La pescuit

Se aplecă să-şi lege şireturile de la picioare şi când termină se uită în sus fără să se ridice. De sus, tatăl lui îl priveşte cu un zâmbet duios. Îi zbârleşte puţin părul cu mâna şi îi spune să se pregătească, el îl aşteaptă jos. Uşa se închide cu zgomot. Băiatul se ridică pe vârfuri şi îşi ia din cuier basca albastră. Îşi mai ia o jachetă fără mâneci şi pleacă, închizând uşa cu cheia de două ori.

A coborât scările şi a deschis uşa blocului, tatăl îl aştepta în faţa casei. Acesta şi-a dat jos mănuşa, dezvelindu-şi unghiile lungi şi crăpate. S-a apropiat de perete şi a început să răzuiască calciul din vopsea. Zgomotul făcut de scărpinătura peretelui devenea din ce în ce mai insuportabil, dar băieţelul privea toată scena cu mare familiaritate. După câteva minute, tatăl s-a oprit din zgâriat peretele şi şi-a pus mâna înapoi în mânuşă. Din perete ieşeau, mişcându-se încet, trei fire subţiri şi roz. Tatăl începu să tragă încet de râmele parcă de jeleu şi şi le puse în buzunar.

S-au îndreptat amândoi spre şoseaua ce trecea prin faţa blocului şi s-au oprit în faţa unei mici bărci parcate între maşinile vecinilor. Barca era simplă, de lemn puţin putrezit şi uscat la soare. Aşezată pe trotuar, barca era lăsată într-o parte şi cei doi îi puteau vedea interiorul: două scânduri pe care se putea sta şi o gaură mare în podeaua de lemn pe unde, în mod normal, ar fi intrat apa. Tatăl i-a făcut semn să se urce primul şi băiatul nici nu aşteptă o altă rugăminte, foarte energic şi entuziasmat de călătorie. Când tatăl l-a văzut îmbarcat pe copil, şi-a suflecat pantalonii şi a început să împingă barca pe asfalt. La fiecare împinsătură barca producea un zgomot supărăcios pe care cei doi parcă nici nu îl auzeau. Ajuns în mijlocul străzii, tatăl îşi ridică ambele picioare în barcă, nu înainte să şi le scuture.

S-au aşezat pe cele două scânduri, unul în faţa celuilalt. Între ei doi se născu un zâmbet stupid. Liniştea se lăsă apăsătoare, dar fu întreruptă de băiat care întrebă unde sunt vâslele.
"Azi fără vâsle", spuse tatăl.
"Şi acum ce?", întrebă băiatul nelămurit.
"Aşteptăm", şi tatăl îşi reluă zâmbetul tâmp.

După câteva minute băiatul se plictisi şi îşi scoase mâna din barcă, urmărind-o cu privirea. "Cum e apa?".La întrebarea tatălui, băiatul îşi retrase mâna şi o privi: era plină de praful de pe asfalt. Se uită plictisit la tatăl său: " E caldă".
"Putem să începem?"
"Nu ştiu dacă am ajuns în larg" Tatăl se ridică cu grijă în picioare, cu atenţie, să nu mişte prea mult barca, şi se uită în stânga şi în dreapta. "Da, cred că e bine". Băgă mâna în rucsacul mic din spate şi căută cu mâna ceva timp, până când prinse ceva cu fermitate şi trase afară. O undiţă micuţă din plastic colorat i se arătă copilului. Era o undiţă de jucărie. Singura parte care nu era făcută pentru joaca copiilor era cârligul, ascuţit şi uriaş în comparaţie cu proporţiile undiţei. Puse în undiţă o râmă din buzunar şi dădu să i-o ofere băiatului. Băieţelul se uită o clipă la undiţă, şi, hotărându-se, dădu din cap dezaprobator. Tatăl înţelese şi deja privea peste barcă căutând locul în care să o lanseze. Dintr-o dată, rotirea capului se opri cu o zvâcnire a privirii şi se ridică în două picioare. Învârti undiţa în sensul acelor de ceasornic până în spatele lui şi, cu o mişcare ca de plici, aruncă cârligul în aer.

Cârligul se lovi de o maşină de pe stradă. După zgomotul făcut de impactul cu tabla capotei, alarma maşinii începu să ţiuie îngrozitor de tare. Tatăl se aşeză în barcă şi urmări pluta de pe capotă de parcă nu se auzea nimic. Cei doi aşteptau cu ochii ţintă la plută.

Aşteptarea fu prea mare, băieţelul începu să se foiască, căutând parcă ceva prin buzunare. Găsi acel ceva: din buzunar scoase un pachet de ţigări. Îşi puse una în gură şi îl înghionti pe tatăl lui, să îl întrebe dacă doreşte. Tatăl s-a uitat la el şi a dat dezaprobator din cap. Băiatul se pregăti să îşi aprindă ţigara, când vocea tatălui răsună şoptit: "Să nu te prind că fumezi că sperii peştii."
Mâhnit şi plictisit, băieţelul băgă înapoi ţigara în pachet.

Un sunet venit de sus îl făcu pe băieţel să ridice capul. O cioară aşezată pe un fir de electricitate se uită la ei cu o nucă în cioc. După mici ezitări, cioara lăsă nuca să cadă, urmărită în aer de privirile băieţelului. La impactul cu asfaltul nuca se desfăcu în trei cioburi care zburară pe lângă barcă. La auzul nucii sparte, tatăl tresări şi, de parcă nu avea destul aer în plămâni, începu să strige "A tras, a tras!". Repede, trase de undiţă până când cârligul se întoarse în barcă. Se uită dezamăgit la jeleul ce stătea încă intact în cârlig când observă că a fost o biată alarmă falsă.

Cioara luă o bucăţică de nucă de pe jos şi îşi luă avânt peste rândul de blocuri din spatele bărcii. Între timp, tatăl aruncă o nouă râmă peste bord, dar de data asta nu nimeri nicio maşină.

Când se lăsase soarele, din gura băieţelului veni o întrebare: "Îmi e foame, noi când mai ajungem pe acasă?"

Tatăl, încă atent la plută, răspunse: "Nu avem vâsle".