Ruxandra Cesereanu: Insurgentă cred că sunt, într-adevăr, mai ales în eseurile mele despre violenţele politice din secolul XX. Pentru mine este esenţial demersul de recuperare a memoriei românilor, iar studenţii mei de la Jurnalism în principal, dar şi de la alte facultăţi, au înţeles acest lucru, fiindcă de aceea au optat pentru cursurile mele (despre Gulagul românesc, despre fenomenul torturii, despre mineriade şi fratricid în România), chiar dacă nu sunt foarte mulţi la număr. Tocmai fiindcă nu a avut loc la noi un proces al comunismului nici măcar simbolic, această insurgenţă este necesară. Nu cred însă că mă lupt cu morile de vânt. Ceea ce încerc eu să fac este istorie, chiar dacă pregătirea mea nu este una de istoric. Nu fac însă o istorie pură, ci una a mentalităţilor. Or, în asemenea specialitate, nu există încă o facultate sau departament care să pregătească experţi, la noi. Nu m-am aşteptat ca politicienii să fie interesaţi de un proces al comunismului, ar fi fost utopic. Nici de la istoricii consacraţi sub comunism pe istorie contemporană nu am aşteptat prea multe. Nu prea a avut cine să scormonească în primii ani după decembrie 1989 după adevăr. Dar de atunci au apărut o serie de istorici tineri şi de instituţii (chiar dacă nu oficiale) care au iniţiat demersuri recuperatoare de adevăr.
Democraţia îşi are un ritm al ei până la urmă şi ea se urneşte, chiar dacă şontâc-şontâc. Din păcate manualele de istorie încă sunt deficitare la capitolul istoriei contemporane, dar sunt optimistă şi cred într-o evoluţie pe această cale a aflării adevărului care a fost ascuns sau înjumătăţit sau, în cazurile grave, răstălmăcit. Cum spuneam, politicienii şi istoricii s-au ferit în primii ani de după căderea comunismului de o devoalare radicală. Din pricina aceasta, rolul de demistificatori l-au avut mai cu seamă scriitorii care, foarte mulţi dintre ei, au renunţat la literatură, şi s-au ambalat în proiecte jurnalistice şi simili-istorice. Nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă.
A.F.: Occidentul a reacţionat cândva extrem de târziu şi ineficace împotriva Gulagului sovietic, şi asta deoarece, în mod paradoxal, revelarea acestuia a coincis cu revelaţiile despre Holocaust care l-au şi pus în umbră. După 1990, asistăm la un nou paradox: anume graba exprimată de Occident la reîmpărţirea politică şi economică a lumii aproape că a impus ţărilor estice să "şteargă cu buretele" marile tragedii totalitare. Ce consecinţe credeţi că va avea acest episod care vine în prelungirea şi parcă întăreşte efectele "spălării creierului" operate în ţările satelit ale URSS despre care vorbea Daniel P. Mannix în The History of Torture şi despre care aţi tratat şi dvs. în Panopticum. Tortura politică în secolul XX? Ce anume trebuie "uitat", pentru a putea evolua, şi ce anume trebuie păstrat în memorie, din aceleaşi considerente?
