Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Scena slam trebuie văzută ca un spaţiu al vizibilităţii, dar şi ca o interfaţă care favorizează întâlniri


Beatrice Lăpădat, un interviu cu Thomas Langlois

14.10.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Poet, performer şi cercetător, Thomas Langlois, născut în 1990 la Québec, Canada, a participat la cea de-a 23-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, 2016, cu spectacolul său de teatru-slam intitulat Carnal Carnivore : Poésie Cannibale. Finalizându-şi, în 2016, lucrarea de masterat în domeniul cercetare-creaţie (specializare în Literatură, arte ale scenei şi ecranului în cadrul Universităţii Laval, Québec)  în care abordează potenţialul teatral al slamului, Thomas Langlois se ocupă în prezent, la doctorat, de acelaşi subiect, sub îndrumarea profesorului Liviu Dospinescu. Contactul său activ cu slamul a început în 2009; de-a lungul acestor 7 ani, s-a implicat în numeroase activităţi în acest domeniu şi a câştigat o serie de premii care confirmă originalitatea demersului său artistic. Tânărul creator a câştigat de mai multe ori premiile I şi II în cadrul competiţiilor de slam organizate la Québec. Printre acestea, menţionăm finala de slam din oraşul Québec, unde a obţinut premiul I în 2011 şi 2015, finala locală a Univers-Cité Laval în spectacol / Univers-Cité Laval en spectacle (Québec), care i-a adus, încă o dată, premiul I, şi Marele Slam (Grand Slam) al Provinciei Québec, desfăşurat la Montréal, unde a obţinut medalia de argint. Pe lângă activitatea sa în domeniul slam, a lucrat, de asemenea, ca asistent de curs în specializarea teatru la Universitatea Laval şi şi-a publicat textele poetice în mai multe reviste de specialitate şi volume de poezie. Thomas Langlois foloseşte noţiunea de teatru-slam ca formă de metisaj între poezia populară şi biomecanica lui Meyerhold, creând astfel o "estetică a grotescului", al cărei scop este acela de a "crea o legătură între poezie şi public", după cum o spune el însuşi. În calitate de invitat la FITS 2016, l-am invitat pe Thomas Langlois la un dialog privind contribuţia sa în dezvoltarea slamului la Québec, ocazie cu care ne-a povestit, de asemenea, despre devotamentul său faţă de lumea teatrului.

Beatrice Lăpădat : Pentru început, te-aş ruga să formulezi pentru cititorii noştri definiţia cea mai scurtă şi cea mai clară posibil a conceptului de teatru-slam, aşa cum îl utilizezi tu atât în practica artistică, precum şi în cadrul preocupărilor tale teoretice.
Thomas Langlois : De fapt, ceea ce caut eu să realizez prin practica mea artistică este să dezvolt un univers dramaturgic pentru textele mele poetice scrise în timpul competiţiilor de poezie slam. Pentru a se face rapid înţeleşi de un public adesea eteroclit (cu un nivel de cultură generală care diferă de la spectator la spectator), interpreţii sau interpretele de slam folosesc adesea un vocabular poetic care conţine un anumit număr de figuri populare (arhetipuri, stereotipuri, clişee, locuri comune). Plecând de la aceste figuri populare încep, deci, să lucrez la construcţia unui univers totodată dramaturgic şi poetic, astfel încât, în cele din urmă, să propun un text specific poeticii slam pe care îl ofer nu doar spre ascultare, ci şi spre vizualizare. Pentru mine, a face teatru-slam înseamnă a-i propune spectatorului o poezie a cărei expresivitate se dovedeşte a fi totală - atât la nivelul corpului, cât şi al vocii poetului; această expresivitate caută să dezvolte universul dramaturgic (adesea profund influenţat de cultura socială în care se regăseşte) conţinut în textul poetic iniţial.
 
