Unii ar spune că a dat lovitura: a ajuns la Hollywood. Alţii îl admiră cu aproape frenezie, cu patimă şi lasă totul baltă pentru a-l vedea în spaţiul intim al Teatrului Act, teatrul lui Iureş, singurul teatru independent din România, care funcţionează coerent de 6 ani. Prezenţa lui publică e, cu toate astea, destul de discretă. Unii spun că sunt ifose, pentru alţii, asta e expresia seriozităţii şi a profunzimii cu care trăieşte şi profesează. Aşa am început interviul cu Marcel Iureş, întrebându-l despre discreţia sa.
Marcel Iureş: De ce sunt atât de discret?
Marie-Louise Semen: Da, în contextul în care toată lumea se bate cu pumnii în piept spunând ce face, ce a făcut... Vă mai întreb asta şi pentru că pot să număr pe degete interviurile pe care le acordaţi în decursul unui an.
M.I.: Chiar mai puţine. Cred că n-o să mai dau deloc la un moment dat... Discreţia cred că e o atitudine. Nu e o calitate. O calitate poate fi considerată măsura. Nu cred că un om care îşi face treaba trebuie să se dea şi îndărăt un pas, ca pictorul, să vadă dacă a ieşit nasul Madonnei cum trebuie.... Nu cred că trebuie să-mi dau cu părerea despre, când eu, de fapt, am treabă.
M.-L. S.: Nu se ştie mai nimic în România despre filmele pe care le faceţi afară.
M.I.: De ce se ştie aşa puţin? Chiar nu ştiu. Şi nici nu ştiu de ce ar trebui să răspundem la întrebarea asta. Se ştie puţin fiindcă interesează puţin. Interesează numai spuma, numai ce e scandalos, grandilocvent.
M.-L. S.: Sau doar simpla propoziţie: uite, cutare a lucrat cu cutare...
M.I.: Da, şi prin asta devenim brusc europeni. Mă îndoiesc că din cauza asta suntem. Deocamdată, în presa românească, cel puţin tonurile, dacă nu şi atitudinea - dar tonul vădeşte un pic şi muzica din om - sunt la nivelul ăsta de uimire superioară: "Ia, uite, bă, românaşul nostru, uite, domne... Nu suntem chiar oieri toţi, nu suntem chiar mâncători de lebede". În condiţiile astea, nici nu prea ştii ce să spui. Eşti, cumva, descumpănit.
M.-L. S.: Acesta este motivul pentru care daţi atât de rar interviuri, cum vorbeam la început?
M.I.: Pur şi simplu din discreţie. Că nu am eu cum să spun că România a beneficiat de faptul că eu am lucrat cu Bruce Willis, cu Brian De Palma, Tom Cruise sau Nicole Kidman. (ironic) Pasul următor ar fi să mă fotografiez cu ei la aeroport şi apoi să public poza în "Libertatea".
M.I.: Sunt nişte reguli de fier, nişte reguli contractuale care nu-mi permit să vorbesc tam-nesam, să vorbească, aşa, gura fără mine. Că ce tare sunt eu că am băut o cafea şi am vorbit despre noroiul din platou cu Collin Farrell sau că ne-am îmbătat într-un bar din Praga. N-am voie. Şi, în plus, nici nu-i aşa (râde). N-am de ce să inventez. Chiar dacă am băut, astea sunt chestii intime.
M.-L. S.: Da, dar pe de altă parte, omul e curios. Vrea să vadă bucătăria vecinului, bucătăria filmului şi a relaţiilor dintre cei care îl fac.
M.I.: Ce să vadă? De ce să mistifici nişte relaţii absolut amicale, normale de lucru, prezentându-le ca pe ceva senzaţional? N-am de ce. Şi acum... E o întrebare sinceră: se poate considera tare un tip care vorbeşte la telefon cu Colin Farrell, sau cu Gregory Hoblit, sau cu Tom Cruise? În România, se poate considera tare un astfel de tip? Şi dacă da, de ce?
