prezentul continuu

la naşterea unei stele spaţiul se mută, se răstoarnă ca valurile de lichid amniotic într-un uter
o stea se naşte odată cu un prunc
luminând lumea
razele ei fluturând ca dantele albastre prin săli eterice susţinute de îngeri înalţi din cristal
o noapte feerică
o istorie în ruină
moment de repaus în lupta nesfârşită pentru teritorii, pentru sclavi şi glorie, în truda zilnică pentru pâine

în turnul Babel s-a oprit cearta pentru supremaţia unei limbi

un prunc împărat pentru care s-au ucis mii de prunci,
culcat în fiecare leagăn gol
legănat de o mamă care plânge
leagănul alb şi steaua s-au înnegrit, s-au însângerat
pruncul cel alb a devenit un trup contorsionat pe o cruce
aici propria mea religie devine insuportabilă
propria mea religie devine greu de înţeles
aş vrea să decupez această parte din istorie ca pe o stea din poleială cu colţurile înnegrite
pentru a o aşeza strălucitoare în pomul de Crăciun
să şterg restul istoriei ca pe o tablă acoperită cu semne înfricoşătoare dar fragile
făcute cu creta sfărâmicioasă a secundelor
un trecut spulberat, tăiat, între azi şi naşterea stelei

aş vrea să leg capetele rupte ale timpului ca pe o coardă într-un moment continuu, prezent
alături de crai şi magi merg prin deşertul dinspre răsărit urmărind steaua, către taina cea mare
îmbrăcată în blugi şi tricou, cu un telefon touchscreen pentru a fotografia nemurirea
pruncul a cărui naştere a îngheţat curgerea timpului într-un moment zero
împărţindu-l în ere
un leagăn cu un prunc ridicat deasupra istoriei, ridicat în faţa oştilor în armuri ca un scut neobişnuit
cine ar mai ucide, cine s-ar mai război pentru steme dacă ar crede în venirea unei împărăţii aurite, eterne?
prea puţini au crezut
prea puţini au întors celălalt obraz
sfinţii care şi-au lăsat capetele pe tipsii, care au cerut să fie răstigniţi cu capul în jos, oglinzi ale lumii

Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi!

steag alb fluturând peste spade
mesager al unei eternităţi albe stranii
ne vom trezi din moarte pentru a fi mai longevivi decât stelele?
vom intra într-o lume cu pajişti verzi încărcate de crini pe care vor paşte lei şi un copil le va fi păstor?

pentru a-şi înăbuşi răul omul are nevoie de splendoare

nu am altă poveste mai credibilă cu care aş putea să o înlocuiesc pe aceasta
mai palpabilă, mai fascinantă, mai de neînţeles
mai logică şi mai ilogică în acelaşi timp,
mai înduioşătoare, mai plină de adevăr şi înţelepciune,
mai splendidă,
mai plină de iubire
îmi sunt de ajuns naşterea lui şi steaua, feeria ei răzbătând prin întunericul dinăuntru
îmi e de ajuns visul lui, promisiunea unei împărăţii ca o piatră scumpă, mai de preţ decât orice alte comori pe care omul le poate strânge

mă face să visez acelaşi vis
să intru, aplecându-mă prin uşa boltită şi scundă, în golul negru, în biserica fără ziduri în care Primul Preot a spus: Să fie lumină!
spiralele galaxiilor ca miliarde de mâini împodobite cu inele din diamante
strânse
sunt gata să se desfacă oricând pentru a modela din luturi generatoare de aur, din metale lichide fiinţe pentru noi lumi
picioarele mi se scufundă în materia întunecată ca într-un covor
ca dintr-un brad imens cu cetini vălurindu-se verzui negre
îmi aleg o spirală din stele şi mi-o aşez pe piept

privesc zâmbind jocurile lumii
sunt unele dileme care mă fac să zâmbesc
nu am nevoie de dovezi, nu am nevoie să pipăi răni făcute de cuie,
nu-mi bat capul dacă Isus a murit pe cruce sau pe stâlp,
nu sărut moaştele sfinţilor
nu am nevoie să beau sângele vin, nu vreau să mănânc trupul frânt în pâine
mă vor acuza de prea multă simplificare
vor spune că nu înţeleg transsubstanţierea, actul hieros phainein
iar eu spun că înţeleg, dar n-am nevoie de înţelesurile lor

dacă vreodată îi vor găsi oasele, dacă vor spune: acestea sunt oasele lui Isus, sunt pregătită pentru deziluzie
deoarece pentru mine nu va fi deziluzie
îmi ajunge că el a încercat să ne ofere eternitatea
într-un mod simplu, fără a ne pretinde să fim sfinţi sau eroi
cerându-ne să respectăm nişte reguli de conduită umană
atât de greu de respectat

duc pruncul în leagăn ţinându-şi steaua în mână ca pe o jucărie care zornăie
îl duc pretutindeni cu mine aşa cum îmi duc copilul în scaunul pentru maşină
îl ancorez în prezent ca într-o centură de siguranţă

nemurirea înseamnă anihilarea timpului

timpul este ţinut în loc, din resorturi necunoscute şi din aceleaşi resorturi ar reporni,
timpul curge dintr-un izvor infinit, reîmprospătat, ca un fluviu
timpul curge acelaşi, rotund?