B.L. : De cât timp te preocupă slamul şi care a fost factorul decisiv în alegerea acestui subiect pentru cercetarea ta la masterat?
T.L. : Practic slamul de 7 ani, din 2009; pentru a fi, însă, foarte precis, trebuie să spun că îmi transcriam cu sârguinţă ideile poetice încă de când eram în clasa a treia la ciclul primar - aşadar, de prin 1998! În ciclul gimnazial, mă foloseam deja de scrierile mele poetice pentru a lupta împotriva intimidării cu care mă confruntam zilnic. Îmi scriam pe un blog toate gândurile negre, toate pulsiunile violente care mă chinuiau, traducându-le într-un limbaj frust, dar care se voia a fi, totuşi, poetic, venind ca urmare a unei gândiri şi a unei viziuni artistice pe atunci încă imprecise. Într-o zi, un "prieten" apropiat, probabil invidios, m-a trădat sub pretextul unor bune intenţii; a făcut plângere privind blogul din cauza abordărilor mele poetice pe care le găsea jignitoare şi, ca urmare, tot ce reuşisem eu să scriu într-un an a dispărut complet şi pentru totdeauna de pe internet (nici nu păstrasem vreo copie a textelor mele în altă parte, ceea ce, trebuie să mărturisesc, nu e tocmai o dovadă de inteligenţă din partea mea).
 
Din acel moment, nu mi-a fost deloc bine...Am ştiut atunci că poezia nu mă va mai părăsi niciodată şi, de atunci încolo, am început să adopt în stilul meu de a scrie un ton deosebit de agresiv şi "muşcător". Încet-încet, am început să mă îndepărtez de poezia aşa-zis "tradiţională" pentru a scrie un fel de monologuri muzicale şi ritmate. În 2009, descoperind slamul în barurile din Québec, m-am ataşat instantaneu de ideea de scenă. Şi nu m-am mai oprit de atunci. Motivul pentru care mi-am ales acest subiect la masterat este că poezia mea ingrată şi crudă a făcut şi va face mereu parte din mine. Dar voiam, în acelaşi timp, să îmi împing şi mai departe practica artistică şi, în acest sens, experienţele pe care le-am trăit în timpul anilor de licenţă şi master în teatru (cursul de Activitate Teatrală I, II şi III, precum şi numeroasele laboratoare de biomecanică meyerholdiană conduse de Doamna Magali Gagnon la masterat) m-au făcut să conştientizez potenţialul atât de expresiv al corpului actorului. În acest moment îmi doream, deci, să mă folosesc de noua mea pasiune - antrenamentul corporal al actorului (mai precis, biomecanica meyerholdiană) - pentru a-mi hrăni şi duce mai departe pasiunea iniţială, anume poezia oralităţii transpusă în scris pentru slam.



B.L. : Ai fost, deci, o victimă a persecuţiei colegilor în şcoală. În ce exact a constat acest tip de agresiune?
T.L. : Sufeream mai multe tipuri de agresiune fizică (lovituri, împingeri etc.), dar era vorba, mai ales, de un potop de atacuri verbale. De la primară până la finalul ciclului secundar [nota trad. : ciclul secundar cuprinde, în Québec, şi echivalentul ciclului liceal din România], timp de 11 ani, am fost constant ţinta bătăilor de joc. Fiind o fire mai degrabă timidă la acea vreme, eram, pentru bufonii din şcoală, ţinta ideală, căci eram mult prea politicos pentru a da replica şi făceam întotdeauna tot ce puteam pentru a evita conflictele, mergând până la a accepta faptul că mă umileau public. Eram o fiinţă foarte blândă de fel, care nu prea se impunea în faţa celorlalţi, şi pentru care noţiunea de respect (mai ales la nivel verbal) era fundamentală. Pe scurt, acele faţete rezervate şi candide ale personalităţii mele mă făceau să fiu imediat vulnerabil în faţa intimidărilor. De exemplu, timp de ceva ani, chiar şi "prietenii" mei refuzau să mă strige folosind numele meu adevărat; îmi atribuiseră o poreclă denigratoare şi numai aşa mă strigau, până în punctul în care nu mai aveam nici eu de ales şi mă întorceam eu însumi la această poreclă, astfel încât aveam senzaţia că nimeni în şcoală nu mă mai numea "Thomas". Chiar eu, când le vorbeam despre mine, nu mă mai numeam pe mine însumi "Thomas", ci adoptam denumirea cu pricina, porecla stupidă pe care mi-o induseseră legându-se de o trăsătură a chipului meu. În cele din urmă, nici nu mă mai identificam cu numele meu real, pentru ca apoi, foarte rapid, să ajung să fac tot ce îmi stătea în putinţă pentru a-mi distruge personalitatea mai "rezervată" şi "candidă", căutând să o înlocuiesc cu ceva mai "puternic" şi "combativ". Acesta este, de altfel, motivul pentru care am ales ca în slam să nu adopt niciun pseudonim şi niciun nume de scenă, aşa cum obişnuiesc mulţi artişti în slam şi rap. Eu consider că numele meu, Thomas Langlois, este deja un pseudonim în sine, o construcţie şi o mască socială la care ceilalţi fac referire, dar fără ca eu să ajung să mă identific complet cu acest nume.
 
