50. La 6 dimineaţa, în oglinda din hol

4 aprilie 2001
Drumul meu seamănă destul de mult cu cel al lui Goguţă. Despre Goguţă trebuie să-ţi fi scris, el este ultimul motănel ivit în familia noastră de mîţulaineni. Dumnealui are obiceiul de a merge tot în cerc; încă nu a învăţat linia dreaptă.

Gîndurile despre un drum în Bucureşti. Cît de mult semănau bătrînii cu cei din Muppets, cum povesteau ei viaţa lor de aprozarişti, ratarea unuia la examenul de subingineri, pantofii cu toc italian, "ca iepurele ronţăi varza, ardeii iuţi", "cînd s-au stabilit banii, în '52", cum fata care citea Grisham a abandonat şi a mai tras un pui de somn. Era blondă şi avea ojă galbenă. "Dupe aia...", "dumineca", "seminţe de dovlete", "limonată la sticle", "din leziuni, dai în cavităţi". Soţii, aventuri cu fete, armată, casa demolată de Ceauşescu, pantalonii de velură. "Bere la 'albă, de 'aţeg!". Vremurile cînd la Matache Măcelaru cînta Maria Lătăreţu şi Nelu Urian cu Tanţa. Asta aş putea s-o întreb şi pe tanti Dida.

Mă gîndesc cu oarecare nelinişte că, în curînd, vor veni peste mine boli, spitale; că mare lucru nu mi-a mai rămas în faţă. Am risipit mult timp, dar nu-mi pare rău.

"13 ianuarie 1996. Aici, în camera mică. Pictează Corina, jos.
- mă laşi să mă inspir din tine?
- ce ciudat sună!
- urît?
- nu, nu urît.
- tu ce-o să faci în timpul ăsta?
- o să scriu.
- cui?
- la Nadia.
linişte. e frumos desenul ei. îmi plac desenele ei pentru că-i vin dinăuntru, nu sînt deloc studiate; nu priveşte aşa cum a învăţat la şcoală."

6 aprilie
Corina mi-a adus un ceai, Agigea a intrat şi ea miorlăind şi torcînd, ca o jucărie stricată, cum face în fiecare dimineaţă. Negruţu, motanul meu, m-a mîngîiat, dar m-a şi zgîriat (din greşeală) pe mînă. M-a şi muşcat, în joacă, în semn de afecţiune. El are bărbiţă albă şi lăbuţele de la picioare tot albe. Cînd mîncăm stă şi el pe un scaun şi cu lăbuţele din faţă pe marginea mesei. Din cînd în cînd întinde cîte o lăbuţă, încercînd să apuce ceva – sau doar făcînd semn că ar dori să-şi apropie ceva de mîncare. Agigea stă pe frigider. De acolo trece cu uşurinţă pe umărul fratelui meu – sau al celui ce ocupă scaunul lui. Ea sare pe masă, dar ca şi cum ar avea o treabă pe marginea cea mai îndepărtată de mîncare. Ocoleşte. Apoi, ca din întîmplare, se apropie.

Ceaiul de coada şoricelului e fierbinte şi amărui. Îmi place.

"Auzi, pot să iau eu blugii tăi cu dungă să mă probez cu ei?" zice Corina şi eu aprob, iar ea iese din cameră. Nadia i-a dat Nicoletei salopeta ei, pe blugii ăştia, dar, de multă vreme, îi port numai eu. Nadia mi-a adus şi adidaşii ei, bascheţii mei nu-i plac. Poate că ţine la mine.

Visez marea, cărări de munte. La 6 dimineaţa să fiu în oglinda din hol, cu un rucsac în spate.

Eram la Alexandria. Erau acolo şi fraţii mei şi Corina, în vacanţă. Şi pe 20 iulie, de ziua Corinei, mama fie venea, fie trimitea un colet poştal cu cadoul care cuprindea: ceva din partea tatei, o carte de la mine, una de la Nicu şi nişte şosete, o culegere de la Mari (i-am numit pe cei doi fraţi ai mei) şi, desigur, ceva din partea ei, a mamei. Ori, era evident că acele lucruri pe care Corina le primea din partea noastră, a fraţilor ei, nu erau aşa decît pe hîrtie şi probabil că tot mama cumpăra cadoul din partea tatei. O fraudă care nu ştiu dacă atunci îmi părea normală. Acum aş spune că problemele de comunicare e posibil să le moştenim. Fiecare a făcut cum a crezut că e mai bine, cu intenţii bune sau nu, dar spiritul democratic în luarea deciziilor n-a existat.