Într-un aeroport terminalul e ultimul punct în care eşti în contact cu pământul. De acolo te îmbarci în avionul care te duce la destinaţie. Aeroporturile mari au mai multe terminale şi sunt ca nişte mici oraşe de lux: au magazine, locuri de relaxare şi masaj, cafenele, restaurante. Poţi să trăieşti liniştit într-un aeroport. De la premisa aceasta a plecat şi Steven Spielberg cu cel mai recent film al său, Terminalul, cu Tom Hanks şi Catherine Zeta Jones în rolurile principale.
La Terminalul m-am gândit zilele trecute în timp ce mă uitam la ediţiile speciale ale Observatorului. Sandra, pe care o ştiu sensibilă şi delicată, era încruntată, monitoriza trei ecrane în paralel şi relata cu o voce calmă dar dură despre morţii şi răniţii din oraşul Beslan. Nu vreau să mă gândesc ce era în sufletul ei şi nici n-am curaj să o întreb. Într-una dintre imagini, un puşti era cărat în braţe de un voluntar, iar un fotoreporter vroia să-i surprindă spaima. Într-o fracţiune de secundă s-a răzgândit şi, în locul fotografiei, l-a mângâiat pe mână. O uşoară atingere de încurajare şi pustiul a fost condus în fugă la o ambulanţă.
M-a emoţionat detaliul acesta când omenia a luat locul meseriei într-un amalgam de imagini dureroase şi m-am gândit: Unde aş putea să trăiesc şi să nu găsesc o bombă în tren, la şcoală sau în birou? Care să fie locul în care limba natală să nu mai conteze, dar să predomine siguranţa? Şi m-am gândit la aeroporturi, la securitatea lor de după 11 septembrie şi la micul confort pe care ţi-l oferă. De aici şi până la filmul lui Spielberg n-a mai fost decât un pas. Tom Hanks e în filmul acesta un emigrant care trăieşte în sălile de aşteptare dintr-un aeroport. Nu mai are paşaport valabil, aşa că nu poate intra în America pentru că în ţara lui a avut loc o lovitură de stat.
“Astăzi oamenii au nevoie să râdă şi să plângă, dar să le fie poftă de viaţă. Asta am vrut să spun în film” mărturiseşte Spielberg într-un interviu. Şi eu mi-am amintit vorbele lui în timp ce mă uitam la alt buletin de ştiri, o zi mai târziu. Trei fotbalişti erau prima ştire din jurnal cu mult înaintea veştilor despre familiile copiilor morţi. Nici acum nu ştiu dacă să mă bucur că redactorii respectivi aveau poftă de viaţă sau să constat că moartea nu mai e o sursă mare de rating în comparaţie cu striptease-ul.
E în Terminal o secvenţă în care paznicul aeroportului îl întreabă pe Hanks “Te temi să te întorci în ţara ta?” şi el răspunde cu engleza aproximativă învăţată de la televizoarele din sălile de aşteptare: “Nu frică”. “Dar îţi e frică de ceva?”, continuă paznicul. “Fantome” spune Hanks. Mă gândesc că mai devreme sau mai târziu ne va fi frică de fantomele celor care au pierit în atentate în fiecare colţ din lumea asta, ne vom teme să ne mai întoarcem acasă, oriunde ar fi ea, şi vom dori să rămânem în teritoriul acela securizat, aeroportul.
Terminalul, filmul care intră pe marile ecrane din toată ţara în acest week-end, nu are o poveste tristă. Din contră, e o comedie simpatică plină de momente pline cu tâlc şi de drăgălăşenii pe care doamnele şi domnişoarele le vor gusta din plin vizionându-l, pentru două ore şi şase minute, uiţi ce e afară, dincolo de cinematograf. Dar când faci “checkout”-ul, părăseşti cinematograful şi intri în lumea ta de zi cu zi, te loveşti din nou de imagini care şochează. O femeie din Beslan aşează un ursuleţ alb de pluş pe un mormânt plin cu flori; i-a adus ceva copilului ei ca să-i facă somnul mai lin. “Nu vreau să mă mai duc niciodată la scoală. Vreau să stau acasă cu mami”, zice o fetiţă de şapte ani care a fost lângă terorişti.
Te uiţi şi-ţi spui că nu o să fie niciodată suficiente aeroporturi în lume ca să putem trăi cu toţii pe un teritoriu securizat. Şi îţi doreşti mai mult ca niciodată ca viaţa ta să semene cu poveştile de pe ecrane... filme cu final fericit.
(Articol preluat din Jurnalul Naţional)