Timp de un an (chiar pe parcursul ultimului meu an de ciclu secundar), mă antrenam cu un prieten apropiat, care suferise şi el foarte mult din cauza intimidării, astfel încât să insultăm oamenii cu eficacitate maximă. În acest scop, ne insultam unul pe altul într-un ritm ameţitor, căutând literalmente să ne facem rău unul altuia, să ne rănim şi să ne distrugem numai prin intermediul cuvintelor, atacându-ne reciproc punctele cele mai sensibile şi vulnerabile. Era ca şi cum ne încăpăţânam să înfigem cuţitul într-o rană deja deschisă, până ce nu mai simţeam absolut niciun fel de durere. Şi a funcţionat! Când am terminat ciclul secundar, îmi înscenasem deja o revenire în plină cruzime şi un umor răutăcios, până acolo încât nimeni nu mai îndrăznea să îmi vorbească aiurea din cauza fricii de represaliile mele verbale care le făceau literalmente rău. Începuse să îmi fie şi mie frică de mine însumi. Apoi, la Cégep [n.tr. : echivalentul colegiului], am început efectiv să "joc" acest personaj vulgar, să îl folosesc ca pe o mască pentru a-mi face prietenii să râdă şi pentru a mă integra social. Toate glumiţele mele cele mai subversive şi cele mai josnice erau acum acceptate, atâta timp cât îmi permiteau să mă confrunt cu normele sociale în uz şi atâta timp cât îmi permiteau să agresez şi să impresionez oamenii, aşa încât să le atrag atenţia. Proaspăt adult, tocmai devenisem eu însumi ceea ce detestasem în ciclul secundar: un simplu intimidator a cărui plăcere depindea atât de cantitatea de durere pe care le-o provoca celor apropiaţi, cât şi de atenţia facil câştigată pe care i-o acorda turma de brute ce aprobau acestor comportament prin tăcerea lor.
 
