Puţină campanologie

Acest text, scris în ziua de Sf-Ştefan 2016, devine public între Crăciun şi Bobotează, prin urmare este firesc să urez cititorilor acestei rubrici, câţi vor fi fiind după doisprezece ani încheiaţi, un an mai bun, sănătate şi prosperitate. De revelion nu vă spun nimic, e o convenţie care, la noi, a vampirizat Crăciunul în perioada comunistă, devenind, parcă, mai dihai sărbătorit decât acesta, cu de-ale fratelui porc (la propriu şi la figurat); aceasta, din două motive: se sfida, apotropaic, pesemne, criza şi, mai apoi, se estompa absenţa oricărei semnificaţii religioase, fiind doar o dată stabilită convenţional, după cum se ştie.

Dar, fiind între sărbători adevărate, musai să vă spun două vorbe despre ceva potrivit: la slujba de Crăciun chiar, am avut onoarea de a primi, din partea parohului nostru, părintele profesor dr. Daniel Benga, un studiu al dumisale, apărut la editura Cuvântul Vieţii, pe numele său Istoria şi semnificaţia clopotului şi ale toacei în Biserica Ortodoxă. Părintele este un cărturar blând şi educat nemţeşte (la propriu!) şi caut adeseori predicile Sfinţiei Sale, pe care le ţin minte ca argumente teologice valide. Destul să spun că, la nunta cuiva important din sfera academică, a ţinut o predică cutremurătoare despre căsnicie, pornind de la simbolul verighetei, care a amuţit clevetelile unei biserici precum Sf. Ştefan - Cuibul cu barză pline de academicieni şi universitari sceptici, iar un doctorand propriu, venit să asiste cu mine la eveniment, mă îmboldea din spate: Ce faceţi, domnule profesor, plângeţi? Că io plâng şi nici nu-s însurat... În fine, multe sunt motivele pentru care să îl apreciem pe părintele Daniel Benga, dar aici destul va fi să laud cartea pomenită şi să invit cititorii la lectură. În esenţă, veţi învăţa, ca mine, de nu cumva veţi fi ştiut lucrurile acestea dinainte, că nici clopotele, nici toaca nu sunt ab initio creştine, ci sunt cumva adoptate. Ca instrumente de anunţ şi chemare, nici trâmbiţele Vechiului Testament, care au surpat zidurile Ierihonului şi nici coarnele în care se sufla de pe meterezele Templului din Ierusalim nu le erau primilor creştini de mare folos; când au început să apară, totuşi, probabil, crede părintele, undeva în secolul al IV-lea, erau mai degrabă spre podoaba hainelor arhiereului şi abia ulterior ele s-au amplificat până la a fi atât de îngemănat asociate astăzi cu creştinismul. Mă întreb, fără să am dovezi, dacă nu cumva există şi o mică istorie a formei clopotului, de la stupa buddhistă şi până la, să zicem, proiectul tardiv pentru Catedrala Neamului făcut de colegul şi prietenul meu Radu Teacă, despre care am scris la timpul cuvenit, cu ani în urmă, aici? Adică, analogia formală este indubitabilă: clopotul devine edificiu şi edificiul - clopot de câteva ori în istorie. Chiar şi funcţia de vestitor, de amplificator al vibraţiei unei corzi esenţiale - motiv pentru care este folosit şi astăzi pentru a atrage atenţia celor pierduţi în meditaţie şi la buddhişti şi la catolici: ba, l-am văzut şi pe părintele Benga folosindu-l spre a ne atrage atenţia la începutul liturghiei.

Foarte interesantă şi tema secundă, istoria toacei, care este legată de spaţiul ortodox, mai cu seamă datorită interdicţiei de a folosi clopote, impusă în imperiul otoman. Toaca, din bucată de lemn simplu de făcut, a devenit o modalitate de a trezi atenţia, dar şi de a comunica mesaje criptate, căci chemarea toacei nu este doar chestiune de percuţie, ci şi de a comunica prin a ascunde lucruri pe care nu vrei să ţi le afle şi altcineva, în afară de cel care înţelege bătăile, vorba funcţiilor limbajului la Jacobson. Îmi amintesc, în acest context, un excepţional concert de toace ţinut de percuţionişti de la Conservator, cu profesorul lor, cu ani în urmă, la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni / Rm.Vâlcea, într-una din şcolile de vară organizate de vrednicul de pomenire şi regretatul nostru prieten Alexandru Sandu. Expresivitatea sunetelor pe care fibra de lemn, de anume esenţe şi de anume lungimi, era copleşitoare mai ales prin comparaţie cu frugalitatea instrumentului şi percuţionistul ratat din mine vibra, la propriu. Destul să mai spun că şi ciocănelele cu care se bate toata au originea lor, fiind folosite de călugări mai rigorişti şi mai insomniaci spre a-şi trezi fraţii mai leneşi prin bătăi în uşa chiliei... Foarte interesant, însă, că ştiinţa clopotelor se cheamă campanologie, ceea ce, pentru mine, ca arhitect, înseamnă mai degrabă ştiinţa de a face campanilla, sau clopotniţe. Şi să nu mă pornesc să glosez pe tema asta, că mă prinde anul nou scriind; destul să menţionez că am folosit proiectul campanillei care urma să încununeze una din intrările în incinta Palatului Patriarhal din Bucureşti, al lui Gheorghe Simotta, în proiectul nostru pentru Catedrala Patriarhală, care a câştigat concursul naţional din 2002. De ce era interesant un turn venet, precum cel din Torcello, de secol VI, la Bucureşti, după Marea Unire? Pentru că, ne-am spus găsind proiectul, singurul loc şi timp când latinitatea şi ortodoxia au fost coprezente a fost în Italia lui Justinian; la fel era şi se dorea să se ştie lucruri acesta, în România Mare, al cărei centenar se apropie în galop. Dar mai întâi avem de pomenit jertfele însângerate care au făcut-o posibilă, pacea ruşinoasă de la Buftea, retragerea la Iaşi, căderea Rusiei, dar şi victoriile de la Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz. În 2017, ar trebui ca în chip obligatoriu să citim istoria celor ani grei...

Mă opresc aici: cu clopote şi măiastre bătăi de toacă, de la Părintele Benga citire, vă doresc la mulţi ani!