Răzvan Rocaș: Pentru această nouă montare la Oradea, ai ales textul Un inamic al poporului, adaptarea lui Thomas Ostermeier și Florian Borchmeyer după textul ibsenian. Ce te-a atras la această versiune? În ce moduri consideri că acesta este complementar piesei originale?
Radu Iacoban: M-a interesat problematica; felul mai prietenos, dar nu neapărat mai facil de-a pune problema. Legătura cu textul ibsenian există: ce s-a întâmplat în această adaptare a lui Ostermeier și a lui Borchmeyer este o periere, s-au condensat două personaje feminine într-unul singur, a dispărut un personaj, dar povestea rămâne, este aceeași. Are aceeași urgență, este la fel de necesară, doar este adusă mai aproape de nevoia, contextul de-acum.
R.R.: Care consideri că sunt diferențele sesizabile dintre cele două texte?
R.I.: În textul ibsenian, protagonistul este idealist... sau mai idealist. Acum, idealurile astea au cam căzut, că trăim într-o lume care are mai mult moloz, care e mult mai realistă, care are mai mulți stimuli și e puțin mai complicat să mai ai un soi de credibilitate, să zicem așa, legat de un personaj de genul acesta, și-atunci realitatea e puțin mai dură, iar stimulii sunt diferiți. Pe lângă aspectele pe care le menționam în răspunsul precedent, e un fel de-a spune textul mai direct, mai incisiv pentru public.
R.R.: Este a doua dată când montezi la Teatrul Regina Maria, după Creștini în 2019. Cum simți că te-ai schimbat tu ca regizor din acea perioadă și cum îi simți pe actorii trupei "Iosif Vulcan" la cinci ani distanță?
R.I.: Sunt lucruri pe care le observi că s-au schimbat și în interiorul trupei, și cu tine. Eu nu sunt din acea generație care să stea foarte mult să se gândească ce-a făcut și n-am avut momente de reflecție. Drumurile m-au dus prin tot felul de experiențe - unele mai bune, alte mai puțin bune - și cred că am învățat niște lucruri. E genul de meserie în care începi de la zero; evident c-acumulezi foarte multe lucruri, dar nu mă consider cu mult diferit de cum eram în 2019. Am șansa să lucrez cu actori noi față de cei cu care am lucrat la Creștini și, ca la orice proiect, încerc să mă adaptez cât mai bine la factorul uman, să observ ce nevoi sunt. Lucrurile de genul acest sunt impredictibile.
R.R.: Această versiune a textului permite un dialog direct între scenă și public, spărgând cel de-al patrulea zid și punând cele două părți față în față, angrenați într-o dezbatere reală. Cum intenționezi să exploatezi această direcție ofertantă a textului?
R.I.: Cred că acesta este un alt aspect important al adaptării. Spre deosebire de textul original ibsenian, în care acea dezbatere era arătată, întâmplându-se în casa unuia dintre personaje, iar noi puteam sta din afară să privim acea dezbatere - să dezbatem în timp ce vedem o dezbatere - aici, textul propune un dialog, doar că nu îi pune pumnul în gură, adică publicul nu va trebui să vorbească dacă nu se va simți confortabil. Nu e genul de spectacol care agresează spectatorii în niciun fel. Invită la un dialog. Invită la cultivarea unui spirit critic, dar acest lucru doar dacă privitorii își vor dori să participe. E un procedeu recurent în teatru, nu e nimic nou. Recent am văzut spectacolul montat de Horia Suru aici (i.e. Cyrano de Bergerac) și el începe practic din sală. E procedeul invers. E una dintre mizele spectacolului, într-adevăr. E o formă prin care mesajul sau o parte din poveste ajunge mai aproape de spectator și mi se pare foarte mișto că e transparent și in your face, dar repet: nu e genul de spectacol de tip social în care trebuie să reacționezi și-n care se întâmplă acea chestie mai ciudată pe care am tot văzut-o la anumite spectacole la teatru, în care publicul e ușor jenat de jocul actorilor. Nu e cazul aici. Ești invitat să vorbești dacă îți dorești. Din nou, este ceva nepredictibil, care ține de componența spectatorilor, de felul în care ei se raportează la poveste în seara respectivă, de capacitatea actorilor de a fi imersați și de a fi convingători în timpul respectiv, de dinamica dintre poveste și spectatori. Sunt o grămadă de lucruri care nu pot fi prevăzute.