Când mă uit în urmă, îmi dau seama că mergeam atât de departe cu umorul meu, dând dovadă de atât de puţină conştiinţă şi consideraţie pentru ceilalţi, încât mărturisesc că astăzi sunt şi eu mirat că nu am împins indirect pe nimeni din anturajul meu, dintre prietenii poate mai fragili, spre sinucidere. Am fost norocos! Ştiu că sună exagerat să spun asta, dar nu exagerez cu nimic; sunt persoane care încă mă detestă intens şi astăzi, şi nu fără motiv. În acelaşi timp, slamului i se datorează faptul că am putut să fac ca lucrurile să evolueze într-o altă direcţie. Începusem să folosesc din nou scrisul ca pe o reglare de conturi şi ajunsesem să transpun, prin mijloace artistice, personajul subversiv pe care îl jucam în public, îngroşându-i trăsăturile obscene şi exagerându-i tarele până la absurd şi ridicol. Astăzi nu mai este vorba despre o carapace prin care mă protejez, ci de un scut al expresiei autentice, de un instrument care face parte din construcţia artistică. Într-un fel, acest amplu joc al măştilor, pe care l-am experimentat pornind de la rănile mele cele mai personale, m-a condus către ceea ce fac astăzi: punerea în scenă, prin teatru-slam, a arhetipurilor şi stereotipurilor sociale care m-au marcat într-o vreme şi pe care le încarnez eu însumi într-o anumită măsură, datorită identităţii mele nord-americane. Mai pe scurt, m-am confruntat de foarte tânăr (de prea tânăr) cu potenţialul în acelaşi timp distructiv şi constructiv al cuvântului; câteva cuvinte, bine sau prost alese, pot schimba pentru totdeauna viaţa unei fiinţe umane.
 
B.L. : Mediul cultural din Québec - şi mă refer aici atât la oraş, cât şi la provincia cu acelaşi nume - a jucat vreun rol în relaţia ta cu teatrul-slam?
T.L : Da, un rol chiar foarte mare. Să spunem că aş vrea, chiar aş vrea cu tot dinadinsul să găsesc o formulă mai politically correct prin care să îmi articulez răspunsul la această întrebare, dar nu mă pot abţine să nu spun lucrurilor pe nume, cel puţin din punctul meu de vedere - evident, foarte subiectiv şi, mai ales, sensibil: îmi pare că aici artiştii sunt prinşi într-o logică economică şi socială care îi împinge, într-un anume fel, să se "canibalizeze" reciproc. Mediul artistic de aici, în ciuda faptului că este foarte fertil, se arată a fi mai degrabă competitiv şi sufocant pentru generaţiile în proces de afirmare, până acolo încât devine foarte riscant să împaci şi rentabilitatea, şi experimentul artistic. În ceea ce mă priveşte, încerc să fiu exigent atât faţă de mediul în care creez, cât şi faţă de mine ca artist, ceea ce uneori mă face să fiu chiar irascibil. Dar nu spun asta cu dispreţ, ci cu iubire, pentru că, da, sunt ataşat cu o dragoste indestructibilă de teatrul quebechez; atât doar că, din când în când, îmi vine să îi ard una (şi cred că sunt destui artişti, din toate şcolile de creaţie, care simt acest impuls)!
 
Din punctul meu de vedere (poate prea radical, recunosc), teatrul quebechez se află, la ora actuală, la nivelul de "supravieţuire". Meşterii scenei teatrale pot ei mult şi bine să propună tot felul de producţii, opiniei publice oricum nu îi pasă câtuşi de puţin de teatru, ceea ce se reflectă şi în faptul că sălile noastre sunt adesea pe jumătate goale (evident, eu generalizez acum până la extrem). Pentru mine, a experimenta şi a căuta să reînnoiesc teatrul nu este o opţiune profesională, ci una care ţine de însăşi supravieţuirea mea, o alegere totodată politică şi socială, o alegere pe care o fac în numele teatrului chiar înainte de a o face pentru mine. Iată de ce m-am oprit la teatrul-slam, pentru că vreau să propun o manifestare alternativă a teatrului, să îi dau altceva publicului, ceva mult mai concret legat de preocupările lui actuale. Până la urmă, slamul, spre deosebire de teatru, aduce laolaltă toate aceste straturi ale societăţii, toate tipurile de public, toate vârstele, iar, ca urmare, popularitatea sa nu încetează să crească. Iată de ce această formă de spectacol atât de accesibilă, atât de adaptată la interesele epocii sale, îmi pare fi un creuzet interesant şi fertil în care se poate injecta teatrul de la noi.
 
