Ceahlăul

Tata îmi tot spunea că a văzut Ceahlăul de pe dealul Păunului, iar eu îi ripostam că am întrebat-o pe tovarăşa învăţătoare, care mi-a spus că nu se poate, cum să nu se poată? pocnea din palme tata consternat, nu se poate să se vadă Ceahlăul tocmai de la Iaşi, ziceam eu căpăţânos, aşa mi-a zis tovarăşa, că nu se vede de pe dealul Păunului, e prea departe, nu se vede nici tot Iaşul, d-apoi Ceahlăul, şi tata dădea a lehamite din mână, eah, ce ştie ea donşoara Leahu, a citit ea o bibliotecă, dar nu ştie ni'ca, că aşa faimă avea tovarăşa mea învăţătoare, cum că a citit o bibliotecă, nu ştiu dacă a citit chiar o bibliotecă şi să merite fluieratul a minunăţie al oamenilor pentru asta, dar ştiu că citea mult, şi când ne vorbea de vreo carte, de Mizerabilii, de Marile Speranţe sau de Legendele Olimpului, tonul ei obişnuit, tărăgănat, dispărea şi vorbea cu patimă, cu ochii strălucitori, iar noi o ascultam cu sufletul la gură, până şi Costică Plumb, obrăznicătura clasei, stătea smirnă şi o asculta cu gura căscată, iar tata nu şi nu, ce ştie ea donşoara?! de pe dealul Păunului totuşi se vede Ceahlăul, se vede aşa ca prin ceaţă dar se vede, lasă că am să te iau eu o dată şi o să mergem pe dealul Păunului, să vezi că donşoara nu ştie ni'ca cu toate cărţile ei; că dealul ăsta parcă era buricul pământului, mereu era pomenit în casă la noi şi în tot satul, ba c-o să plouă în continuare, fiindcă s-a lăsat negura pe dealul Păunului, ba că veneau oameni cu lemne de vânzare, lemne furate din pădurea de pe dealul Păunului, şi se duceau oamenii după ciuperci în pădurea asta întunecoasă, care se întindea pe tot dealul, numai sus-sus locul era retezat şi gol, fără copaci, doar cu nişte gropi mari, credeam că de la bombe, aşa mi-a spus Costică Plumb, fiindcă el fusese pe dealul Păunului, iar când tata mă ducea la tuns la Ţârlică, se adunau acolo mai mulţi bărbaţi şi tata citea ziarul, şi buchiseau ştirile, căutând cu toţii să afle măcar din cel mai mic semn, măcar de pe cantul ziarului, un singur lucru - când o să vină americanii, unii îşi dădeau cu părerea că o să dea cu bomba nucleară, muc-muc-mucleară, măi, se bâlbâia ca de obicei Cotac, bulbucându-şi ochii, iar nenea Mihai, moşu-meu, trasa o linie cu mâinile prin aer, o să vedeţi cum coboară tancurile americane pe dealul Păunului, pe colo pe la Stănoaia: Pâr-pâr-pâr! Pâr-pâr-pâr! Muc-muc-mucleară, măi, se vedea înfricoşător albul ochilor lui Cotac.

Şi tata nu m-a uitat, într-o seară mi-a zis că să mă culc mai devreme, că mâine dimineaţă mergem la Păun să aducem fânul, că avea nişte fân acolo, iar eu am dormit toată noaptea zbuciumat de febra călătoriei, mă tot gândeam că voi vedea Ceahlăul, îl şi vedeam în timp ce mă frăsuiam în pat, înalt-înalt, ieşind printr-o coroană de nori albi, şi abia ce am adormit tun spre dimineaţă, că am şi simţit o mână scuturându-mă de umăr şi binecunoscutul miros de tutun al tatei, haidem, atâta mi-a zis, iar eu n-am stat să lenevesc, am sărit din pat cu inima tremurândă, iar când am ajuns în ogradă, tata înhămase deja calul lui nea Grigore, fratele tatei cel mic, că iapa noastră roaibă o dădusem la colhoz şi de-atunci n-am mai avut alt cal, cu toate că pe vremea lui Ceaşcă oamenii au început din nou să-şi facă rost de cai şi de căruţe, acuma începuse să se lumineze, iar până ce tata şi-a aprins o mărăşească, mama a apucat să-mi vâre cu de-a sila câteva prune în sân, să am pe drum zicea, să mă pupe şi să mă urce de subsuori pe banchetă lângă tata, spunând apoi în urma noastră "Doamne ajută" şi făcându-şi cruce, apoi haida! la drum, iar satul era încă adormit, sufla un vânticel subţire, trecem peste hudiţe înguste