R.R.: Pe lângă această adaptare, în 2021 ai montat la Teatrul Național "Mihai Eminescu" din Timișoara Nora. O casă cu păpuși. Partea a doua, o continuare a unui alt text ibsenian, scrisă de Lucas Hnath. Cât de necesare consideri că sunt, pentru discursul teatral contemporan, astfel de adaptări, rescrieri sau continuări ale unor texte clasice canonice?
R.I.: Depinde. Experiența cu textul lui Hnath a fost interesantă pentru că era destul de complicat să le explici actorilor și echipei că problema e cât de poate de actuală și contemporană, doar ambalajul este din acea perioadă. E important acest lucru. Tot la Timișoara, am făcut Îmblânzirea scorpiei și-a fost o rescriere drastică a textului. Am păstrat anumite pasaje și-am păstrat toate personajele, dar l-am modificat într-un mare fel. Sunt de părere că textele clasice... dacă eu resimt un soi de balast în ele, imediat îl periez, și-mi doresc ca publicul să fie mult mai rapid angajat, să reacționeze la problemă, să aibă o atitudine critică, fățișă. Uneori nu e ok să faci treaba aceasta pentru că înseamnă că autorul nu există. Nu e cazul lui Hnath. El așa a scris textul respectiv, mi-a plăcut și l-am îmbrățișat. La Îmblânzirea Scorpiei, sau Richard al II-lea pe care l-am făcut la Teatrul Mic, am rescris anumite pasaje tocmai pentru că mi se păreau atât de teatrale încât mi se făcea mie greață, ori nu ajutau la spunerea poveștii așa cum o resimțeam și cum o resimt eu acum.
R.R.: Vorbind despre textele pe care le montezi, care sunt criteriile pe care le urmărești în piesele pe care le alegi?
R.I.: În principiu, povestea. Dacă povestea îmi spune ceva și îmi transmite nevoia de a o spune. Povestea determină multe aspecte existente ale spectacolului: forma lui, nevoia de adaptare / neadaptare, traducerea lui, intervenții asupra textului. Evident că sunt mult mai mulți factori: negocieri cu managerul, negocieri cu actorii - unii care nu-și doresc să joace sau care nu-și doresc să fie în momentele respective în echipă - dar, în principiu, pe mine asta mă atrage - povestea - și ulterior, din poveste, găsești și procedeul și alte aspecte ale spectacolului. O altă chestie: necunoscutul. Dacă e o poveste pe care am mai spus-o, acum 2-3 ani, și sunt mulțumit oarecum de cum am spus-o, nu-mi doresc s-o repet. Îmi doresc să fie ceva nou și pentru mine, și pentru trupă. Îmi doresc să fie ceva provocator.
R.R.: Din punct de vedere al conținutului, există similitudini ale personajelor și ale situațiilor pe care spectatorii le-ar putea identifica în realitățile socio-politice din țara noastră. Cum te aștepți să reacționeze publicul la acest spectacol? Speri într-o dezbatere care să răspândească și dincolo de sala de teatru?
R.I.: Je ne sais pas... Nu știu. Ce știu este că noi trebuie să ne facem treaba cât mai bine și să fim cât mai convingători în cadrul poveștii. Felul în care va reacționa lumea sau cum se va identifica, depinde de lume. N-avem cum să știm componența publicului. Sunt mult prea multe necunoscute ca să ne dăm seama. Da, ideal ne-am dori ca oamenii să fie foarte angajați și să discute, dar dacă prinzi o seară în care majoritatea e destul de reticentă, asta transmite, de fapt, o lipsă de curaj pentru cei care și-ar fi dorit de fapt să vorbească. Treaba noastră este, așa cum spuneam și mai devreme, să fim cât mai convingători cu povestea pe care o prezentăm în momentul respectiv. Dacă publicul va fi dispus să intre în dialog... dacă ai parte de un public nevorbit, acest lucru va ajuta foarte mult spectacolul, dar revin la "marele răspuns": habar n-am.
R.R.: Dacă ar fi să alegi un singur lucru cu care să rămână spectatorii după acest spectacol, care ar fi acela?
R.I.: Spirit critic. Chestionare. Adevăr. Sunt mai multe lucruri... Idealuri. Speranță. Să nu-și piardă speranța. Lucruri de genul acesta. E o poveste multifațetată, așa că oricine, în funcție de educație, de pregătire, va pleca de la spectacol cu ceva... dacă și numai dacă vom fi noi convingători.