N-am de ce să spun - că sunt deja acolo - "ştiţi, uitaţi-vă la poza asta cu Bruce Willis, mă vedeţi şi pe mine în dreapta lui. Câţi români fac asta?". Nu cred că am o valoare mai mare din pricina asta. Aş îndrăzni să spun că nici mai mică. Avem valoarea noastră la o întâlnire, pe un contract, pe un subiect, pe o şansă...
Un nou val
M.-L. S.: De la Faimosul paparazzo n-aţi mai făcut, practic, nici un film românesc. E o alegere sau o întâmplare?
M.I.: E-adevărat, de la Paparazzo n-am mai făcut nici un film... Deşi, nu, nu-i adevărat. Am mai făcut un film la un student care acum e în America, şi încă unul, celebrul film fără buget al lui Ovidiu Georgescu, 3 păzeşte.
Şi-am mai citit două scenarii, unul al Evei Sârbu, nu ştiu dacă a intrat în producţie... Domnul Nicolae Mărgineanu mi l-a dat să-l citesc, în ipoteza că îl prezintă la concursurile... nu mai ştiu cum se cheamă acum, CNC, ONC...
M.-L. S.: CNC (Consiliul Naţional al Cinematografiei - n.r.)
M.I.: CNC... Şi-am mai citit un scenariu pe care mi l-a trimis Şerban Marinescu, pe care n-am ştiut cum să-l fac, că nici nu... Nu te-apuca de nimic, nici de piept, nici de inimă, nici de cap...
Ca să mă întorc la întrebare... Nu e vorba de un refuz din partea mea. Cum să nu vrei să faci film în limba, şi cultura, şi ţara ta? De ce n-am mai făcut filme? Nu ştiu, chiar nu ştiu. Am prins nişte şoapte cum că sunt prea scump. Cum o să fiu prea scump pentru filmul românesc? Toată lumea ştie ce preţuri sunt în România şi ce bugete au filmele... Dacă asta e piedica, e foarte uşor de trecut. Dar nu despre asta este vorba... Cred că mai degrabă este vorba despre puţinătatea subiectelor, pe de-o parte a celor care au ajuns la mine şi pe de altă parte a celor care m-ar stârni cumva. Cred că e o explicaţie undeva în substanţa scenariilor, în substanţa poveştilor...
Am înţeles că există un nou val de cineaşti. Zic "am înţeles" pentru că, pe de-o parte, presa zice asta, pe de altă parte, a fi notoriu prin presă nu înseamnă neapărat că ai şi valoare. Presa semnalează. Şi, în cazuri fericite, se apucă cineva să scrie, cineva competent, despre valoarea a ceea ce a semnalat presa...
E un val... Am văzut la Festivalul Internaţional de Film din Transilvania unde am fost invitat vara trecută - ce-am văzut atunci? Un film de Munteanu (Examen), unul de Cristi Puiu, Marfa şi banii, câteva filme de-afară.
Pare că aşa e, cum zice presa. S-a născut un val. Poate că e puţin prea mediatizată chestia asta, după părerea mea, poate din frustrare, din faptul că ne lipseşte... După tot marasmul, care nu e chiar total, al anilor '70, '80, '89... Că au mai fost făcute filme bune...
M.-L. S.: Cred că frustrarea a venit abia după '90 încoace...
M.I.: Exact. Că n-a crescut nimic din seminţele puse de domnul Ciulei, de Pintilie, chiar Daneliuc a făcut un film bun, Gabrea, Ilieşiu... S-au făcut nişte filme. Ei, acum, pare că se înfiripă din nou. Eu aşa am înţeles. Să vedem. Acum, "am înţeles" cred că vine din circumspecţie, pentru că un val nou, dincolo de faptul că se naşte, durează cumva şi se rezolvă în ceva, se sparge... Cred că e foarte la început. Şi mai e ceva: nu poţi să declari că e un nou val până nu îţi dai seama că s-au îndeplinit nişte condiţii, s-au dospit nişte valori, s-au acumulat nişte energii. Sigur că e interesant să afirmi că e un nou val. E interesant. Dacă după nu ştiu ce... E un mare film, toată lumea îl are pe buze... Cartuşul de Kent...
M.I.: Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, filmul lui Cristi Puiu cu care a luat Ursul de Aur la Berlin...
