă, cu ochi trişti, iar dacă ar fi fost mai tânăr, Corell poate că i-ar fi zâmbit amabil, punându-i o mână pe umăr. Acum însă, nu făcu decât să privească în jos, cu cruzime, şi să o urmeze înăuntru, pe o scară interioară abruptă, fără nicio plăcere, fără bucurie, fără curiozitate de poliţist, cu un vag sentiment de nelinişte, un simplu "De ce trebuie să fac asta?".

Încă din hol se simţea o prezenţă, o apropiere care plutea în aer, iar când intră în cameră închise ochii şi, cinstit vorbind, poate în mod ciudat, date fiind circumstanţele, prin minte îi trecură câteva gânduri nepotrivite, de natură sexuală, iar despre ele nu trebuie spus mai mult decât că i se părură şi lui absurde. Când deschise ochii, asociaţiile de idei încă mai pluteau în cameră ca un fel de membrană suprarealistă, dar se dizolvară în altceva după ce descoperi patul, patul îngust, iar deasupra lui un bărbat mort, întins pe spate.

Bărbatul era brunet şi părea să aibă puţin peste treizeci de ani.

Din colţul gurii i se scursese pe obraz o spumă albă, care se uscase într-o pudră, tot alburie. Ochii îi erau pe jumătate deschişi, adânciţi în orbite sub fruntea proeminentă, ca o boltă. Chiar dacă faţa nu radia linişte, din trăsături se simţea o oarecare resemnare, iar Corell ar fi trebuit să reacţioneze calm. Nu era străin de moarte, iar asta nu fusese oribilă, dar i se făcuse rău, şi încă nu înţelesese că e mirosul, duhoarea de migdale amare care plutea în încăpere. Se uită pe fereastră în grădină, încercând să se întoarcă la gândurile nepotrivite, dar nu reuşi, în schimb observă jumătatea de măr de pe noptieră. Corell se gândi că nu-i plăceau fructele, ceea ce-l surprinse.

Nu avusese niciodată nimic împotriva merelor. Cui nu-i plac merele? Îşi scoase carneţelul din buzunarul de la piept.

Bărbatul zace într-o poziţie aproape normală, scrise, apoi se întrebă dacă formularea este bună, probabil că nu era, dar pe de altă parte nu era nici grozav de proastă. Dacă faci abstracţie de faţă, bărbatul poate părea adormit, şi după ce mai mâzgăli câteva rânduri - de care tot nu fu mulţumit - cercetă corpul.

Mortul era slab, destul de în formă, dar avea un piept neobişnuit de îngust, aproape feminin, şi chiar dacă nu era foarte meticulos, Corell nu găsi urme de violenţă, zgârieturi sau vânătăi, doar o uşoară înnegrire a vârfurilor degetelor şi spuma albă din colţul gurii. Mirosi mai de aproape şi atunci îşi dădu seama de ce îi e rău. Duhoarea de migdale amare îi pătrunsese în conştiinţă. Se întoarse în hol. La capătul coridorului descoperi un lucru ciudat. Într-o deschidere cu o lucarnă care dădea spre grădină, coborau din tavan două fire, iar într-o tigaie fierbea ceva. Se apropie încet.

Putea fi periculos? Cu siguranţă nu! Încăperea arăta ca un atelier improvizat. Se găseau acolo un transformator, cleme pentru fire, sticle, borcane pentru gem şi castroane. Probabil nimic îngrijorător. Însă duhoarea îi intrase sub piele, şi se aplecă cu mult dezgust asupra tigăii. Pe fundul ei fierbea agitat o supă, şi deodată, din senin, îşi aminti de un tren care gonea în noapte cu mult timp în urmă, în copilăria lui, şi se sprijini de masă, respirând greu. Apoi se repezi să deschidă fereastra din camera alăturată. Ploua. Era o nebunie să se simtă aşa. Dar măcar de data asta, Corell nu înjură. Era bucuros că duhoarea şi amintirile dispăruseră în vânt şi apă, apoi, liniştindu-se, se uită prin casă.

Plutea un aer boem. Mobila era bună, dar fusese aşezată la întâmplare, neglijent, şi în mod evident acolo nu locuia o familie, cu siguranţă nu erau copii. Corell luă un caiet de pe pervaz. Era plin de ecuaţii matematice, din care ici şi colo i se părea că înţelege ceva. Dar nu înţelegea nimic, fără îndoială şi din cauza scrisului de mână neciteţ şi acoperit de pete de cerneală, se enervă, sau poate era invidie, şi se apucă să caute iritat într-un bufet cu uşi din sticlă din dreapta ferestrei, unde descoperi pahare de vin, tacâmuri argintate, o mică pasăre din porţelan şi o sticlă cu lichid negru. Arăta ca borcanele din atelierul improvizat, dar avea o etichetă pe care scria Cianură de potasiu.
- Ar fi trebuit să-mi dau seama, mormăi el şi se întoarse în dormitor, unde mirosi mărul.

Acelaşi miros ca al substanţei din sticlă şi din tigaie.
- Scuzaţi-mă! strigă el. Scuzaţi-mă!

Nu primi niciun răspuns. Strigă din nou şi de data asta auzi paşi, apoi o pereche de pulpe grase apăru în prag. Aruncă o privire întrebătoare spre faţa cenuşie, cu buze subţiri, aproape inexistente.
- Cum aţi spus că îl cheamă pe domnul pentru care lucraţi?
- Doctorul Alan Turing.