Până la urmă, poate că nu o să îmi iasă cu adevărat, poate că viziunea pe care o am asupra mediului meu şi asupra artei mele este complet eronată şi ruptă de realitate, poate chiar simptomatică pentru narcisismul meu cronic! Poate că eforturile mele se vor dovedi ridicole şi poate că, la sfârşit de tot, rezultatele mele vor fi dureros de patetice pe toată linia, dar cel puţin îmi voi fi adus la îndeplinire efortul meu ca luptător, pentru care voi fi plătit (la modul cel mai serios) cu pasiunea mea, cu sănătatea mea, cu tot ceea ce sunt. Ca şi în cazul slamului, iubesc necondiţionat teatrul quebechez şi, atunci când trag linia, ştiu că tot ceea ce fac, fac pentru el, cu toate mijloacele (aşa limitate şi ridicole cum ar fi ele) de care dispun.

 

B.L. : Crezi că este absolut necesar să stăpâneşti un anumit cadru teoretic sau metodologic pentru a practica teatrul-slam? Dacă da, de ce?
T.L. : Da şi nu. Da, pentru că trebuie să înţelegi mecanismele teatrului pentru a le aplica aşa cum trebuie în practica poeziei orale; înţelegerea acestor mecanisme necesită studiul aprofundat atât al teoriei, cât şi al practicii - asta se înţelege de la sine. Totuşi, abordările artistice ale poeziei slam fiind atât de numeroase, mi se pare că ar fi destul de nechibzuit să se impună şi să configureze o metodologie unică de lucru privind creaţia în teatrul-slam. În realitate, la orice formă poetică ne-am raporta, teatrul nu se va manifesta în acelaşi fel! Ţin, totuşi, ca instrumentele specifice teatrului-slam să rămână concrete şi uşor de întrebuinţat de către absolut orice poet care vrea să meargă mai departe în apropierea sa faţă de slam. Acest fenomen, reprezentând întrucâtva democratizarea poeziei, trebuie să însemne şi democratizarea instrumentelor teatrale necesare în practica teatrului-slam, aşa încât poetul în discuţie să nu trebuiască să se dedice trup şi suflet unui antrenament actoricesc echivalent celui din conservatoare! [n.tr.: în Québec, Conservatorul se referă la şi studiile de actorie]. Am dezvoltat, deci, mecanica dramaturgică, un fel de metodologie de creaţie bazată pe alegoria generată de întâlnirea dintre performance-ul poetic teatralizat şi biologia umană (precum şi mecanica mişcării sale). Obiectivul mecanicii dramaturgice constă în organizarea instrumentelor şi principiilor teatrale care permit facilitarea integrării teatralităţii în performanţa poetică a interpretului de slam.
 
B.L. : Ce a declanşat conexiunea pe care ai făcut-o tu între slam, ca practică populară implicând poezia, şi biomecanica lui Meyerhold? Este vorba despre un proces mai îndelungat sau de o "revelaţie" pe care ai sistematizat-o ulterior?
T.L. : Este vorba, de fapt, despre o revelaţie pe care am dezvoltat-o de-a lungul mai multor ani. Eu practicam slamul chiar înainte să descopăr diversele ipostaze ale jocului corporal în cadrul cursului Activitate Teatrală I, II şi III, din timpul anilor de licenţă în teatru la Universitatea Laval. La acea vreme, performanţa poetică era, pentru mine, obiectivul final al demersului meu creator, fără să iau în calcul jocul teatral. Totuşi, din căutare în căutare, am avut la un moment dat şansa de a participa, în timpul ultimului meu an de licenţă, la laboratorul pentru masterat al Doamnei Magali Gagnon, care studia biomecanica meyerholdiană. Timp de un semestru întreg, m-am antrenat după metoda biomecanică, într-un mod suficient de intens încât să pot asimila corect cea mai mare parte a principiilor fundamentale din teoria lui Meyerhold.