M.I.: Da, şi după Marfa şi banii... Nu, îmi place Cristi, chiar e un tip valabil... Dar dacă poţi începe cu un cartuş de Kent şi cu un fişic de dolari, trebuie să mai urmeze ceva, mai tare, ca să devină din interesant, remarcabil. Şi, după remarcabil, ar trebui să urmeze ceva important. Nu vorbesc aici de premii şi de orbita internaţională, europeană, planetară. Nu, vorbesc de film, pur şi simplu. M-aş opri aici cu vorba, pentru că trebuie totuşi să îngăduim să se întâmple, e important să se întâmple.
M.-L. S.: Credeţi că lipsesc scenariştii?
M.I.: E extrem de densă problema. Văzând subiectele, de la Pintilie, care e cel mai sus, până la Cristi Puiu, care e noul val, subiectele sunt triste. Critice. Nu lasă loc îngăduinţei, tandreţei, nu lasă loc nici unei forme de dragoste faţă de ce trăim noi aici. Par puse cu ură, cu amărăciune, cinism. Cu of. Deşi oful înseamnă ceva, înseamnă suferinţă. Dar suferinţa înseamnă să şi iubeşti. Oricum, cineaştii din România par nişte părinţi care îşi bat copiii, din dragoste pentru ei, ca să le fie bine şi să înveţe că sunt nişte nemernici şi că trebuie să se schimbe. Să zicem că e o atitudine. Dar cred că trebuie mers un pic mai departe.
Eu cred că sunt cazuri excepţionale în România, care trebuie privite cu drag. Există poveşti de dragoste fabuloase, prietenii senzaţionale, există spirit de sacrificiu, există oameni extrem de frumoşi, există probleme grave cu trecutul, există bătrâni care sunt copaci senzaţionali, care pot fi modele. Sunt şi eroi. Problema e să pui reflectorul pe ei şi să te intereseze.
M.-L. S.: Veţi face Project W. La un moment dat, s-a vorbit mult despre el. Poate ar fi bine să mai povestiţi o dată ce e cu acest proiect.
M.I.: Acum se face anul de când l-am anunţat. E pe drum. Se strâng bani.
M.-L. S.: Era vorba de o sumă...
M.I.: Mărişoară, ca să nu spun chiar mare.
M.-L. S.: 300.000 de euro, dacă nu mă înşel?
M.I.: Da. 300.000. Urmează să se întâmple. Am vorbit şi cu regizorul (Doru Stană - n.r.), şi cu toată echipa (Florin Piersic Jr., Gabriel Spahiu, Daniel Popa, Anna Lesko, Irina Dinescu, Bogdan Stelea - n.r.), care n-a stat degeaba. Urmează să intre, să ne dăm timp, să ne dăm date şi să pornim.
M.-L. S.: Ce este Project W?
M.I.: E o pastilă de un sfert de oră. E ca o glumă, ca o farsă, din care trebuie să extragem nişte înţelesuri. Asta-mi şi place la el. De-asta m-am şi băgat în proiectul ăsta. E ca o farsă de bună calitate. De care cred că avem nevoie. Dacă vreţi, vă mai dau un cuvânt: îndrăzneală. E foarte îndrăzneţ.
Cu ochii pe pinguini
M.-L. S.: Ştiu că anul acesta aveţi nişte proiecte mari legate de film. Aţi încheiat filmările cu Peter Greenaway.
M.I.: Da, am terminat filmările cu Greenaway, un film minunat, care a şi fost prezentat la Berlin, urmează să fie prezentat la Veneţia. O întâlnire frumoasă, importantă, chiar dacă a fost foarte scurtă - zece zile am lucrat practic împreună. Mi-e greu să spun de ce a fost o întâlnire frumoasă. Nu pot să vă fac o listă cu lucrurile interesante despre care am vorbit. Să trăieşti 10 zile cu un asemenea mare regizor e un dar.
M.-L. S.: Cu Greenaway aţi lucrat la Tulse Luper Suitcases, adică unul dintre proiectele lui cele mai importante, la care munceşte de nişte ani...