Corell notă în carneţel că mărul miroase a migdale amare şi numele care i se părea familiar, sau cel puţin, la fel ca atâtea lucruri din casă, îi trezea amintiri.
- A lăsat ceva?
- La ce vă referiţi?
- O scrisoare sau ceva care să explice.
- Vreţi să spuneţi că s-ar fi...
- Nu vreau să spun nimic. Doar am pus o întrebare, i-o reteză el, mult prea aspru, iar când biata femeie scutură din cap speriată, încercă să găsească un ton mai prietenos: Îl cunoşteaţi bine pe decedat?
- Da, sau mai degrabă nu. A fost întotdeauna foarte bun cu mine.
- Era bolnav?
- În primăvara asta s-a ales cu o rinită alergică.
- Ştiaţi că lucrează cu otrăvuri?
- Nu, nu, ferească sfântul. Dar era om de ştiinţă. Nu sunt...
- Depinde, o întrerupse Corell.
- Domnul era interesat de multe lucruri.
- Alan Turing, spuse el, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare.

Era cunoscut pentru ceva anume?
- Lucra la universitate.
- Ce făcea acolo?
- Studia matematica.
- Ce fel de matematică?
- N-aş putea să spun.
- Înţeleg, spuse el şi ieşi în hol.

Alan Turing. Era ceva legat de numele ăla, n-ar fi putut să spună exact ce, dar îi suna un clopoţel care nu vestea nimic bun.

Probabil că omul făcuse vreo prostie. Era foarte posibil, dacă detectivul dăduse peste numele ăsta în munca lui. Se plimbă prin casă, din ce în ce mai agitat. Absent şi furios, adună câteva probe, dacă li se poate spune aşa, deşi erau cât se poate de materiale: sticla cu otravă din bufetul cu uşi de sticlă, borcanele din atelier, două caiete cu calcule şi trei agende pe care fusese scris de mână titlul Vise.

La parter ciupi corzile unei viori neacordate şi citi prima frază din Anna Karenina, una dintre puţinele cărţi din casă pe care le recunoscu - mai ştia şi câteva de Forster, Orville, Butler şi Trollope - şi, ca în atâtea alte dăţi, gândurile îi fugiră spre peisaje cu care n-aveau nimic de-a face.

Se auzi soneria de la intrare. Era Alec Block, colegul lui. Îl cunoştea pe Alec al naibii de puţin pentru cât de îndeaproape lucraseră şi, dacă i-ar fi cerut cineva să-l descrie, nu ar fi reuşit să spună decât că e timid, şovăitor, că e tratat prost de aproape toată lumea din secţie, dar mai ales că are pistrui şi păr roşu, un păr incredibil de roşu.
- S-ar părea că şi-a gătit otrava în tigaia din atelier, a înmuiat un măr în mizeria de pe fundul tigăii şi a luat vreo două guri din el, îi spuse Corell.
- Sinucidere?
- Aşa pare. Duhoarea asta nenorocită îmi face foarte rău. Te uiţi tu, poate găseşti un bilet de sinucigaş?

Când colegul lui dispăru, Corell se gândi iar la un tren alergând în noapte, dar asta nu-l făcu să se simtă mai bine. Când dădu peste menajeră, îi spuse:
- Aş vrea să discutăm mai mult. Dar până atunci, vă rog să aşteptaţi afară. Sigilăm casa.

Într-un acces de amabilitate, luă o umbrelă din hol, iar când femeia protestă, spunând că e a doctorului Turing, pufni discret, spunându-i că ăsta e deja un respect cam exagerat. În mod sigur putea împrumuta umbrela. După ce femeia acceptă şi dispăru în grădină, detectivul începu din nou să se învârtă prin casă. Sus, lângă mort, găsi un exemplar din ziarul Observer din 7 iunie, lucru care arăta că în urmă cu o zi era viu, şi-şi notă asta şi alte câteva lucruri. Când îi căzu privirea pe un alt caiet cu calcule matematice, îl cuprinse dorinţa ciudată de a mai strecura nişte cifre în ecuaţii, completându-le, şi ca de atâtea alte ori, deveni un poliţist nu prea atent. Bineînţeles, despre Block nu se putea spune acelaşi lucru.

Apăru, cu aerul că a găsit ceva extrem de interesant. Nu era cazul, oricum, nu găsise un bilet de sinucigaş, dar descoperise ceva care părea să le indice o altă direcţie: două bilete la teatru pentru un spectacol din săptămâna următoare şi o invitaţie la un eveniment al Societăţii Regale, din 24 iunie, pe care bărbatul scrisese un mesaj de confirmare, dar nu reuşise să o pună la poştă, şi chiar dacă nu-şi închipuia că e cine ştie ce descoperire, Block spera că a deschis o nouă pistă. Nu erau chiar aşa de răsfăţaţi cu crime în Wilmslow, însă Corell îşi alungă repede gândul din minte.
- Asta nu înseamnă nimic.
- De ce?
- Pentru că toţi suntem nişte gagii complicaţi, îi răspunse Corell.
- Ce vrei să spui?
- Chiar şi ăia care vor să moară au planuri de viitor.

Fiecare poate s-o apuce într-o direcţie sau în alta. În orice caz, se pare că ideea asta i-a venit în ultima clipă.
- Pare să fi fost un om învăţat.