R.C.: Occidentul a aflat despre Gulag încă din anii '30, atunci când au apărut, de pildă în Franţa, primele cărţi despre închisorile comuniste şi lagărele din URSS. Dar s-a închis ochii, pentru că totul părea neverosimil. După aceea, ceea ce s-a întâmplat în lagărele naziste a depăşit orice înţelegere, iar Gulagul şi ororile sale au căzut în plan secund, cel puţin în timpul celui de-al doilea război mondial. După război, treptat, evreii au avut admirabila râvnă şi obstinaţie de a se face auziţi şi de a impune Holocaustul ca fiind crima majoră a secolului. Lumea era culpabilizată în general din pricina Holocaustului, drept care se reacţiona mai ales la această catastrofă teribilă prin care au fost evreii siliţi să treacă. În vremea aceasta, colosul sovietic invadase ţările din Est şi o făcuse într-o manieră dură şi colonizatoare. Încet, mai întâi pe şoptite, Occidentul a aflat şi despre Gulag şi a început să înţeleagă. Dar de-abia masivul volum Arhipelagul Gulag al lui Alexandr Soljeniţîn a reuşit să spargă zidul tăcerii şi să deschidă ochii occidentalilor asupra comunismului şi atrocităţilor comise în ţările-satelit ale Moscovei. Din anii '70, de când Arhipelagul Gulag a fost publicat pentru prima dată în Franţa, a curs multă cerneală pe această temă, aşa încât occidentalii nu s-au mai putut face că nu ştiu sau că nu înţeleg. Iar prăbuşirea comunismului în Est a adus cu sine, în multe segmente, accesul la adevăr şi la ororile comise în timpul dictaturilor comuniste din diferitele ţări est-europene. Numai la noi, în România, au apărut aproape două sute de cărţi de memorialistică a închisorilor şi lagărelor comuniste, şi vreo douăzeci de cărţi care încearcă să facă, pe cât se poate, şi istoria acelor vremuri, ceea ce este esenţial. Nu cred că Holocaustul şi Gulagul trebuie judecate în competiţie, pentru că nu cred în ideea de ierarhie a ororii. Oroarea este oroare, nu există un loc întâi de premiant cu coroniţă şi apoi un loc doi şi trei etc. Între regimurile care au produs Holocaustul şi cele care au produs Gulagul au existat diferenţe de tehnică a terorii, dar scopul a fost acelaşi. Bilanţul victimelor diferă şi el, dar nu mi se pare că putem să ne raportăm numeric la conceptul de oroare. Ce anume trebuie păstrat în memorie, mă întrebaţi? Totul: istoria, victimele, călăii. Istoria nu poate fi în nici un caz ştearsă cu buretele.
A.F.: Noica nu a crezut în Judecata de Apoi a culturii, iar Blaga descoperise că lumina Raiului vine de la flăcările Iadului. Cum reacţionaţi în faţa atitudinii atât de comune prin care românul, chiar dacă îşi fură singur căciula, refuză să călătorească retroactiv (în mod terapeutic) spre centrul infernului, adică spre acea conştiinţă reprimată a Gulagului românesc?
R.C.: Nu toţi românii refuză cunoaşterea şi recuperarea chirurgicală, ca să zic aşa, a trecutului lor. O parte din tinerii din România sunt foarte interesaţi de ceea ce a fost în trecut, de orori şi abominabil. Şi asta nu fiindcă ar fi masochişti, ci fiindcă îşi asumă un demers curajos de a fi în posesia unei memorii colective. Pe lângă ei există, desigur, mulţi români marcaţi de pasivitate şi indiferenţă, pentru care trecutul nu mai are importanţă. Există, apoi, cei care se opun aflării adevărului, fie fiindcă au colaborat cu regimul comunist, fie fiindcă au făcut parte din chiar rândurile călăilor mai mult sau mai puţin simbolici: iar aceşti oameni nu vor deloc să îşi scruteze cinstit trecutul fiindcă se simt vinovaţi, chiar dacă nu au remuşcări. Şi mai există cei căldicei sau împăciuitorişti, ca să folosesc un termen de pe vremea proletcultismului, care nu au o poziţie nici pro, nici contra, fiindcă nu au făcut nimic contra regimului comunist, ci au fost obedienţi. Cum în România comunistă se poate spune că spălarea creierului a izbutit, chiar dacă nu într-o formă brutală, ci într-una rafinată, obstrucţionarea aflării adevărului este previzibilă. În ce mă priveşte, însă, sunt destul de optimistă şi cred că lucrurile vor ieşi la iveală până la urmă, aşa cum s-au petrecut ele. Mă bizui pe cei tineri şi pe pofta lor de adevăr.
A.F.: Ce credeţi că a mai rămas din homo sovieticus în lumea românească actuală?
R.C.: Homo sovieticus român este, din fericire pentru noi, o specie pe cale de dispariţie: agonizează, se mai luptă cu ultimele-i puteri, dar, în general, decesul său este sigur. Chestiunea este că homo sovieticus a dat naştere unor epigoni destul de monstruoşi, precum extrem-naţionaliştii cu accese paranoice. Europenizarea României nu pe această cale se va realiza, a naţionalismului furibund şi coleric, în care românismul este exaltat patetic şi patriotard în scopuri propagandistice.