M.I.: Da. Da, chiar am avut, o primă discuţie acum 2 ani, ne-am întâlnit la Amsterdam. Am citit o variantă absolut fabuloasă a acestei poveşti. Cred că avea vreo 300 de pagini. Senzaţională! Aveam unul dintre rolurile principale. Dar a căzut varianta aia, fiindcă era foarte scumpă. În final, a ajuns un film cu un singur rol principal, iar restul distribuţiei am contribuit la rostogolirea acestui bulgăre. Se pare că e cu totul special filmul. E şi lansat pe Internet, beneficiază de un marketing absolut turbat, bizar pentru un film artistic. Dar ce nu-i bizar la Peter Greenaway?
M.-L. S.: Am înţeles că aţi filmat cu Ridley Scott, pentru Kingdom of Heaven.
M.I.: Da, a fost o altă întâlnire superbă, minunată. Din păcate, studioul are probleme şi contractul meu s-a reziliat. Nu mai fac filmul. Se pare că au avut o problemă cu un alt actor, s-ar putea să fi fost două semnături pentru acelaşi rol, cu clauze diferite. Se întâmplă. Astea se întâmplă zece pe oră la Hollywood, e o maşinărie infernal de complexă acolo, care scoate flăcări.
M.-L. S.: Şi mai e vorba să lucraţi la Emperor Zehnder, cu Richard Gere, în regia lui Gregory Hoblit, cu care aţi făcut Hart's Wa.
M.I.: Da, e încă în viaţă proiectul, se pare că finanţatorii îşi ţin promisiunea.
M.-L. S.: Veţi filma în nişte condiţii nu tocmai uşoare, la Polul Sud.
M.I.: Da, e ca o expediţie. Iniţial, trebuia să începem toamna trecută, în octombrie, când începe vara polară, pentru că e singurul sezon în care poţi să stai afară. Sunt minus 25 - 30 de grade. Altfel, în timpul iernii, e jale, fiindcă temperatura scade până la 50 - 60 de grade. Am aflat multe. Am început să mă documentez, să citesc - e reflexul profesional. Şi, pagină cu pagină, pas cu pas, mi-am dat seama că e vorba de o expediţie: stai pe gheaţă, se filmează în condiţii de iarnă, totul e altfel: de la mâncare, aer, magnetism, bioritm. Acolo e tot timpul zi. Înseamnă un tip de nevroză, un tip de agresiune. Şi apoi aştepţi să vină pinguinii imperiali, începe vânătoarea de secvenţe. Cam asta e...
I-am spus lui Gregory Hoblit da necondiţionat pentru acest proiect.
M.-L. S.: În acest film, aveţi rolul prietenului personajului principal, Bruno Zehnder.
M.I.: Da, practic este singurul bun prieten, care e un savant rus. Prieten, în sensul că e singurul care îi spune: "nu mai sta acolo, că îţi sacrifici viaţa. Eşti un om la 46 de ani, eu am 57..."
M.-L. S.: Mulţi înainte...
M.I.: Nu, nu, eu îi spun asta. Eu n-am decât 53 (râde şi continuă). "Există o femeie care te iubeşte, lasă pinguinii, îi mai găseşti şi peste 20, 30 de ani, du-te şi vezi-ţi de viaţă." Asta e o discuţie chiar înainte de moartea lui Bruno. E superb scenariul... Bruno Zehnder, unul dintre cei mai mari fotografi, a murit în '95, încercând să prindă un instantaneu cu un pui care iese din ou. Pe o furtună de gradul III.
În film sunt prietenul care îl salvează de mai multe ori şi ultima dată nu mai reuşeşte. Încearcă să-l descopere de sub zăpadă şi nu reuşeşte.
Am aflat foarte multe despre pinguini citind scenariul şi apoi documentându-mă. Până la un anumit grad de furtună, se folosesc nişte busole speciale, cu un tip de magnetism special. La fel şi transmisia radio, e una specială. Pe o maşinărie care funcţionează împotriva bruiajului sau inversiunilor magnetice. De la un anumit tip de furtună, oamenii se îndepărtează de bază numai cu nişte cabluri.