şi hleioase, cu coroanele copacilor roată deasupra, şi râpe prăvălite în jur, căruţa saltă peste bolovanii drumului, săltând totodată gardurile strâmbe şi scorojite, casele cu tabla acoperişurilor ruginită, rufele pălălăind pe sârme, şi mânecile rufelor zbătându-se ca nişte oameni spânzuraţi cu capul în jos, pe urmă casele rărindu-se şi iată pădurea Păunului, întunecată şi rece, lăsăm cântatul cocoşilor în urmă, tata aruncă mucul de ţigară şi tace, nu biciuieşte calul, îl lasă în legea lui, iar calul urcă voiniceşte, în spume, nu ştie să se odihnească la drum, nenea Grigore se păcălise, îl cumpărase de la nişte ţigani, dar calul era el voinic-voinic, însă abraş, adică mai rău decât cel nărăvaş care dă cu copita sau muşcă, abraşul n-are stare, când îl porneşti, merge şi pace bună, cu greu îl mai poţi opri, trebuia să sari din căruţă şi să-l apuci de căpiţală ca să-l poţi opri, era în stare să meargă până cădea jos, aşa-s caii abraşi, îmi spunea tata, sunt mulţi cai abraşi, tată? nu prea mulţi, dar de ce-s abraşi? pentru că nu i-au învăţat în ham de când erau mititei, şi de ce nu i-au învăţat? nu ştiu, ţigani fără de minte - i-au lăsat aşa... sau poate că le-a plăcut să fie caii liberi, e bine să fii liber? e bine, dar uite că ne face probleme calul ista, şi o vreme tăcem şi ascultăm corul păsăretului din pădure, cerul tot mai alburiu se iţea deja printre crengile copacilor, tată, e greu să fii liber? nu, cred că este destul de uşor, dar nu e de ajuns, şi urcăm-urcăm, iată-ne pe vârful retezat al Păunului, suflarea răcoroasă a dimineţii ne atinge ochii şi bine ne face, că eu cel puţin era să adorm, norii sunt încă întunecaţi, doar în jos, cerul e inundat de ape vineţii, dar aici, pe dealul Păunului, se înstăpâneşte ceaţa, abia se vede cerul din cauza ceţii alburii, nu putem să vedem acum Ceahlăul, îmi spune tata, întorcându-se şi arătând roată cu biciuşca, şi văd ceafa tatei zbârcită şi arsă de soare, dar eu eram mai atent la gropile printre care se strecura căruţa, erau nişte gropi mari, în care crescuse iarbă şi scaieţi, păşteau şi nişte oi acolo, tată, astea-s gropi făcute de bombe? nu, bombele nu fac gropi aşa de mari, de aici s-a scos piatră înainte de război şi s-a dus la Iaşi, jumătate din Iaşi e construit cu piatră din dealul Păunului, şi bunelu-tău o cărat piatră de aici, şi şerpuim printre gropi până ce ajungem la biserică, unde era fânul, tata a deshămat şi a plecat după oameni să-l ajute la încărcat, iar eu umblam printre morminte şi silabiseam numele de pe crucile văruite, cete de cosaşi îmi săreau din cale, şi în timp ce soarele se ridica, aerul bâzâia tot mai tare de miile de gâze, deasupra uşii bisericii erau pictaţi Domnul şi Doamna Papadopol, care "dăruit-au această Sfântă Biserică lui Dumnezeu", şi chiar ţineau în mâinile întinse o bisericuţă, într-un sfârşit apare şi tata cu doi neni, nenea Ion şi nenea Ionică, amândoi cu bluze înflorate de molton gros, pe care nu le-au scos, ferit-a Sfântu', nici după ce au năduşit bine de muncă, erau ştirbi amândoi, numai că nenea Ion n-avea dinţii de sus, iar nenea Ionică pe cei de jos, cei doi încărcau cu furcile, tata aşeza fânul în căruţă, iar eu adunam cu o greblă ce mai rămânea din palele de fân, era ca o joacă şi-mi plăcea, şi când s-a umplut căruţa până ăhă sus, tata a tras caii la umbră, le-a pus un braţ de verdeaţă sub bot, a scos o sticlă de sub haine, iar nenea Ion şi nenea Ionică au întâmpinat-o cu râsete şi înjurături de satisfacţie, au mai zis ei nişte prostii, eu mă făceam că nu înţeleg, fiindcă ştiam că aşa se face, iar tata le-a zic că nu le e ruşine să vorbească aşa? că e un copil de faţă, şi nenii ioni au tăcut.