Să spunem pur şi simplu că, în viaţă, descoperim uneori lucruri care ne transformă pentru totdeauna ca indivizi şi care ne marchează (îmi închipui!) până la sfârşitul vieţii. Aşa mi s-a întâmplat şi cu biomecanica, aşa mi s-a întâmplat şi cu slamul: m-am conectat imediat cu ambele discipline, ca şi cum, în momentul când le-am descoperit, ele mă completau şi făceau deja parte din identitatea mea, chiar înainte de a le descoperi existenţa. Remarcând de ceva timp lipsa de expresivitate corporală în poezia slamul quebecheză, am decis să îmi reunesc cele două mari pasiuni, scriitura de tip slam şi biomecanica meyerholdiană, pentru ca în acest fel să pot nu doar să îmi cultiv şi să îmi îmbogăţesc demersul meu în calitate de creator, dar şi pentru a putea totodată să aduc ceva ce consideram (şi consider încă) util poeziei orale : o expresivitate totală în actul performance-ului poetic.

 

B.L . : Mi-ai vorbit odată despre o serie de asemănări care ar exista între competiţiile sportive şi cele de slam. Aş vrea să te rog să reiei aceste explicaţii pentru cititorii noştri.
T.L. : De fapt, slamul preia, într-un anume fel, principiile improvizaţiei teatale, în sensul în care poeţii sunt puşi să concureze între ei, într-un context impregnat de o oarecare doză de teatralitate. În plus, având în vedere că, în cazul competiţiilor de improvizaţie, membrii juriului sunt, în slam, aleşi direct din public şi având în vedere faptul că unul dintre ţelurile declarate ale slamului este de a conecta (consider că acest termen este mult mai potrivit decât "a seduce") poezia la publicul său, câştigătorii competiţiei şi poziţiile finale sunt considerate ca fiind mai degrabă arbitrare, deoarece o victorie într-o astfel de competiţie de poezie slam nu este neapărat o garanţie a calităţii artistice a performerului cu pricina.
 
Totuşi, ca şi în sport, publicul este puternic încurajat să interacţioneze în timpul actului performativ al poeţilor şi să şi reacţioneze, fie pozitiv sau nu, fie că deranjează sau nu, chiar şi cu riscul că uneori se stârneşte din senin un conflict între spectatori înşişi, în funcţie de opiniile diferite ale fiecăruia! În fine, un spectator vine să asiste la o competiţie de slam pentru a încuraja şi pentru a urmări performance-ul unui anume poet, exact aşa cum fanii Jocurilor Olimpice pariază pe atleţii aflaţi în competiţie în cadrul jocurilor sportive! În bună parte, tocmai această aură competitivă hrăneşte entuziasmul publicului pentru poezia slam.
 
B.L. :  Cum crezi că se poate să tratezi competiţia, în calitate de interpret de slam, într-un fel pozitiv şi mereu uman? De ce ar fi important să se întâmple asta?
T.L. : Competiţiile de slam ar trebui văzute ca ocazii de interogare asupra diferitelor practici, abordări şi tehnici folosite de alţi poeţi cu care împărţim scena. A-ţi defini şi a-ţi evalua calitatea ca artist în funcţie de rezultatele obţinute într-o competiţie slam este, după mine, o problemă gravă regăsită la mult prea mulţi poeţi, care ajung chiar să dispreţuiască slamul din cauza orgoliului şi a ego-ului rănit! Mai grav, alţii decid pur şi simplu să înceteze să mai scrie! Ţin, totuşi, să reamintesc că rezultatul unei competiţii nu este, în niciun caz (şi o voi tot repeta!) garanţia unei anumite calităţi artistice! Ceea ce trebuie să conteze într-o astfel de confruntare sunt mai degrabă tehnicile utilizate de anumiţi poeţi pentru a-şi elabora şi scrie poeziile, dar în egală măsură, toate acestea trebuie raportate la conexiunea cu publicul. Scena slam trebuie văzută ca un spaţiu al vizibilităţii, dar şi ca o interfaţă care favorizează întâlniri, asemenea unei scene deschise dedicate experimentului artistic. Înţeleasă în acest fel, competiţia slam poate cu siguranţă să îi determine pe poeţi să se compare între ei într-un mod sănătos, cu o curiozitate sinceră şi ghidaţi de interese în primul rând artistice, mai degrabă decât din egocentrism şi mânaţi de mize personale.
 
