Priviri pe geam

Îmi place să mă uit pe geam. Sunt fascinat de modul în care te plimbă mintea prin locurile şi prin acţiunile la care nu te-ai fi gândit niciodată. Mama râdea când eram mic şi mă vedea că mă holbez prin geam în loc să-mi fac temele, întreba retoric dacă să-mi mai dea o lingură să "bat în geam". Dar ea cel mai probabil nici nu îşi închipuia în ce călătorii depărtate eram. Nimeni nu ar trebui să aibă voie să trezească un om care visează cu ochii deschişi, uitându-se pe geam. Dar da, îmi place în general să stau pur şi simplu şi să mă uit afară.

Am chiar acum o doamnă lângă mine care are o privire foarte ciudată. Şi nu ştiu cum ne-am nimerit să fim şi singurii în compartiment, tocmai într-un tren înghesuit. Cred că cele patru locuri goale de lângă mine şi dumneaei sunt singurele goale din tot trenul, şi chiar nu înţeleg de ce m-am ales tocmai eu cu situaţia asta penibilă. Mă uit pe geam, încerc să nu fac contact vizual, dar nu mă ajută: simt privirea femeii aţintită pe gâtul meu...

Reuşesc totuşi să mă pierd: Afară e o pajişte cu iarbă uscată. Sunt câteva tufişuri agăţătoare, dar toţi copacii au fost tăiaţi şi ele tot încearcă din minut în minut să se urce pe ceva.... un oricare "ceva". Se mai folosesc şi de vânt şi se ridică puţin, dar după un metru şi jumătate cad şi dau de pământ ţipând. O zarvă totală! După mine, dacă vrei să tai o pădure întreagă, e de datoria ta să-ţi termini treaba şi să bagi drujba aia nenorocită şi în tufele agăţătoare, dar ce contează părer... Doamna se uită la ceafa mea şi nu mă lasă să mă concentrez.

Mă uit la ea enervat. Chiar nu are nimic de făcut? E deja o situaţie penibilă. Mă rog, îmi îndrept din nou privirea spre geam şi sper că de data asta îşi va găsi, poate, un alt obiect asupra căruia să se holbeze.

După câte văd, am trecut peste pajişte şi trenul e pe marginea unei plaje. Se vede marea albastră plină ochi de bărci mici de lemn. Fiecare barcă are câte un bătrân micuţ şi două suporturi penru vâsle. În cel din dreapta e o vâslă, şi în cel din stânga e o... greblă. Toţi bătrânii se mişcă simultan: Vâslesc de două ori la dreapta, greblează apa de lângă barcă şi fac mici valuri. Se uită fericiţi la unde şi când ele dispar, se pregătesc să mai vâslească de două ori, de data asta în partea stângă. Şi aşa fac toţi moşii, încet şi sigur: un vals frumos şi lent în trei paşi. Vâslesc, vâslesc, greblează, vâslesc, vâslesc.... Doamna se uită la ceafa mea şi nu mă lasă să mă concentrez.

Îmi ies nervii pe nas. Dar se poate? Oameni fără maniere am mai văzut, dar asta este deja absurd. Îi mai trag doamnei o ultimă privire încruntată şi mă uit din nou pe geam.

Marea a dispărut. Afară a mai rămas doar nisipul ud şi bunicuţii din bărcuţele care acum se află pe fostul fund al mării. Nu par deranjaţi de lipsa apei, vâslesc şi greblează în continuare, doar că, de data asta, greblele, vâslele şi chiar bărcile lasă dâre pe nisip şi tot peisajul prinde o atmosferă de....

Atenţia mea e deranjată din nou, mă uit la femeie dar văd ca e brusc interesată de podea. Mă uit şi eu, şi văd de ce nu am reuşit să mă concentrez: compartimentul e inundat cu o apă sărată cu mici valuri şi spumă albă. Nu îmi ridic picioarele, nu îmi schimb privirea. Mi se pare într-un anumit fel firesc totul, oricum, mult mai firesc decât femeia de lângă mine, care şi-a luat, curios, şi ea o pauză pentru a se uita cu faţa ştearsă de orice emoţie la apă. Auzim un sunet de lemn strivit de metal şi observăm prin uşa de sticlă cum o barcă micuţă cu tot cu bătrânelul din ea se târâie încet pe coridorul inundat. Ne uităm la el şi aşteptăm să treacă, dar începe oarecum să mă deranjeze apa sărată din papuci.
- Se poate? o întreb pe doamna de lângă mine arătând spre geamul compartimentului.

Aprobă din cap, aşa că deschid geamul. Apa se face ca prin minune abur şi iese politicoasă pe geam. Trenul este uscat, ca nou, aşa că îmi permit să închid geamul. Numai ce l-am închis şi o observ din nou pe femeie holbându-se la gâtul meu şi decid de data asta să mă opun:
- Aţi putea să vă opriţi?, spun eu
- Mă scuzaţi?, spune ea
- Vă uitaţi insistent la gâtul meu, s-a întâmplat ceva?, spun eu
- Măi să fie, nici nu am observat. spune ea
- Nici nu mi-am dat seama că m-am holbat la gâtul dumneavoastră, ce situaţie penibilă, spun eu
- Nu e nimic, poate şi mie mi s-a părut, spune ea

Zâmbesc, dar înăuntrul meu mă simt destul de penibil fiindcă mi-a descoperit privirea pe gătul ei. Poate m-a observat încă de la început că mă holbez la gâtul ei. Dar şi eu sunt culmea, de ce tocmai la gâtul ei? Chiar şi aşa, părea că doamna e ocupată uitându-se pe geam. Tot timpul ăsta a fost atentă la mine? Mă simt atât de penibil încât mă înroşes...

Sunt trezit din transă de câtre mama, face aceeaşi glumă cu lingura şi îmi spune să mă apuc din nou de teme.