M.-L. S.: Nu-i mai ajută busolele...
M.I.: Nici busolele, nici transmisiile. Furtunile de gradul V sunt furtuni care se iscă într-un minut şi nu sunt anunţate de altceva decât de pinguini. De-asta toţi cercetătorii şi toată lumea care are treabă în zona aia sunt cu un ochi pe pinguini. Cum anunţă ei furtuna... E foarte frumos descris în scenariu. Pinguinii ştiu cu 10-15 minute înainte că va începe furtuna. Şi-atunci ei îşi pun ouăle şi puii în mijlocul unui cerc. Iar adulţii descriu un soi de vârtej care taie vântul. În mijlocul cercului, temperatura are cu 3-4 grade mai mult, suficient ca să nu îngheţe ouăle şi să nu înţepenească puii.
M.-L. S.: Astfel de furtuni sunt şi vara?
M.I.: Este anotimpul în care se întâmplă cel mai des furtunile. Pentru că se încălzeşte atmosfera şi... Mă rog, e o întreagă teorie...
M.-L. S.: Pe mine aţi reuşit să mă speriaţi, fiindcă ştiţi ce vă aşteaptă şi vă duceţi totuşi...
M.I.: O expediţie este o expediţie (se amuză un pic de spaima mea).
M.-L. S.: E, cumva, pe viaţă şi pe moarte.
M.I.: Da, pentru că trebuie să ajungi cumva în zona povestirii reale. Chit că provoci o furtună, chit că aştepţi să prinzi una naturală, trebuie să surprinzi pinguinii care stau să-şi clocească ouăle sau îşi hrănesc pui... E ca în viaţă, ca să zic aşa.
Citind scenariul care este foarte frumos şi ştiind în ce condiţii se va filma - cred că putem să spunem riscante - aş spune că e un film care ar fi de Oscar.
M.-L. S.: Înainte să deschid reportofonul, vorbeaţi despre faptul că, într-un fel, îi speriaţi pe cei de la Hollywood. Că ei nu înţeleg cum vine asta, să faci artă pentru artă.
M.I.: Vin dintr-o lume care... Sau faptul că sunt de aici mă face interesant pentru ei. Aşa şi trebuie. În Los Angeles, ar fi... multe păsări în colivie. Eu vin de aici. Cu accent pe "aici". Mi se spune adesea: ce bine că nu stai aici! Am ales. Mi s-a propus să stau acolo, dar n-am putut.
M.-L. S.: Unii sugerează că n-aţi putut din cauza Teatrului Act...
M.I.: E prea patetic. Nu, în nici un caz. E o chestiune mult mai simplă. În termeni de viaţă, n-am de ce să-mi mut destinul la 11.000 de km de aici. Asta nu înseamnă că Teatrul Act nu e important şi nu e în ordinea vieţii mele. Dar el nu e o condiţie, pentru că există una mai mare decât el. Aceea de a nu mă putea mişca de aici. Sunt, totuşi, un actor de limba română. Ar trebui tăiat cuvântul totuşi... Ziceţi-i cum vreţi, iubire de ţară, de glie strămoşească, de familie, de limbă...
M.-L. S.: Ne puteţi spune mai multe despre proiectele de care aminteaţi mai devreme?
M.I.: Nu, nu. Deocamdată nu. Mai sunt două, chiar trei proiecte. N-am ajuns la negocieri, dar citesc scenarii. Şi unele dintre ele s-ar putea întâmpla chiar în România. Ar fi minunat! Am prins de veste că e atât de bine să lucrezi acasă, chiar dacă într-o limbă străină... Te aşezi altfel. Te scoli altfel dimineaţa, ştii oamenii, energiile circulă altfel. Vom vedea.
"Lucrul cel mai adevărat e că e greu şi e crud că eu mă poticnesc la fiecare rol, la fiecare săptămână, la fiecare secundă... Pot să spun asta cu îngâmfare, cu trufie? N-am cum să spun asta. Nici n-ar înţelege. Pentru că oamenii, spectatorii nici nu vor asta. Ei vor să afle despre un tip care e victorios, care e un erou." (Marcel Iureş)