49. Morarul, culegătorul de crini şi Mircea Cărtărescu

2 aprilie 2001
Două poeme ale lui Cărtărescu din care îi scriam cîndva Nadiei (ea –liceeană, eu student obosit): "Dragă Cri", "Sună-mă, sună-mă măcar azi!". Încă îmi plac mult. "Dragă Cri" este unul din poemele de dragoste cele mai frumoase ale literaturii noastre.

4 aprilie
Potbalului îi ies mai întîi florile, apoi frunzele. Ceai de potbal beau.

Palma care ocroteşte, mîngîie, loveşte.

O verişoară de-a mea care se tot străduia să se mărite, căutîndu-şi potenţiali soţi prin reviste, prin oraşe îndepărtate s-a căsătorit cu un bărbat de pe strada ei.

Nici eu n-am scris, de exemplu, poemul aşezării zidului (la un meci de fotbal).

"Ce faci, Zombastik?" mă întreabă Corina; eu ridic din umeri şi intru în camera mea. Închid uşa. Deschid fereastra. Afară sînt fluturi, multe maşini, tramvaie, verde. Culegătorul de crini bea bere la umbra Cadillacului său în care cîntă Tom Waits. Iubita nu l-a sunat, de-atîta tristeţe, culegătorul de crini şi-ar deschide o fabrică de curcubee, măcar puţin, la un colţ, cît să le lase să intre.

Numai visătorii, singuri, vor asculta în larma maşinilor greierii despre care vor fi citit în cărţi.

Însemnare, într-o noapte de vară, pe lîngă bordura de lîngă linia de tramvai: un cîine care trece latră. În noapte şi oamenii trec. Tramvaiul nu trece. Poezia nu trece şi nici nu latră.

Răcoarea zilei de aprilie a intrat în camera mea.

"Pentru silinţă la învăţătură premiul I – cls II-a, 16 iunie 1974" – pe coperta unui volum de poveşti nemuritoare. Pe învăţătoarea mea o chema Maria Tănase

Fragmente de gînd se scutură pe covorul meu roşu.

Visez vitrine cu întîmplări simple. Cum ar fi un băiat care citeşte, într-o carte, gîndurile fetei din faţa lui. Cartea se scrie pe măsură ce timpul trece. Fata gîndeşte.

Ar mai iubi-o?

Aş vrea să fiu în China, printre culegătorii de ceai. Aş vrea să mă plimb cu o rişcă.

Foi rupte de hîrtie zac pe farfurie.

Cînd voi termina de scris, îmi voi arunca peste tot caietele. Dar mai ales la marginea drumurilor vechi.

Tristeţea cărţilor pe tarabe, a cărţilor folosite. Să fii autorul unei cărţi care zace pe-o astfel de tarabă şi pe care nimeni nu o mai doreşte. La ce bun să mai visezi perioade miraculoase, cu multe cărţi frumoase, cînd ele, oricît de grozave ar fi, tot acolo ajung.

La ce bun să scorneşti o poveste în plus? În moara părăsită, morarul încă macină secunde.