A.F.: Atât în Grădina deliciilor, cât şi în Oceanul Schizoidian oferiţi o demonstraţie de Bildung, de ego-paideia prin regăsirea şi redefinirea spiritualităţii. O poezie în care nu conteniţi să exersaţi o "cultură a întrebării", cu armele ontologiei. Decameronizarea eului poetic duce la o bună stare de graţie?
R.C.: Întrebarea dumneavoastră este cam sucită, aşa încât am să vă răspund în măsura în care am înţeles-o corect. Cele două volume pe care le-aţi invocat au, desigur, un substrat al respiritualizării şi chiar unul al livrescului. Dar, pe de altă parte, poezia mea este extrem de ataşată de o cultură a corporalităţii. Că este vorba şi despre o cultură a întrebării, cum o numiţi, se prea poate, atâta timp cât interogaţiile mele sunt violente şi colerice chiar. Pentru că port bătălii, cam asta este ceea ce fac eu când scriu poeme. Port bătălii cu mine, cu moartea, cu dragostea, cu Dumnezeu. Încerc, fireşte, să câştig aceste bătălii, dar la fel de bine pot să ies înfrântă din ele. Esenţial este să ies înţeleaptă chiar şi din înfrângeri. Să străbat o cale până la capăt, chiar dacă acea călătorie este o catabază, un traseu ad inferos, în măruntaiele nebuniei, ale singurătăţii şi ale cine ştie cărei alte zădărnicii.
A.F.: Cu Femeia-cruciat mi se pare că se face cunoscut faptul că între femeia viitorului şi atitudinea plasată sub semnul lui Omega melancolic nu încape reconciliere. Mă duc pe această ad-urmecare ca pe o Cale, în căutarea unui raport ideal dintre feminism şi feminitate. Dumneavoastră l-aţi găsit, în cele din urmă?
R.C.: Întrebarea dumneavoastră este prea complicat formulată, când lucrurile sunt mai simple, de fapt. Ideea de şi volumul Femeia-cruciat s-au născut dintr-o questa personală. La urma urmei, poeţii sunt prin structură narcisiaci, coborâţi în ei înşişi, obsedaţi de măruntaiele lor fizice şi mentale. În ce mă priveşte, am imaginat cruciada unei femei întru aflarea credinţei sale, dar şi întru aflarea feminităţii sale, nu atât prin trup, cât prin spirit (deşi, cum am spus deja, corporalitatea este una din obsesiile mele, întrucât trupul este palpabil). Femeia-cruciat se raportează la patru bărbaţi: Magister (maestrul ei), Fratele, Iubitul şi Hristos. Sunt patru ipostaze la care orice femeie vibrează, căci este vorba despre imaginea tatălui, a fratelui-prieten, a iubitului carnal şi a lui Dumnezeu. Din aceşti patru bărbaţi (dintre care unul este şi Dumnezeu) este alcătuit, cred, universul masculin la care se raportează orice femeie. Poate că Fratele poate lipsi din cvartet, dar tatăl, iubitul şi Dumnezeu în nici un caz. Femeia-cruciat se caută pe sine, rătăcind: este o iniţiere şi un traseu arhetipal, de fapt. Ea este o războinică şi sensul acestei războinicii m-a stimulat din plin. La capătul iniţierii, femeia-cruciat ar trebui să se mântuie nu doar la nivelul credinţei. Ea este o vizionară şi o sibilă. Rămâne de văzut, însă, dacă lucrurile stau aşa şi dacă ea nu este o înfrântă. Aceasta este povestea poemului Femeia-cruciat, fiindcă a antologiei Femeia-cruciat istoria este mai amplă. Am adunat în această antologie o serie de portrete feminine: fetiţa nevrotică, femeia fatală, cruciata, schizofrenica, mistica, desfrânata etc. Un evantai de minţi şi trupuri, unele chinuite, altele fericite. Din punctul acesta de vedere, femeia nu este mai altfel decât bărbatul. Cu antologia Femeia-cruciat am recapitulat ipostaze feminine de care am fost bântuită şi care m-au posedat. Într-un anumit fel cred că m-am şi despărţit de ele, aşa încât se poate spune că acţiunea Femeii-cruciat, ca volum de poezie, a fost şi una exorcizatoare. Poate că lucrurile ar fi stat într-adevăr aşa dacă nu aş fi publicat, după aceea, volumul de poezii Veneţia cu vene violete. Scrisorile unei curtezane. Or, aici reiau ipostaza curtezanei şi o sucesc pe toate părţile. Nu fiindcă m-aş identifica unei curtezane, ci fiindcă imaginea curtezanei cuprinde multe din aspectele pătimaşe ale feminităţii. Iar firea mea este una pătimaşă. Prin urmare, questa feminităţii a continuat în Veneţia cu vene violete şi, în ciuda faptului că mereu vestesc încheierea acestei căutări, probabil că ea nu se va sfârşi niciodată.
A.F.: Având, deja, o operă valoroasă şi vastă la o vârstă a tinereţii, se poate spune că, la dvs., nu se poate evidenţia o cezură între existenţă şi cultură. Este, acesta, destinul Ruxandrei Cesereanu?
R.C.: Destinul meu nu este împlinit încă, dar cred în el. Nu mă raportez, însă, la cărţile mele ca la o operă (nici incompletă, nici completă). Încă nu se poate vorbi de o operă. Mai am de lucru în acest sens. Deocamdată mă simt împlinită prin trei volume de poezie pe care nu le voi renega niciodată, pentru că mă simt foarte puternică în ele: Oceanul Schizoidian, Femeia-cruciat şi Veneţia cu vene violete. Ca eseistă, de asemenea, cred că mai am multe de spus, încheind trilogia infernului concentraţionar (din care am publicat o carte despre Gulagul românesc şi o sinteză despre tortura politică în secolul XX) printr-o carte despre evadările din închisori şi lagăre. Am în curs de apariţie şi un eseu despre Imaginarul violent al românilor. În sfârşit, în 2002 am publicat romanul meu de căpătâi până acum, este vorba despre Tricephalos. O carte de iniţiere într-un erotism când spectaculos, când abisal, dar şi în deşertăciunea acestei lumi. O carte care m-a împlinit şi ca scriitor, şi ca femeie.
****
Ca să mă mântui puţin
de Ruxandra Cesereanu
Ca să mă mântui puţin
de Ruxandra Cesereanu
L-am plâns pe Hristos ca pe un fiu al iernii
chiar şi atunci când am aflat că va învia.
Apoi m-am zidit în casa mea,
era cald şi mirosea a pâine galbenă cu somn.
Am fost mereu pătimaşă
de parcă mi s-ar fi aprins beculeţe electrice între coaste.
Singurătatea mea era spongioasă
ca buretele suliţaşului umezind buzele lui Hristos.
Picioarele mele erau de cămilă,
mâinile mele erau leoaice bătrâne,
sânii mei erau scarabei.
Dinţii îmi clămpăneau,
ochii mi se strângeau la rădăcina frunţii şi boscorodeau,
oasele mi se albeau făcându-se de zăpadă.
În vene lătra o haită de câini bezmetici,
ei mursecau tot ce le ieşea în cale,
fie ea neprihănire, singurătate sau ardoare.
Credinţă aveam puţină, cât un strop de vin roşu.
Tăceam pe dinafară,
dar scheunam şi clincheteam pe dinăuntru cu înspăimântare.
Fiara era vie, mă pândea ca să mă vâneze
când pe cer nu avea să fie nici o stea.
Avea cap de licantrop, gheare de vulturoaică şi solzi de antracit.
L-am spălat pe Hristos, l-am înmiresmat,
l-am purtat ca pe un smarald uriaş.
Casa mea trup se răcise, în plămâni ningea,
frica lăsase peşti morţi pe nisip,
singură, singură, singură inima clipocea.
Iubitul era o amintire tăiată cu securea,
fotografie lipită pe pielea bântuită de catifea.
Pustiul dinăuntru nu puteam să-l rodesc nicicum,
leoaicele răgeau în zadar,
cămilele se uscaseră ca frunzele, toamna,
scarabeii erau demoni somnoroşi.
Nu ştiam dacă tu, Hristoase, vei învia ca să mă mântui puţin
sau ca să mă spulberi cristalin.