Şi tata a zis că avem timp, hai să mergem la motel, eu beau o bere iar tu un suc şi vezi motelul cel nou, era dincolo de capătul celălalt al Păunului, totuşi nu era aşa departe, pe drum tata a cumpărat salam şi pâine de la cooperativă, pâinea era caldă, iar salamul - gros, cu pete mari de grăsime, Doamne, că bun mai era! pe urmă mergem noi mergem şi deodată apare motelul de după nişte copaci, alb-strălucitor, parcă era un palat din cărţile de poveşti, ne-am urcat la terasă unde oamenii stăteau la mese, se uitau la vale şi beau bere, dar tata face: hai să mergem sus, că mai este o terasă, de-acolo se vede şi mai frumos, şi ne urcăm noi, până aproape să ajungem pe terasa de sus, vedeam deja oamenii şezând la mese şi bând bere, dar chiar sus pe scări ne iese înainte o chelneriţă cu zulufi şi pungită pe la ochi, nu e voie, spune zulufata, de ce nu e voie? întreabă tata, pentru că nu e voie, zice cu nervi chelneriţa trecând cu privirea peste tata, şi tata era aşa cum îl ştiam, cu obrazul ars de soare, zbârcit, cu pantalonii lui de doc, cu cămaşa albăstrie având colţurile gulerului răsucite, cu cizmele lui prea mari, pentru că, dintr-un obicei moştenit de cine ştie când, la noi se cumpărau încălţări mai mari decât trebuia, spuneţi-mi, domniţă de ce? insistă tata, noi nu suntem oameni? vă rog să coborâţi imediat! mai spune zulufata şi coboară, iar sandalele ei decupate clămpăne obraznic pe scări, rămânem stană amândoi, faţa arsă de soare a tatei e neagră acuma, pe urmă tata se întoarce şi începe să coboare încet, parcă păşind pe o pojghiţă subţire de gheaţă, lăsăm berea, lăsăm sucul meu, ne întoarcem prin sat, dar tata cred că nu mai vede nimic, nici pâlcurile de raţe şi gâşte stârnite de noi din praful drumului, nici pe oameni, fiindcă nu răspunde la salut, nici pe fetiţele cu codiţe care se iţesc de după garduri, şi ajungem la căruţă, tata tot aşa, întunecat la faţă, mă ridică de subsuori şi mă cocoaţă pe fânul din căruţă, apucă zmucit hăţurile şi pornim, iar când ajungem pe platoul cu gropi nu se opreşte, eu exclam, tată, da' Ceahlăul?! tata n-aude, mai spun o dată, aproape strig, tată, Ceahlăul, e senin acuma, ş-atuncea ptruuu! opreşte, hai, uită-te, încolo, îmi arată cu biciuşca, mă uit, nu văd nimic, spun, uită-te mai bine, pune palma la ochi, poate că nu vezi din cauza soarelui, ţi-aş arăta eu, dar nu mă mai ţin ochii aşa bine, şi-mi încordez privirile, dar nu văd nimic în zare, pun palma la ochi şi tot nu văd, uf, zice tata, aburcându-se sus pe fân, e tot întunecat la faţă, ca atunci când a venit dimineaţa de la bunelul, că toţi fraţii stăteau cu rândul nopţile la căpătâiul lui, fiindcă bunelul era bolnav grav, şi nenea Mihai, şi nenea Grigore, şi tanti Aurica, şi tanti Lucreţia de la Iaşi, şi mătuşa Tinca, chiar şi nenea Jorjică de la Focşani venea câteodată, şi a venit tata dimineaţa întunecat, n-a zis nimic, s-a culcat în pat cu faţa la perete, cum nu era obiceiul lui, iar mama l-a întrebat într-un târziu, văzându-l că nu doarme, ce-i măi, omule? ţi-e rău? a murit tătăica, a spus tata ca din fundul pământului, mama a plesnit o dată din palme, şi pe urmă s-a lăsat o tăcere mare-mare, nu se auzeau decât lemnele pocnind în sobă; acuma tata era tot aşa de întunecat, dar m-a ridicat pe umeri şi mi-a zis: uită-te atent că ai să-l vezi, m-am uitat dar n-am văzut nici un munte, vezi? m-a întrebat el cu speranţă, şi eu atunci mi-am dat seama pentru prima oară că trebuie să fac ceea ce mama şi tovarăşa învăţătoare Leahu îmi spuneau să nu fac niciodată - să mint, vezi, vezi? tot întreba tata, ş-atuncea mi-am luat inima în dinţi şi-am spus: parcă-l văd! cum e? m-a întrebat tata cu glas gâtuit de bucuria neaşteptată, frumos, am zis, uită-te mai bine! acuma îl văd bine, am minţit eu în continuare, cum e? e alb, înalt, cu o coroană de nori în jurul lui, vezi, măi! mi-a zis tata dându-mă jos de pe umeri şi trăgându-mi o pălmuţă în creştet, că lui tata nu-i plăcea să mă sărute, gestul ăsta cred că i se părea prostesc şi nesincer, pe urmă am coborât dealul Păunului, iat tata tot mă ispitea încântat: cum e Ceahlăul? şi eu m-am trezit că sunt un mare mincinos, inventam noi şi noi amănunte, pe care tata le primea cu satisfacţie, zâmbind aprobator, zâmbeam şi eu (poate că simţeam instinctiv că adaug puţină bucurie cu minciuna mea la viaţa lui umplută cu muncă de la un capăt la altul), priveam ceafa tatei zbârcită şi arsă de soare şi simţeam că tata e nemuritor ca şi Ceahlăul.