Un capriciu american: Isabella Stewart Gardner Museum

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea aristocraţia americană din New England vizita Europa, Africa şi Orientul Îndepărtat de unde aducea în Lumea Nouă obiecte de artă, transformând somptuoasele case în adevărate muzee.

O prezenţă excentrică în rândul marilor colecţionari americani, frumoasa newyorkeză Isabella Stewart Gardner (1840-1924) şi-a dedicat viaţa şi averea colecţionării de artă. Isabella a sfidat regulile puritane scandalizând sobra elită bostoniană, a inspirat poveşti mondene şi a lăsat oraşului ei adoptiv, Boston, o importantă moştenire culturală: muzeul care îi poartă numele şi o donaţie de 1 milion de dolari pentru întreţinerea acestuia şi pentru promovarea artiştilor debutanţi. Moştenitoare a unei mari averi, care îi asigura independenţa financiară, educată şi creativă, a adunat în jurul ei nume importante ale literelor, muzicii, artelor vizuale şi performative.

Din anturajul său făceau parte scriitorul Henry James, filosoful George Santayana, pictorii John Singer Sargent şi James McNeil Whistler. Isabella şi soţul ei, omul de afaceri bostonian Jack Gardner, au călătorit din Europa până în Asia, adunând 2500 de obiecte de artă. Îndrăgostiţi de Renaşterea italiană, au decis să construiască în Boston replica unui palazzo veneţian din secolul al XV-lea, care să le adăpostească colecţia. După moartea soţului ei, Isabella a continuat proiectul, implicându-se în toate etapele, de la achiziţionarea terenului şi discuţiile cu arhitecţii până la supravegherea şantierului şi amenajarea interioarelor. Muzeul a fost deschis publicului în anul 1903, iar Isabella a locuit într-un apartament situat la ultimul nivel, până la moartea sa, în 1924.

Exteriorul clădirii este auster şi lipsit de identitate, cu atât mai mult surprind interioarele luminoase şi micul Paradis botanic din grădina acoperită. Isabella a aranjat piesele colecţiei fără să ţină cont de provenienţa şi vechimea acestora, astfel încât, decorul eclectic îl poartă pe vizitator de pe un continent pe altul, dintr-o epocă în alta. Intenţia ei a fost să invite publicul iubitor de artă într-un spaţiu prietenos, în opoziţie cu galeriile reci ale muzeelor. În zidurile cenuşii, ridicate la început de secol XX, au fost integrate elemente arhitecturale vechi de sute de ani, aduse din Europa. Piese masive din marmură şi piatră au traversat Atlanticul spre noua lor casă, oaza veneţiană construită pe continentul American: statui şi sarcofage romane, ferestre gotice, coloane, balustrade, trepte. În pavajul grădinii interioare a fost aşezat un mozaic roman din secolul al II-lea, având în centru imaginea Medusei. Acoperişul din sticlă construit deasupra grădinii a fost prima realizare de acest fel din Statele Unite.

Testamentul Isabellei interzice orice modificare a clădirii, a locului exponatelor, orice adaos la colecţie sau împrumut al pieselor. La solicitarea conducerii muzeului, Curtea Supremă de Justiţie a Statului Massachusetts a aprobat în anul 2009, în urma unor lungi deliberări, construirea unei extinderi, care nu alterează arhitectura clădirii originale. Proiectul a fost încredinţat arhitectului Renzo Piano, realizatorul Centrului Pompidou şi al turnului The Shard. Noul sediu, construit din materialele preferate ale arhitectului italian - oţelul şi sticla - găzduieşte concerte, conferinţe, expoziţii de artă contemporană şi pe artiştii câştigători ai burselor Gardner. Muzeul continuă tradiţia începută de Isabella, care oferea tinerilor muzicieni posibilitatea să concerteze aici înaintea debutului pe scenele consacrate.

În anul 1990 muzeul Gardner a fost ţinta unui jaf de proporţii. Au fost furate obiecte în valoare de 500 de milioane de dolari, hoţii nu au fost prinşi, piesele nu au fost recuperate. Ramele văduvite de celebrele lor pânze au rămas acolo unde le-a aşezat Isabella cu un secol în urmă - triste portaluri către lumi misterioase. Printre tablourile furate se află Concertul, unicul Vermeer al colecţiei, Furtună pe Marea Galileei, singurul peisaj marin pictat vreodată de Rembradt, pânze şi desene semnate Degas şi Manet.

Privesc pe ecran imaginea Concertului şi mă gândesc la cel care ţine ferecată lumina lui Vermeer, achiziţie pe care nu poate s-o expună, despre care nu poate să vorbească, dar, pe care, summum al egoismului, a vrut s-o aibă doar pentru el.