B.L. : Ai participat la FITS 2016 cu Carnaval Carnivore, Poésie Cannibale, un spectacol de slam/teatru-slam. În ce a constat diferenţa principală dintre performance-ul de la Sibiu, într-un mediu complet nou pentru tine, şi performance-urile tale din Québec?
T.L. : În realitate, dacă stau să mă gândesc bine, nu prea au fost diferenţe majore! Cred că, peste tot în lume, umanitatea beneficiază de un limbaj comun : dincolo de toate barierele de comunicare care pot fi imaginate, o fiinţă umană rămâne o fiinţă umană. Mi-am pus, deci, textele în scenă ca şi cum aş fi fost la Québec, cu excepţia câtorva mici diferenţe în privinţa anumitor opţiuni artistice la care am apelat din raţiuni tehnice (de exemplu, câteva explicaţii în engleză precedând fiecare text, astfel încât să facilitez înţelegerea discursului de către spectatorii non-francofoni şi neobişnuiţi cu poezia slam). Totuşi, cum procesul meu de scriere este predominant orientat în direcţia construcţiilor sonore populare care devin posibile prin intermediul limbii franceze (aliteraţii, asonanţe, rime complexe etc.), într-o rostire specific quebecheză, şi cum eu mă axez, în cursul performance-urilor mele, pe expresia corporală a slamului (mişcări simbolice şi aproape coregrafice, lucru vocal elaborat), a înţelege fiecare cuvânt în parte din poem este nu doar imposibil, dar şi prea puţin necesar! Esenţa performance-ului constă în conectarea cu intensitatea transmisă de poet, precum şi cu expresia sa corporală şi vocală (fonetică)!

 

B.L. : Care au fost aspectele care te-au îngrijorat cel mai mult înainte de spectacolul de la Sibiu? Consideri că au fost justificate aceste griji? Ai avut îngrijorări care, după show, s-au dovedit a fi false?
T.L. : Nicio opţiune artistică nu s-a dovedit a fi "falsă" la finalul spectacolului. Dimpotrivă, călătoria cu avionul, precum şi timpul foarte scurt de pregătire pe care l-am avut la dispoziţie, mi-au impus constrângeri scenografice importante; ajungând la Sibiu, nu aveam cu mine decât costumul meu de "artist slam-biomecanic" (costum negru şi machiaj)...A trebuit, deci, să mă rezum la a juca în conformitate cu principiile unui teatru extrem de sărac, foarte aproape de teatrul grotowskian, lipsit de orice scenografie şi accesorii (în afară de foile cu propriile texte şi de câteva componente de machiaj amplasate la vedere). Prin urmare, m-am concentrat pe expresie şi pe performarea propriului corp, singurul material de creaţie artistică de care dispuneam din plin.
 
Această restricţie în procesul de creaţie mi-a impus anumite alegeri artistice pe care le-aş califica mai degrabă interesante şi printre care se numără şi posibilitatea de a experimenta, pe filonul conceptului de "poezie carnivoră şi canibală" (titlul spectacolului însuşi fiind Carnaval Carnivore : Poésie Cannibale), autodistrugerea poetului pe scenă. Îmi amintesc că am jucat cu o intensitate atât de mare încât am rupt, efectiv, barierele propriului corp, până am atins chiar o anumită stare de "transă", moment după care nu îmi mai amintesc mare lucru legat de evoluţia mea pe scenă. Trebuie să mărturisesc că, la un moment dat, mă temeam că nu cumva să îmi fi împins corpul până în punctul în care să cad la pământ, incapabil să duc spectacolul până la capăt. Unii spectatori mi-au mărturisit că au fost surprinşi de aspectul vizibil artaudien, crud, al performance-ului meu...Retrospectiv, sunt foarte bucuros că am putut experimenta şi această dimensiune mai "performativă" a teatrului-slam, pe care nu mai îndrăznisem să o explorez până la spectacolul meu de la Sibiu.
 
B.L. : Cum vezi tu viitorul fenomenului slam la Québec şi în lumea întreagă?
T.L. : Sincer, nu am nicio idee! Aş putea spune că nu mă interesează atât de mult viitorul slamului. Asta pentru că discursul poetic reprezintă o forţă care nu se va putea stinge niciodată, care se va plimba mereu dintr-un mediu în altul pentru a se reinjecta într-un fel sau altul în societate. Slamul nu reprezintă decât o voce a actualităţii pentru acest discurs; în consecinţă, viitorul său mă interesează prea puţin. În calitate de creator, pe mine mă interesează să îmi "infilitrez" poezia la modul cel mai concret, prin fiecare dintre acţiunile mele artistice; eu aspir către o poezie totală, ce implică toate mijloacele artistice pe care le am la dispoziţie.
 
Vreau să îmi adaptez corpul-creator aşa încât să poată emite deplin această poezie utopică pe care nu am atins-o încă niciodată până acum, şi pe care poate că nici nu o să o ating vreodată. Numai după aceea voi putea oferi această poezie autentică lumii Québecului şi, de ce nu, lumii întregi. Aşadar, nu ştiu ce se va alege de slam în toată povestea asta, dar ştiu că, în toţi anii care vor urma, am intenţia fermă de a-i da tot ce am mai bun, atât cât pot eu să-i ofer, şi să-i consacru întreaga fiinţă, aşa cum o fac deja de 7 ani. Cred că asta este tot ce am eu mai bun de oferit slam-ului şi lumii ca poet. Cu fiecare zi care trece, nu caut decât să îmi reînnoiesc practica artistică, să merg din ce în ce mai departe cu experimentul şi să pun la încercare tot felul de principii artistice (până aici, principiul în discuţie a vizat aplicarea biomecanicii meyerholdiene la slamul poetic). Iată, deci, prevăd eu în legătură cu slamul în Québec şi în lumea întreagă : o mică dâră în plus în mijlocul acestui uragan de energii contradictorii, nimic mai mult decât o imperceptibilă explozie a unui minuscul poet quebechez!
 
B.L. : Cum ai putea descrie legătura dintre căutările tale artistice despre care ne-ai vorbit cu atâta pasiune şi proiectul de cercetare doctorală pe care tocmai l-ai început?
T.L. : De fapt, cu toate că proiectul meu de cercetare la doctorat se află încă abia la primele tatonări, mă preocupă foarte mult importanţa ideii de "fals" în teatru, ideea de a şti în ce fel minciuna şi artificiul, asumate ca atare prin intermediul jocului actorului, exprimă uneori, într-un fel mult mai autentic, anumite adevăruri (umane, sociale, politice, etc). Să spunem pur şi simplu că munca mea pe termen lung centrată asupra arhetipurilor şi stereotipurilor sociale, pe care am întreprins-o de-a lungul cercetării mele la masterat, precum şi experienţa mea de viaţă ("masca mea socială" de personaj cu tentă subversivă, mai ales) m-au făcut să îmi pun întrebări în legătură cu aparenta necesitate a teatrului de a exprima adevărurile mari şi imuabile ale lumii acesteia. Mi se părea evident faptul că, uneori, înţelegem şi resimţim mult mai bine un anumit lucru prin intermediul expresiei subversive a contrariului său. În acest fel, îmi propun să dau frâu liber exceselor, delirurilor şi obsesiilor mele de poet în căutarea experimentului, ducându-mi mai departe cercetările privind posibilele metisaje şi hibridităţi dintre teatru şi slam, alături de celelalte discipline artistice existente.

(Traducere de Beatrice Lăpădat)

 Sageata Interviul original în limba franceză poate fi accesat aici
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer